16-11-2010, 05:34 PM
Aveam de ceva vreme ideea asta, si m-am gandit sa imi incerc norocul. E primul meu one-shot;)) Sper sa va placa si astept comentarii:D
The last beat
Durerea cuprindea totul. In secunda urmatoare, TOTUL se naruiau sub
greutatea sperantei pierdute, a luptei nesfarsite. Totul era o slabiciune, un adevar nedorit ce putea spulbera in totalitate visurile si sentimentele de ura pastrate in interior, pentru a se dezlantui cand timpul era potrivit. Era o distanta intre adevar si minciuna, o distanta pastrata cu mare grija, o distanta ce castiga puterea, nepasarea ce aducea fericirea. Erau placeri nebune, interzise insa care aduceau la viata ce era pierdut, tot ce nu mai era de gasit in timpul in care un ragaz nu era binevenit nici macar pentru o secunda. Tacerea curindea totul in acea lume, disperarea isi facea de cap in intunericul plin de intimitate pentru o fiinta slaba, ce se ascundea de adevarata fata a lumii si de adevaratele sentimente ce o cuprindeau.Prea lasa pentru a da si a primi dreptate, ura ziua in care avea sa se opreasca si sa isi acorde dreptatea. Pentru ca durerea era tot ce mai avea, ultima ei sansa, rugaciunea ce se astepta implinita de timpuri indelungate. Nestiind dreptatea, sufletul era o epava, un pod prabusit pentru oricine indraznea sa poposeasca pentru o clipa in adancul inimii.
Speranta….ah ! Speranta era departe ! Era o iubire interzisa, frumusetea naturii si salbaticia adancului, ranit de toate, adus la culmile disperarii. In pragul nebuniei, o farama de realitate isi face locul printre mormanele de sageti, gramezi de amintiri secerate de prezent. Ultima bataie, cel din urma sunet, acesta era clipotul sperantei. Despartirea de prezent, pastrarea durerii asa cum era, neschimbata, preschimbata in puterea de a continua. ACEL viitor era departe, un pas de prezent si putin mai aproape de trecut. Cum poti accepta o iubire dusa in trecutul imposibil, cum poti distruge toate obstacolele fara a mai fi ranit…
The last beat
Durerea cuprindea totul. In secunda urmatoare, TOTUL se naruiau sub
greutatea sperantei pierdute, a luptei nesfarsite. Totul era o slabiciune, un adevar nedorit ce putea spulbera in totalitate visurile si sentimentele de ura pastrate in interior, pentru a se dezlantui cand timpul era potrivit. Era o distanta intre adevar si minciuna, o distanta pastrata cu mare grija, o distanta ce castiga puterea, nepasarea ce aducea fericirea. Erau placeri nebune, interzise insa care aduceau la viata ce era pierdut, tot ce nu mai era de gasit in timpul in care un ragaz nu era binevenit nici macar pentru o secunda. Tacerea curindea totul in acea lume, disperarea isi facea de cap in intunericul plin de intimitate pentru o fiinta slaba, ce se ascundea de adevarata fata a lumii si de adevaratele sentimente ce o cuprindeau.Prea lasa pentru a da si a primi dreptate, ura ziua in care avea sa se opreasca si sa isi acorde dreptatea. Pentru ca durerea era tot ce mai avea, ultima ei sansa, rugaciunea ce se astepta implinita de timpuri indelungate. Nestiind dreptatea, sufletul era o epava, un pod prabusit pentru oricine indraznea sa poposeasca pentru o clipa in adancul inimii.
Speranta….ah ! Speranta era departe ! Era o iubire interzisa, frumusetea naturii si salbaticia adancului, ranit de toate, adus la culmile disperarii. In pragul nebuniei, o farama de realitate isi face locul printre mormanele de sageti, gramezi de amintiri secerate de prezent. Ultima bataie, cel din urma sunet, acesta era clipotul sperantei. Despartirea de prezent, pastrarea durerii asa cum era, neschimbata, preschimbata in puterea de a continua. ACEL viitor era departe, un pas de prezent si putin mai aproape de trecut. Cum poti accepta o iubire dusa in trecutul imposibil, cum poti distruge toate obstacolele fara a mai fi ranit…