19-01-2011, 12:48 AM
Tip Critică : Idei / Gramatică / stil / Limbaj/ Formă
:zuppy03:
Deci, sunt începătoare deci vă rog, scrieți câte răutăți vreti. Din greșeli se învață... cred.
Aci ( am facut-o intentionat :D ) imi pun compunerile alea..porcarii pe care le fac eu și scuze dacă sunt prea scurte.. n-am multe imaginatie.
Și am devenit un înger...
E ca de obicei... Nimic nu se leagă și toți se plimbă de colo-colo ca gângăniile și nimeni nu vedea că eram pe jos, ci toți își vedeau de treburile lor. Am oftat supărată. De ce trebuia să fiu eu mereu victima acestor răutăți? De ce să cad eu mereu, în fiecare zi, în același loc? De ce ? Aceste întrebări mi le pun în fiecare zi, gândindu-mă la cum ar fi fost să mă fi născut în altă lume.. altă galaxie .
Eu sunt Laura, o fată de la țară care a plecat cu părinții ei în California. Nu mă integrez deloc, colegii mei de clasă mă tachinează zi de zi, sunt împinsă pe scările blocului unde stau și pe ușa noului meu apartament sunt lipite tot felul de porcării, desenate numai tâmpenii și gafitti peste tot. Cred că tot ce mai lipsește e punga cu heroină aruncată pe geam... Of, ce viață mai am și eu Dumnezeule. Astăzi este marți, ziua în care trebuie să predau proiectul la chimie : ceva cu izotopi sau nu-știu-ce. Ei , nu l-am făcut, oricum , profesorii mă urăsc.
În timp ce mergeam spre „minunata†mea școală, m-am oprit la un templu budist, aici fac o paranteză : iubesc locurile astea, mai ales că sunt o fană a acestor religii, și intru, dar, după ce am intrat m-a luat o amețeală și m-am sprijinit de un copac, dar nu am rezistat mult și am căzut pe jos.
-Fetițo!Hai, sus, că te îmbolnăvești, a spus o voce blândă a undei bătrâne cărunte, cu părul prins in coc chinezesc, îmbrăcată într-un kimono alb cu un obi roz, împodobit cu floricele mii și mii. Mă ridic, îmi frec ochii adormiți și mă uit bine la ea. Ce era? Avea trei ochi , ceea ce mă înspăimânta.
-Ăăă... am început să mă bâlbâi ca un copil. Nu știam ce să zic , practic, acea înfățișare m-a lăsat fără grai.
-Nu mușc, hai vino. De unde ești? am auzit-o și am dat din cam.M-am ridicat și am urmat-o.
-Păi, din California. Dar unde suntem..? Da, știam că e o întrebare stupidă. Săraca femeie probabil credea că sunt picată din lună.
- In Utah, un tărâm al creaturilor magice. Cum să nu știi așa ceva? Ai amnezie? spuse ea când am ajuns in fața unei săli din templu unde preotesele pictau pentru copii din ciclul primar povești ilustrate.
- Uta-ce?Scuză-mă doamnă, dar nu sunt de aici... Și sunt confuză.
Femeia îți dăduse seama că nu eram de acolo și începu să-mi spună ceva istorie, geografie și legende ale acelei lui. Am dau ușor din umeri și am inceput și eu să pictez o poveste din țara mea : Amintiri din copilărie .. atunci când Nică fură cireșele și fugi cu ele.
În timp ce pictam, lângă mine se așează una dintre preotese. Avea o uniformă alb cu roșu și din spatele ei ieșeau niște mici aripioare turcois , era clar că e o zână, și luă o pensulă.
- Văd că ești un om. Cum ai ajuns aici ? întrebă ea și trasă câteva linii subtiri și negre .
- Nu-mi aduc aminte. Tot ce știu e că trebuia să ajung la școală. îi răspund și-mi privesc „capodopera†. Nu era rea, dar nici cea mai super, ca să zic așa.
Dar cea ce nu știam era că fusesem , și pun accent pe trecut, bolnavă de cancer și la intrarea in templu am avut un atac. Acum eram in Rai, iar părinții mei și prietenii mei cei mai buni stăteau lângă corpul fără suflare. Sincer, nu regret faptul că am ajuns in Utah sau Rai pentru că frumos aici.. Ah, uite... mi-au crescut aripi.. sunt albe, și frumoase.