22-01-2011, 11:25 AM
Trebuia, pana la urma, sa-mi postez si eu undeva lucrarile. Chiar daca cateva sunt scrise pentru zecele primit la romana, iar altele doar de dragul de a umple o pagina cu zeci de cuvinte, am speranta ca aceste mici ganduri ale mele o sa va placa. Cum nu cred ca mai am nimic de spus. . .
Lectura placuta !
Cutiuta magica
S-a oprit timpul in loc. Intunericul a pus stapanire pe intreaga frumusete a incaperii ce odata avusese culoare. Priviri inexpresive, sticloase, sunt atintite catre usa si asteapta. . . nimicul. Niciun sunet nu patrunde camera, absolut nimeni nu poate deranja inocenta ce-i inchisa in acest loc ce cu timpul, a devenit putred. E prea multa liniste. Cat de hilar, nu ? Toate aceste fiinte si sentimente ce sunt strans legate cu lanturi invizibile doresc atingere, doresc putina dragoste si-un singur licar de lumina. Dar nu se intampla nimic.
Au uitat cu totii de locul acesta, de ce secrete ascunde el si ganduri uitate in timp mort in spatiu.
Dar printre toate acele ganduri, si jucarii, sta pe-o masa, departe de tot, un mic obiect. E-nconjurat de-o funda rosie, dar invechita. Culoarea rozalie spre crem a disparut, au ramas doar pete pe un alb invechit si putred. E de forma ovala, micuta si atat de gingasa. Pastreaza-n ea orice-amintire nepretuita, orice vorba neuitata.
Asculta cum nimeni nu stie, tine secretele cum altii n-o fac, si tot singura e. Pastrata intr-o negura de nepatruns, asteapta inca un copil sa-i povesteasca ceva.
Asteapta ca cineva s-o deschida si sa-nceapa sa mazgaleasca pe foile albe cuvinte ce vor ramane inchise si necitite de cineva.
Dar pana cineva va face asta din nou, ea va ramane acolo. In camera cu jucarii, in propria-i durere si singuratate, astepand. Ea e magica, caci ea are rabdare si in sinea ei, in mica ei inimioara de cutiuta, stie ca cineva, foarte departe de ea, se gandeste s-o deschida pentru ultima data, apoi s-o ingroape in crudul venin al uitarii, pentru a sfarsi odata cu toate povestile spuse doar ei.
Lectura placuta !
Cutiuta magica
S-a oprit timpul in loc. Intunericul a pus stapanire pe intreaga frumusete a incaperii ce odata avusese culoare. Priviri inexpresive, sticloase, sunt atintite catre usa si asteapta. . . nimicul. Niciun sunet nu patrunde camera, absolut nimeni nu poate deranja inocenta ce-i inchisa in acest loc ce cu timpul, a devenit putred. E prea multa liniste. Cat de hilar, nu ? Toate aceste fiinte si sentimente ce sunt strans legate cu lanturi invizibile doresc atingere, doresc putina dragoste si-un singur licar de lumina. Dar nu se intampla nimic.
Au uitat cu totii de locul acesta, de ce secrete ascunde el si ganduri uitate in timp mort in spatiu.
Dar printre toate acele ganduri, si jucarii, sta pe-o masa, departe de tot, un mic obiect. E-nconjurat de-o funda rosie, dar invechita. Culoarea rozalie spre crem a disparut, au ramas doar pete pe un alb invechit si putred. E de forma ovala, micuta si atat de gingasa. Pastreaza-n ea orice-amintire nepretuita, orice vorba neuitata.
Asculta cum nimeni nu stie, tine secretele cum altii n-o fac, si tot singura e. Pastrata intr-o negura de nepatruns, asteapta inca un copil sa-i povesteasca ceva.
Asteapta ca cineva s-o deschida si sa-nceapa sa mazgaleasca pe foile albe cuvinte ce vor ramane inchise si necitite de cineva.
Dar pana cineva va face asta din nou, ea va ramane acolo. In camera cu jucarii, in propria-i durere si singuratate, astepand. Ea e magica, caci ea are rabdare si in sinea ei, in mica ei inimioara de cutiuta, stie ca cineva, foarte departe de ea, se gandeste s-o deschida pentru ultima data, apoi s-o ingroape in crudul venin al uitarii, pentru a sfarsi odata cu toate povestile spuse doar ei.