Animezup - forum manga si anime

Să încep cu Hy! ? Bine, încep cu el. Hy! Mi-am luat şi eu inima în dinţi şi am zis să postez ceva aşa că... uite-mă aici. Din lipsă de ocupaţie şi pană de inspiraţie, am început să scriu one-shot-uri după diferite melodii. Nu e prima încercare de a scrie şi sper totuşi ca nu mi-a ieşit chiar aşa de rău. Am scris-o puţin mai demult, undeva prin anul trecut. Bine, nu mai ştiu ce sa zic, doar comentaţ, criticaţi, ce vreţi voi. Chiar mi-ar placea să aud nişte pareri mai complexe decât: îmi place/nu-mi place. Mulţumesc anticipat şi... peace :)>-
PS. era să uit. e scrisă după melodia lui Bryan Adams - (Everything I Do) I Do It For You , chiar dacă nu prea par să aibă legătură.



Singurătatea e tot ce detesc mai mult. Ideea că sunt singură în lumea asta mare nu face decât să mă sperie. Urăsc să fiu singură, urăsc să ştiu că nu e nimeni lângă mine, chiar şi numai pentru a mă întreba ce fac. Dar cel mai mult o urăsc pentru că am crescut cu ea.

De când mă ştiu am trăit la orfelinat, până acum 5 ani. Mary-Ann şi Charles m-au adoptat. Niciodată n-am înţeles de ce eu. Acum puţin mai mult de un an, el a murit. Trăiesc cu ea în ditamai căsoaia. Îmi e mai mult ca o soră, una care mă lasă să fac ce vreau eu. Cunosc toţi angajaţii, cu excepţia unuia. Se pregătea să mi-l prezinte. Vechiul grădinar s-a mutat, iar ea a angajat persanal unul. De obicei nu face asta, dar de când a murit soţul ei, nimic nu mai e normal.

- Elise, el este Ian, noul grădinar, mi-a spus cu zâmbetul până la urechi.
- Ian, îmi pare bine, a zâmbit şi el ştrengăreşte.
- Elise,de asemenea.

Am dat mâna cu el şi am încercat să schiţez şi eu un zâmbet, deşi nu cred că mi-a ieşit prea bine. Era înalt, destul de bine făcut, cu părul şaten deschis cu cuteva şuviţe blonde în lumină, ochii de un albastru senin, iar dinţi albi ca şi mărgăritarul se întrezăreau printre buzele rozalii.

Ştiam cu siguranţă că îl ştiu de undeva, dar nu puteam să îmi dau seama de unde. A doua zi, la şcoală, dilema mea a fost rezolvată. Era unu dintre bursierii şcolii. Nu am nimic cu ei, chiar puteam fi şi eu în situaţia lor cu ani în urmă. Nu aveam prea multe tangenţe. De obicei stau ca un grup compact de parcă cineva le-ar face rău dacă s-ar despărţi. Puneam pariu că ne cred doar nişte înfumuraţi plin de bani şi răsfăţaţi, dar niciodată nu am aflat cu adevărat, nu că era greu de presupus...


Nimic nu părea anormal. Un nou an şcolar, un nou grădinar. Dar după o lună, era imposibil să nu sesizez dispoziţia lui Mary-Ann. Nu mă înţelegeţi greşit, eram bucuroasă că începuse să zâmbească mai des, să fie fericită, dar nu puteam înţelege schimbarea subită de atitudine.

- Şi, cum a fost azi la şcoală? a întrebat destul de veselă
- A fost bine... am răspuns cu capul în farfurie.
- Te-ai obiÅŸnuit cu programul?

Mi-am lăsat tacâmurile jos şi m-am uitat la ea.

- Am început şcoala de o lună, am spus ca şi cum era ceva normal, ceea ce şi era.
- Da, ai dreptate... Ce repede trece timpul...
- Da...

Mă uitam nedumerită la ea, dar mi-am continuat cina după câteva secunde.

- Nu-i aşa că sunt frumoşi?

Mi-am ridicat capul şi m-am uitat la ea nedumerită.

- Ce?
- Trandafirii.

Mi-a făcut semn spre mijlocul mesei. Într-o vază de cristal stătea un buchet cu 5 trandafiri roşii. Nu erau frumoşi, erau superbi.

- Da, sunt...

Nu am mai spus nimic tot restul mesei. Din când în când trăgeam cu ochiul la Mary-Ann. Se uita la trandafiri mai mult decât mânca. Încercam să desluşesc sentimentele de pe faţa ei, dar nu reuşeam. Erau multe şi împletite într-o armonie perfectă. Puteam totuşi distinge fericirea, dragostea, mulţumirea ce se zugrăveau pe chipul ei uşor bronzat. Ochii căprui erau din nou calzi şi răspândeau blândeţea ca odinioră. Părul blond avea din nou strălucire, probabil că l-a vopsit de curând. Cârlionţi jucăuşi îi încadrau faţa perfect. Era din nou Mary-Ann cea veselă, cochetă şi întotdeauna arajată. Ceva se întâmplase, oamenii nu se schimbă de florile mărului şi nu aveam să mă las până nu aş fi aflat.


- Salut, Jordan!
- Bună, Elise!
- Ce avem la prânz?
- Aşteaptă şi o să vezi, mi-a făcut cu ochiul.

Jordan e bucătăreasa. Are în jur de 20 de ani. Şi-a luat slujba asta ca să îşi poată plăti facultatea. E chiar de treabă.

- Hei, Jordan?
- Da? m-a întrebat cu ochii în oală.
- Nu ţi se pare că Mary-Ann e schimbată?
- Ce vrei să spui prin schimbată? a întrebat din nou, dar tot nu s-a uitat la mine.
- Adică, nu ţi se pare diferită? În ultimul timp e mult mai veselă, bine dispusă, parcă i-a revenit dintr-o dată toată pofta de viaţă pe care o avea înainte.
- Dacă stau să mă gândesc, da. Şi să şti că mă bucur pentru ea. Merită să fie fericită din nou. În plus, are abia 29 de ani, nici măcar 30, a spus zâmbitoare.
- Ce vrei să spui cu asta? Că cineva a schimbat-o?
- Nu spun asta. Nu mă bag. Acum du-te la masă. Mâncarea e gata în 10 minute.

Ştiam că nu voi mai scoate nimic de la ea, aşa că am lăsat-o baltă. Trandafirii de pe masă erau aceeaşi de cu o zi înainte. Începuseră să se ofilească, câteva petale roşii ca sângele se aflau pe faţa de masă albă ca zăpada. Încă una se desprinse şi cobora alene prin aer până s-a alăturat celorlalte. Priveliştea asta îmi aducea aminte de basme, de copilărie, atunci când stăteam în jurul maici Matilda ce ne citea înainte de prânz. Dar un impact şi mai puternic îl avu singurătatea care mă lovise. Atunci eram singură şi o senzaţie ciudată îmi spunea că Mary-Ann nu v-a mai fi pentru mult timp acolo pentru mine. Am încercat să alung gândul acesta şi să mă bucur de masă. Încercam să mă bucur de schimbarea ei de dispoziţie, dar era greu atunci când nu ştiam motivul din spatele transformării.

Toamna zburase repede anul acela. Iarna nu ezită să îşi facă apariţia, iar primi fulgi de zăpadă nu s-au lăsat aşteptaţi. Toată lumea era în febra dinaintea vacanţei de Crăciun şi mai ales dinaintea anualei excursii de iarnă. Fiecare clasă avea altă destinaşie, iar a 10-a trebuia să meargă la munte, la ski. Eram la fel de încântată că toată lumea. Nu aveam nevoie decât de permisiunea lui Mary-Ann şi nişte bani de care, sinceră să fiu, nu duceam lipsă.

Adoram iarna. Era anotimpul meu preferat. Mi se părea că transformă totul într-un univers de gheaţă şi îmi plăcea să îmi imaginez că sunt pe tărâmul Crăiesei Zăpezilor şi că eu sunt cea care o distruge. Asta era cu ceva timp în urmă. Până la urmă a rămas un anotimp care amorţeşte şi îngheaţă totul în jur, dar eu cred că doar răcoreşte lucrurile pentru vara ce va veni. Ador zăpada şi senzaţia dată de un fulg de nea ce se topeşte în palma mea. Pe scurt, aşteptam cu nerăbdare venirea iernii, a zăpezii, a excursiei. Dar înainte de toate, aveam nevoie de acordul lui Mary-Ann...

- Cum ţi se pare peştele? am încercat să pornesc o conversaţie.
- Este delicios. Jordan chiar face o treabă bună, mi-a răspuns în timp ce mai luat o gură din somon.
- Şti, la sfârşitul săptămânii se organizează o excursie, la munte. Îmi dai voie să mă duc? Te rog frumos... am dat puţin din gene, deşi ştiam că o să mă lase.
- Sigur, de ce nu ai merge? a întrebat zâmbitoare.
- Nu ÅŸtiu?

A chicotit puţin pe seama mea. Nu a trecut jumătate de minut că tăcerea a fost din nou ruptă, de data asta de ea.

- Ian merge ÅŸi el?

Ochii ei avea o strălucire aparte. Niciodată nu a mai spus ceva de el de când ne-a prezentat.

- Nu ştiu. În orice caz, nu în aceasta, am încercat să îi explic.
- De ce? a întrebat nedumerită.
- Fiecare clasă are altă destinaţie. El e a 12-a, eu doar a 10-a, nu avem aceeaşi locaţie.
- Am înţeles...

A căzut din nou pe gânduri. Nu am mai încercat să aflu motivul subitului interes faţă de grădinar. Buchetul de trandafiri de pe masă mi-a atras ochii ca un magnet. În fiecare seară erau înlocuiţi, deoarece la prânz erau tot timpul ofiliţi. De ce erau schimbaţi atât de des, cine îi punea, nenumărate întrebări începură să îmi zboare prin cap. Le-am dat pe toate la o parte continuându-mi cina.


A doua zi ajunsesem mai devreme. Profesoara de pian era bolnavă, aşa că nu am mai trecut pe la ea pentru obişnuitele cursuri. De cum am intrat, am avut impresia că cineva a urcat scările. Nu am apucat să văd mai mult de şoşetele albe şi blugii albastru deschis. Era un bărbat, dar cine?

Am urmat acelaşi drum, dar când am ajuns sus, nu mai era nimeni pe coridor. Am urmat sunetele ce se auzeau şi am ajuns în faţa dormitorului. Am recunoscut vocea lu Mary-Ann, deşi aş fi vrut să nu o fac. Gemea de parcă n-ar mai prinde ziua următoare, dar cel mai rău era că îi gemea numele: Ian. Mâna mi-a zburat automan spre gur încercând să oprească sunetele de uimire ce aveau să mă dea de gol. Nu puteam crede sau înţelege, nu o puteam vedea pe Mary-Ann având o aventură cu un puştan, cu acest puştan.

Am fugit în camera mea. Încă eram în stare de şoc. Am început să mă gândesc la aceste luni. Am reuşit doar să îmi dau seama cât de proastă am fost. Totul era în faţa mea, toate piesele de puzzle, dar ca un orb pe întuneric, nu puteam să le pun pe fiecare la locul lui. Trandafirii, buna dispoziţie, chiar şi hainele noi ale lui Ian... Nu înţelegeam cum putea să facă asta la nici un an după ce el a murit... şi mai ales să facă asta cu grădinarul...

Am hotărât că trebuie să fac ceva, am hotărât că trebuie să vorbesc cu Mary-Ann chiar la cină. La început era ca o linişte apăsătoare, simţeam că mă sugrumă. Trebuia să îi spun, iar fiecare secundă care trecea mă făcea să înnebunesc.

- Mary-Ann...
- Ce e, Elise? Nu pari în apele tale.

Chiar părea că îi pasă, ştiam că îi pasă, dar şi mie îmi păsa.

- Uite, o să-ţi spun direct.
- Bine?... Te ascult...

Era nedumerită. Nu cred că bănuia ce aveam să îi spun, dar era un singur mod de a afla.

- Åžtiu de tine si de Ian.

Într-o clipă, zâmbetul îi pieri, culoarea din obraji dispăru. Era albă ca brânza de parcă ar fi văzut o fantomă.

- Åžti?... dar... dar cum?
- V-am auzit azi...

Am lăsat privirea în jos, spre farfuria goală. Mi-era ruşine, dar şi ei ar trebui să îi fie.

- Uite, trebuie să încetezi...dar atât i-a trebuit ca să devină foc şi pară.
- Să încetez?! Nici nu mă gândesc! obrajii îi erau din nou roşii,dar de data aceasta furia era de vină. După ce Charles a murit am fost distrudă, iar acum că am găsit dragostea adevărată nu am să te las să mi-o iei.
- Dar are 18 ani, am încercat să îmi potrivesc vocea cu tonul ei.
- Nu ţipa la mine! Şi ce? Vrei să zici că eu sunt babă? Că nu are ce vedea la mine?
- Nu, n-am spus as... dar nu m-a lăsat să termin.
- Lasă că ştiu eu ce ai vrut să spui!
- Dar e sărac! bine, argument prost, foarte prost...
- Şi ce? Nici tu nu erai mai bună acum câţiva ani! Ar trebui să fi mulţumită că te-am luat din orfelinatul ăla împuţit.

Nu a mai spus nimic, deşi nici nu mai era nevoie... A plecat cu viteza luminii din cameră. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Nu puteam crede că a spus asta...


A doua zi mintea mi se mai limpezii. Lacrimile vărsate cu o seară înainte îmi aminteau cât de mizerabilă era viaţa mea înainte de ei. Le eram recunoscătoare, de asta încercam să îi deschid ochii, dar se părea că ea e prea ‚‚îndrăgostită’’. Am hotărât că dacă ea nu mă ascultă, nu am nimic de pierdut dacă vorbesc cu el.

Era sâmbătă. Îl vedeam de la geam cum curăţă aleea din faţa casei. Mi-am luat paltonul şi cizmuliţele şi am ieşit afară.

- Ce faci?
- Curăţ zăpada.
- Nu ţi-e frig? am întrebat făcând referire că nu are nici o geacă pe el, doar o bluză.
- Te încălzeşti când faci efort, îmi zâmbi.
- Ce zici de o cafea. S-ar putea să te încălzească mai bine decât curăţatul zăpezii.
- Pot face o încercare.

I-am returnat zâmbetul după care ne-am îndreptat spre un mic Caffee Shop.

- Cu ce vă pot ajuta? ne-a întrebat chelneriţa încercând să pară drăguţă,dar făcându-i ochii dulci.
- O cafea cu lapte. Fără zahăr.
- Imediat. Åži domniÅŸoara?
- O ciocolată caldă.
- Bine? a rdicat din sprânceană în timp ce se îndepărta.
- A, şi nu te chinui să îi dai numărul tău. Dacă l-ar fi vrut, l-ar fi cerut deja.

I-a picat faţa când am spus asta. Nu a mai spus nimic, doar s-a grăbit să ne servească. Nu m-am putut abţine să nu zâmbesc.

- Şti, puteam să scap singură de ea dacă vroiam, îmi zâmbi ştrengăreşte.
- Ştiu, dar mă enerva. A meritat-o.
- Tu ai comandat ciocolată caldă într-un Coffee Shop, a ridicat şi el din sprânceană.
- Şi tu o cafea cu lapte dar fără zahăr.Altceva? am întrebat puţin iritată.
- Nu, nimic. Mulţumesc.

Ne-a adus la fiecare comanda. Nu m-am chinui să îi mulţumesc. Oricum, cui îi pasă?

- Deci, ce s-a întâmplat?
- O să fiu directă.
- Bine... mă privea uşor suspicios. Oare bănuia ce vroiam să îi spun?
- Vreau să o laşi în pace pe Mary-Ann.

A început să râdă. Din toate lucrurile pe care le putea face, el a ales să râdă. Nu era nimic amuzant, iar el mă enerva la culme.

- Ce ţi se pare aşa de amuzant? am întrebat cu venin în voce
- Uite, Mary-Ann e majoră şi vaccinată. Nu crezi că poate să îşi poarte singură de grijă?

Tipu’ mă lua peste picior. Nu suport asta. Drept cine mă ia?

- Uite, Ian... dar şi el m-a întrerupt.

Mă întreb unde s-au găsit cei doi... Oare s-au căutat mult?

- Nu, uite tu. Nici tu, nici altcineva nu o să mă despărţiţi de ea. Am prins şi eu peştele cel mare, poate nu la fel cum ai făcut şi tu, dar totuşi. Lasă şi alţi oameni să fie fericiţi!

S-a ridicat imediat şi a plecat. Am pornit spre casă să plătesc cafeaua şi ciocolata caldă de care nici nu ne-am atins. Toată pofta îmi pierise. Am ieşit în stradă. Vroiam doar să ajung acasă... acasă... ce cuvând ipocrit... însă ziua avea să fie şi mai rea, mult mai rea...

Ian a pornit prin mijlocul drumului spre cealaltă parte a trăzii. Nu era nici o zebră, semafor, nimic. Nici măcar nu s-a asigurat. S-a oprit în ultima clipă şi a observat maşina ce venea spre el. În secunda următoare, de nicăieri a apărut Mary-Ann. L-a impins din calea maşinii, dar ea nu a mai trecut. Şoferul s reuşit să oprească, însă câţiva metri mai încolo. O lovise. Înante de a-şi da ultima suflare, mai zâmbise ultima dată şi a murmurat ceva, după care a rămas ca o statuie din marmură. Şiroaie de sânge curgeau pe fruntea ei... Totul durase câteva secunde, dar suficient de mult pentru a-i lua viaţa.

Ian se uita la ea. Era şocat, nu ştia cum să reacţioneze. Eu eram ţintuită locului şi nu-mi venea să cred. Mary-Ann, cea pe care o ştiu şi-a dat viaţa... pentru Ian... nu reuşeam să înţeleg.

M-am apropiat încet de corpul ei. Şoferul încerca agitat să explice că nu l-a văzut când a traversat, dar auzeam doar un ecou îndepărtat al vocii lui groase. Am căzut în genunchi lângă trupul fără viaţă. Lacrimi sărate începuseră să cadă din ochii mei verzi.

- Mary-Ann?... Spune-mi că n-ai murit... Mary-Ann!
Lacrimile de crocodili curgeau şiroaie, dar nu-mi păsa. Îi strângeam corpul gol, fără căldură în braţe, dar era înutil. Înima nu mai bătea, o puteam simţeam.

- Mary-Ann! Nu-mi poţi face asta! Nu mă poţi lăsa singură!

Doctorii încercau să mă dezlipească de cadavru, dar eu nu vroiam să îi dau drumul. Nu puteam crede ce s-a întâmplat, nu puteam crede că a murit...

- NU!!! Mary-Ann!

Cineva m-a tras afară din mulţimea ce începuse să se adune. Mă zbăteam cât puteam, dar nu reuşeam să mă eliberez. Am renunţat şi m-am uitat cum o consultă. Au dat verdictul repede: era moartă. Au luat-o totuşi cu salvarea pentru a o duce la morgă. Eu? Eu am rămas plângând în zăpadă în braţele unui necunoscut... cred...


Am încercat să îl ignor pe Ian la înmormântare. Era destul de rău faptul că Mary-Ann a murit, că sunt din nou singură ca să mai am nervi şi pentru el.

La vreo două zile am fost chemată la fostul ei avocat. Cică trebuia să citească testamentul şi încă ceva cu nişte acte. Nici măcar nu ştiam că are un testament până atunci. Şi credeam că o cunosc...

Printre cei chemaţi surpriză, era şi Ian. Chiar trebuie să fie pretutindeni? M-am calmat şi am încercat să fiu atentă în timp ce spunea o grămadă de proprietăţi, conturi şi ce o mai fi. Sincer, niciodată nu m-au interesat afacerile lor, ştiu doar că au o firmă de imobiliare sau ceva asemănător.

- Ş toate astea îi revin lui Ian Crigg.
- Poftim?! am sărit de pe scaun.
- Elise, te rog să te calmezi. Vine şi rândul tău, a încercat avocatul să mă potolească.

M-am aşezat jos şi am luat guri mari de aer încercând să mă calmez. Într-un final, venise şi ceea ce moşteneam eu. Începusem să mă îndoiesc că voi avea unde locui, dar nu mă interesa faorte tari. Mary-Ann murise, mă părăsise şi ea. Nu mai aveam pe nimeni, chiar nu-mi mai păsa de bani sau altceva.

Am primit casa unde locuiam cu ei, o vilă de vacanţă pe coasta de vest şi un cont foarte frumuşel în bacă. Cu toate astea, nu mă încălzea cu nimic. Aş fi preferat să nu primesc nimic, absolut nimci, dar Mary-Ann să fie în viaţă, poate chiar şi Charles...

Dar aceea nu avea să fie ultima idee a lui Mary-Ann...

- Iar Ian va deveni tutorele lui Elise până când aceasta va fi majoră. Cam asta ar fi tot. O să mă ocup de formalităţi... dar nu am mai auzit nimic.

Nu puteam crede că am auzit asta. Ian tutorele meu, ha! Când vor zbura porci! Eram în şoc total şi la fel şi el, abia reuşind să scoată două cuvinte pe gură.

- Eu... tată... nu... dar sunt prea tânăr...

Şi aşa a fost şi cu cititul testamentului... Mai bine nu mă duceam... Am hotărât să rămân în vechea casă. Am renunţat la serviciul lui Jordan, defapt am renunţat la serviciul tuturor. Aveam ceva bani cash lăsaţi de ea în casă, dar nu suficient cât să trăiesc în aşa lux. În plus, nu mă deranja singurătatea, chiar începuse să-mi placă. Cu toate astea, nu aveam de ales. Eram singură. Nici nu mă puteam atinge de cont până nu eram majoră. Reguli tâmpite...


Într-un din zile am fost chemată în biroul directorului. Erau sătulă până peste cap de toate părerile de rău şi scuzele patetice ce le primeam. De parcă era vina lor...

- Elise, am o propunere interesantă pentru tine., îmi spuse lăsând actele de o parte.
- Ce propunere?
- Avem o familie care îţi oferă un loc în casa lor, a spsu zâmbitor.
- Adică? am întrebat nedumerită şi încă adormită.
- Vor să te muţi cu ei, să nu fi singură. Vor să încerce să fie o familie pentru tine.
- Nu vreau mila, a spus direct.
- Elise, ai nevoie de asta. În plus e o familie cumsecade. Sunt sigur că îţi v-a plăcea, încercă el să mă convingă.
- Am vreo şansă să refuz? am întrebat ridicând din sprânceană. Aia doi sunt molipsitori...
- Nu prea...

Şi aşa am ajuns să mă mut. Noua casă părea drăguţă. Nu era mare, dar nici mică. Doamna care mi-a făcut propunere, mică de statură cu părul şaten deschis şi nişte ochii ce oscilau între albastru şi căprui, uneori chiar amândoua câteodată, mă ajută cu mutările.

- Aşteaptă puţin. O să îl rog pe fiul meu să te ajute cu bagajele, îmi zâmbi.

Am încercat să schiţez şi eu unul, dar nu am reuşit. De ce toată lumea e aşa veselă şi numai eu sunt cea tristă?

Începusem să scot din bagajele din portbagaj. Tocmai mă întindeam spre cel albastru când o mână mi-a luat-o înainte. Am urmat un întreg traseu de la mâna respectivului pâna la faţă. Nu am făcut decât să mă lovesc de o pereche de ochi albaştri pe care nu aş fi vrut să îi văd curând.

- Ce faci aici? am întrebat rece şi aruncându-i o prvire.
- Hei, sunt totuşi tutorele tău. Doar nu credeai că o să scapi aşa uşor de mine, nu? a întrebat din nou cu zâmbetul lui de ştrengar.
- Ştergeţi mai repede zâmbetul ăla sau o voi face eu.

Am plecat în casă lăsându-l cu toate bagajele. Se descurcă, doar e major şi vaccinat.

La cină a fost totuşi ciudat. Sora lui mai mică era foarte veselă şi încerca să mă bine dispună, dar era şi el acolo, deci eforturile ei erau cam în zadar. Am fost fericită când a trebui să mă duc la culcare. Camera nu era mare, dar primitoare. Pereţii galbeni ca lămâia deschidea camera în ciuda mobilierului de culoare maro-închis, aproape negru. Am făcut totuţi un duş. Tot ce vedeam în oglinda aburită era o fată foarte tristă. Părul atârna ud, parcă fără viaţă pe umeri, iar pielea albă o făcea să pară aproape bolnavă. M-am uscat repede şi am plecat spre camera mea, dar Ian se gândi să-mi facă o surpriză... neplăcută.

- Ce faci aici? am întrebatcu venn în voce.
- Mă gândeam că ar trebui să vorbim, îmi spuse sincer ridicându-se de pe pat.
- Nu mă interesează. Acum ieşi afară!
- Liz...
- Nu, i-am spus hotărât. Când am vrut să vorbesc cu tine ai plecat. Acum s-a inversat rolurile, doar că tot tu eşti cel care pleacă.

Eram sigură pe mine. Vorbeam rece şi calculat. Nu aveam de gând să îl iert.

- Vrei să mă asculţi măcar? a spus exasperat.
- Nu.

Am deschis uşa larg invitându-l să iasă, dar n-a făcut-o.

- Chiar vrei să îţi scriu o invitaţie specială ca să pleci?
- Nu vreau doar să mă asculţi, după care am să plec.

A venit lângă mine şi a închis uşa. Şi-a pus mâinile de o parte şi alta a capului meu, dar cu palmele spre perete, blocându-mi toate ieşirile.

- Uite, Liz...
- Elise, l-am corectat rece.
- O să-ţi spun cum vreau eu, am vrut din nou să-l întrerup, dar a vorbit înainte să o pot face.. Îmi pare sincer rău pentru ceea ce s-a întâmplat cu Mary-Ann. Nu aveam de unde să ştiu că va apărea de nicăieri ca să mă împingă. Nici măcar nu ştiam unde este.
- Se pare că ea a ştiut unde te afli, i-am răspuns, deşi nu m-a întrebat nimic.
- Cea fost cu Mary-Ann... Ea ştia că e doar o aventură, ştia că nu poate fi mai mult. Ştia că nu o iubesc cu adevărat şi că o folosesc mai mult pentru bani.
- Atunci de ce naiba şi-a dat viaţa pentru tine? De ce ţi-a zâmbit pentru ultima dat? am început să ţip cu lacrimi în ochi. De ce ţi-a spus ‚‚te iubesc’’ înainte să îşi de-a duhul? am întrebat cu voce tot mai joasă.
- Nu ştiu... N-am vrut niciodată să îi fac rău... Vroiam doar o slujbă şi apoi am observat interesul ei pentru mine. Puteam să mă aleg cu un salariu mai mare, aşa că am încercat. Ai fost şi tu ca mine, chiar într-o situaţie mai rea. Banii nu cresc in copaci. Am făcut-o de nevoie... Nu credeam că o să-şi de-a viaţa pentru mine, deşi tot timpul îmi spunea cât de mult mă iubeşte...

A terminat cu privirea în gol şi vocea stinsă. Poate că nu e totuşi aşa cum am crezut...

- Asta nu contează. Eu tot singură sunt. M-a părăsit, şi ea şi Charles şi părinţii mei şi toată lumea. Chiar şi aşa zişii mei prieteni pentru că un bursier e tutorele meu. Tu ai familia ta, ai o soră minunată care va şti întotdeauna să te înveselească, o mamă care v-a avea grijă de tine şi un tată care va fi acolo. În timp ce eu... eu nu am pe nime, absolut nimeni. Sunt singură pe lume şi tu nu poţi schimba asta. Nici tu nici toţi bani din lume...

Nu înţelegeam cum mai am lacrimi să plâng, dar o făceam. Mă simţeam singură, foarte singură...

Am simţit cum mă ia în braţe. Nu am făcut decât să mă zbat încercand să mă îndepărtez de el, dar era mult prea puternic pe lângă mine. Am renunţat se mai lupt. Mi-am înfăşurat braţele în jurul lui şi l-am strâns cât de tare am putut. Ştiam că eram în braţele duşmanului, dar în acel moment, chair nu îmi mai păsa. Tricolul lui era stropit cu lacrimi sărate, dar nu părea să-l deranjeze. M-a dus pe pat nerupând îmbrăţişarea. A început să mă legene încet şi să-mi mângâie părul în timp ce îmi şoptea:

- Totul va fi bine... Nu eşti singură... Mă ai pe mine... pe mine şi pe toată familia mea... nu te voi lasă singură niciodată...