24-09-2010, 07:05 PM
Mda, deci, la îndemnul unei persoane m-am decis să-mi postez şi eu ficul ( de parcă nu era evident O.O) Hm... nu ştiu cât de original e, pentru că lucrez la el de ceva timp ( ceva mai mult) şi habar n-am dacă există ficuri asemănătoare ._. Hm.. căteva precizări. Prologul e scris la persoana a 3, dar restul capitolelor vor fi scrise la persoana 1... Prologul nu are absolut nici o legatură cu cap. 1 şi aparent, nici titlul :] Oh, şi da, ştiu că capitolul unu e cam sec şi banal şi probabil că aşa vor fi primele capitole, dar mai târziu va fi ceva total diferit
Hm... sunt bine venit orice fel de sfaturi/ critici/păreri,ţinând cont că sunt începatoare aştept critici cât mai dure.
Priveam cu coada ochiului fereastra. Sutele, poate chiar miile de picături de ploaie loveau cu putere geamul străveziu. Dacă ai privit doar o clipă n-ai fi sesizat absolut nimic. Doar nişte stropi de apă sărată, care cad fără vreun scop pe pământ şi care fac un zgomot enervant.
Dar dacă ai fi privit cu atenţie, minute în şir aşa cum făceam eu ai fi văzut altfel acest fenomen... Adiacenţa stropilor era impresionant de precisă. Genuitatea cu care se loveau de geam era atât de candidă, încât fiecare scotea câte un sunet diferit. Ce pentru alţii era un zgomot stupid produs de ploaie, pentru mine era o simfonie armonioasă. Da, ai auzit bine, o simfonie! Fiecare picătură de apă avea propria formă, propria mărime, propriul fel de-a ''dansa'' în aer şi de-a se lovi de obstacole.
Cum ar putea cineva să numească ploaia anostă şi enervantă? E inept... Dacă priveai fie şi câteva minute acel dans neuniform, simţeai că te calmezi şi că te cuprinde o stare irezistibilă de somn. Cel puţin aşa mi se întâmpla mie... De fiecare dată când ploua nu mai eram atentă la nimic. Uitam de toate şi de toţi şi eram atât de dornică de-a dormi, de-a pune capul pe o pernă moale. Parcă aş fi suferit de narcolepsie...
S-a întors la catedră fără să mai spună absolut nimic. Avea un mod extrem de ciudat de-a merge... Stătea atât de dreaptă şi mergea atât de apăsat cu pantofii. Întotdeauna purta tocuri şi mergea în aşa fel în cât să se audă fiecare pas. Era chiar enervant... De fapt, întreaga ei fiinţă era enervantă. Era una din acele bătrâne înalte şi slabe care îşi prind părul doar în coc. Dar părul pe care şi-l vopsea mereu în nuanţe ţipătoare de roşu, se potrivea destul de bine cu costumele negre, de avocată bătrână pe care le purta.
M-am oprit la ieşirea din liceu. Afară încă ploua aşa că am preferat să mă aşez pe una din trepte şi să aştept să se oprească. Am scos din buzunarul blugilor un pachet de ţigări şi am tras lacom un fum. Nu-mi prea plăcea să fumez, dar aveam mereu un pachet de rezervă la mine. Când eram nervoasă, o ţigară mă calma. Şi acum chiar aveam nevoie de asta, fiindcă aş fi fost în stare să-i dau una în cap babei ăleia.
Am oftat...Şi ce dacă m-ai primeam un patru? Eram obijnuită cu astfel de ''cadouri'' la ora de chimie. Cea ce mă enerva şi mai tare era răspunsul meu... Mi-am stors creierii încercând să-mi amitnesc dacă învâţasem sau citisem vreodată despre otrava aia. Dar era fără nici un folos. Eu nu citisem niciodată la chimie. Şi chiar dacă mă tulbura gândul că am răspuns la o întrebare fără să gândesc, era inutil să mă chinui.
M-am ridicat, expirând şi ultimul fum în aer şi mi-am pus gluga hanoracului pe cap. Am părăsit incinta liceului, nu pentru că se orpise ploaie ci pentru că se sunase de pauză şi nu vroiam să mă găsească directoarea, care era şi ea altă babă înfumurată. Şi sunt sigură că idioata aia de chimie o va informa cât se poate de repede despre ''ieşirea mea'' .
După zece paşi făcuţi m-am oprit, sprijinindu-mă de un zid. Mă luase o ameţeală atât de puternică încât simţeam că o să cad din clipă în clipă şi chiar asta s-a întâmplat. Mă simţeam privită din toate părţile, cea ce mă deranja enorm. Nu mă afectase niciodată dacă oamenii mă priveau, dacă mă numeau '' emo'' sau ''ciudată''. Dar acum simţeam o conturbare imensă. Probabil din politeţe sau probabil din cauză că am căzut în genunchi, am auzit o voce feminină:
Oare am mâncat ceva stricat la prânz? mă întrebam, ajungând pe Les Halles.
Hm... sunt bine venit orice fel de sfaturi/ critici/păreri,ţinând cont că sunt începatoare aştept critici cât mai dure.
Experimentul 49
~Prolog~
De ce? Era singura întrebare pe şi-o punea în acele clipe. Nu mai gândea, nu mai încerca să-şi amintească ceva anume, nu putea să plângă. Nu îndrăznea. Corpul se mişca fără voinţa ei, aproape mecanic. Alerga cât putea de repede, încercând totuşi să nu se împiedice de fiecare pietricică de pe asfalt.
Ar fi vrut cu atâta ardoare să se oprescă din alergat, să nu mai murmure la fiecare cinci secunde acelaşi banal ''De ce?'' , să fie acasă, ascultând poveştile spuse de mama seara la culcare. Dar nu putea. Şi nu avea cine să-i spună acele poveşti. Nu mai ai mamă! Aleargă să te salvezi! îi şopti o voce interioară. Tresări, speriată. Poate din cauză că cineva îi şoptea ceva sau poate din cauză că acel cineva îi reamintise crudul adevăr. Oare am înnebunit? se întrebă cu voce tare. O voce naivă, de copil prostuţ.
Taci din gură şi fugi, fraiero! Dacă mai stai mult şi filozofeşti te vor prinde şi pe tine! vocea se răsti la ea. Micuţa se sperie şi de data asta începu să alerge fără să mai întrebe ceva.
Suburbia Manhattanului era un loc periculos pentru un copil de cinci ani. Poate prea periculos... Dar asta era ultima preocupare a micuţei. Pe unde? La stânga, la dreapta, înainte? Pe unde se o iau? M-am rătăcit... îşi zise cu teamă, privind derutată în jur. Nimeni nu era pe stradă. Nici o mişcare, nici un sunet. Doar câte un bec mai pâlpâia, ici colo. Iar acea linişte sinistră o speria. Ştia că nu trebuie să umble singură pe străzi, noapte. Suburbiile sunt periculoase, iar noaptea umblă tot felul de persoane rele. Aşa îi spusese mama. Dar în noaptea acea nu era nimeni. Era o linişte apăsătoare, iar fetiţa îşi dădu seama că asta nu era de bine. Nu era de loc de bine. Instinctul o îndemna să fugă în orice direcţie. Dar corpul îi interzise. Era epuizată, atât fizic cât şi moral. Alergase ceasuri în şir.
Ia-o la dreapta! Dacă nu o iei la dreapta te vor vedea şi te vor prinde. îi ordonă vocea interioară. Fata privi în jur, dar pe toată raza ei vizuală nu putea distinge nici o formă care să semene cu un om. Şi o speria vocea, care era înfiorător de precisă şi autoritară. Dar cine era, sau ce era? De unde ştia ea când şi cum va veni cineva? Să o iau oare la dreaptă? de întrebă fetiţa. Da! Ia-o la dreapta, acum! în acel momet vocea ţipa de-a binelea.
Fetiţa o ascultă. Nu pentru că ar fi avut încredere, ci pentru că sesiză că vocea nu era cineva din exterior. Vocea era în mintea ei. Am înebunit, dar e mai bine să mă ascult pe mine...
Începu să alerge. Când făcu la dreapta, un miros îngrozitor o lovi direct în faţă, obligând-o să-şi apere simţul olfactiv. Hai lasă văicăreala.Vezi o cutie în partea stângă? Dacă da, ascunde-te mai repede acolo!
Micuţa înghiţi în sec. Ceva era putred la mijloc... În stânga ei chiar era o cutie mică, de carton. Dar nici măcar nu o văzuse. Şi atunci...cum de vocea ei interioară o anunţase despre acea cutie? Tăcu şi se supuse. Era prea complicat. Nu mai înţelegea absolut nimic.
Începu să tremure şi să se panicheze. Nu mai avea aer, nu mai putea să respire. Se simţea strivită de acea cutie, simţea că leşină. Vroia să fugă cu orice preţ de acolo, de teamă că cineva o să o sufoce, că o să-i fure tot oxigenul. Delirez... Mi-e frică, trebuie să plec de aici. ţipă feţiţa. Acum te comporţi ca un copil răsfăţat! Fraiero! Eşti claustrofobă, la naiba... Mai rezistă cinci secunde şi apoi vei putea ieşi în siguranţă din cutie fără să ne prindă! o lămuri aceaşi voce.
Începu o numărătoare inversă. În următoarele cinci secunde ieşi, rupând brutal cutia. Aerul curat îi năvăli în plămâni, inspirându-l şi exprindu-l cu siniubire. În mintea ei de copil care debea învaţă să citească nu putea asemăna claustrofobia decât cu ceva malefic care vrea să o distrugă.
Pfiuuu, am scăpat. zise uşurată vocea ei interioară. Fata îşi încleştă pumni, arcuindu-şi puţin spatele. Era greu să zică ce urma, dar trebuia să o facă. Deşii era o fire extrem de orgolioasă şi nu recunoştea ajutorul nimănui, şopti un ''mulţumesc'', care era evident adresat salvatoarei ei.
Nu-mi mulţumi, nu te-a salvat pe tine. se răsti vocea din mintea ei. Fetiţa stătu câteva secunde să analizeze acele cuvinte. Dar atunci de ce mai ajutat? Ce vorbesc..bineînţeles că mai ajutat.Tu eşti eu... zise copila. Vocea îi era sugrumată şi ciudat de răguşită. Se simţea atât de ameţită, atât de derutată, atât de obosită şi bulversată încât ar fi putut leşina în orice moment. Dar nu ar fi recunoscut asta niciodată, în faţa nimănui. Pentru un copil, avea o tărie de fier.
- Nu te-am ajutat! Eu m-am ajutat. Pentru că nu eu sunt tu...Tu eşti eu, fraiero! De data aceasta, poate pentru prima dată acea voce suna sinistru... Ca un ecou. Ca şi cum acel cineva sau acel ceva îi şoptea acele cuvinte cu un înţeles abstract, la ureche.
Fetiţa nu mai suporta tensiunea şi panica produsă de acele cuvinte. Deşi era atât de puternică şi îşi jurase că nu-şi va arăta niciodată punctele slabe, fizicul ei nu mai rezistă. Căzu inertă pe asfaltul rece, lovindu-se brutal la cap. Întreaga ei fiinţă se zgudui, iar acum micuţa nu mai făcea nici o mişcare. Dar pe buze îi rămăsese o întrebare.
O întrebare la care ar fi vrut cu atâta înflăcărare un răspuns: De ce?
Ar fi vrut cu atâta ardoare să se oprescă din alergat, să nu mai murmure la fiecare cinci secunde acelaşi banal ''De ce?'' , să fie acasă, ascultând poveştile spuse de mama seara la culcare. Dar nu putea. Şi nu avea cine să-i spună acele poveşti. Nu mai ai mamă! Aleargă să te salvezi! îi şopti o voce interioară. Tresări, speriată. Poate din cauză că cineva îi şoptea ceva sau poate din cauză că acel cineva îi reamintise crudul adevăr. Oare am înnebunit? se întrebă cu voce tare. O voce naivă, de copil prostuţ.
Taci din gură şi fugi, fraiero! Dacă mai stai mult şi filozofeşti te vor prinde şi pe tine! vocea se răsti la ea. Micuţa se sperie şi de data asta începu să alerge fără să mai întrebe ceva.
Suburbia Manhattanului era un loc periculos pentru un copil de cinci ani. Poate prea periculos... Dar asta era ultima preocupare a micuţei. Pe unde? La stânga, la dreapta, înainte? Pe unde se o iau? M-am rătăcit... îşi zise cu teamă, privind derutată în jur. Nimeni nu era pe stradă. Nici o mişcare, nici un sunet. Doar câte un bec mai pâlpâia, ici colo. Iar acea linişte sinistră o speria. Ştia că nu trebuie să umble singură pe străzi, noapte. Suburbiile sunt periculoase, iar noaptea umblă tot felul de persoane rele. Aşa îi spusese mama. Dar în noaptea acea nu era nimeni. Era o linişte apăsătoare, iar fetiţa îşi dădu seama că asta nu era de bine. Nu era de loc de bine. Instinctul o îndemna să fugă în orice direcţie. Dar corpul îi interzise. Era epuizată, atât fizic cât şi moral. Alergase ceasuri în şir.
Ia-o la dreapta! Dacă nu o iei la dreapta te vor vedea şi te vor prinde. îi ordonă vocea interioară. Fata privi în jur, dar pe toată raza ei vizuală nu putea distinge nici o formă care să semene cu un om. Şi o speria vocea, care era înfiorător de precisă şi autoritară. Dar cine era, sau ce era? De unde ştia ea când şi cum va veni cineva? Să o iau oare la dreaptă? de întrebă fetiţa. Da! Ia-o la dreapta, acum! în acel momet vocea ţipa de-a binelea.
Fetiţa o ascultă. Nu pentru că ar fi avut încredere, ci pentru că sesiză că vocea nu era cineva din exterior. Vocea era în mintea ei. Am înebunit, dar e mai bine să mă ascult pe mine...
Începu să alerge. Când făcu la dreapta, un miros îngrozitor o lovi direct în faţă, obligând-o să-şi apere simţul olfactiv. Hai lasă văicăreala.Vezi o cutie în partea stângă? Dacă da, ascunde-te mai repede acolo!
Micuţa înghiţi în sec. Ceva era putred la mijloc... În stânga ei chiar era o cutie mică, de carton. Dar nici măcar nu o văzuse. Şi atunci...cum de vocea ei interioară o anunţase despre acea cutie? Tăcu şi se supuse. Era prea complicat. Nu mai înţelegea absolut nimic.
Începu să tremure şi să se panicheze. Nu mai avea aer, nu mai putea să respire. Se simţea strivită de acea cutie, simţea că leşină. Vroia să fugă cu orice preţ de acolo, de teamă că cineva o să o sufoce, că o să-i fure tot oxigenul. Delirez... Mi-e frică, trebuie să plec de aici. ţipă feţiţa. Acum te comporţi ca un copil răsfăţat! Fraiero! Eşti claustrofobă, la naiba... Mai rezistă cinci secunde şi apoi vei putea ieşi în siguranţă din cutie fără să ne prindă! o lămuri aceaşi voce.
Începu o numărătoare inversă. În următoarele cinci secunde ieşi, rupând brutal cutia. Aerul curat îi năvăli în plămâni, inspirându-l şi exprindu-l cu siniubire. În mintea ei de copil care debea învaţă să citească nu putea asemăna claustrofobia decât cu ceva malefic care vrea să o distrugă.
Pfiuuu, am scăpat. zise uşurată vocea ei interioară. Fata îşi încleştă pumni, arcuindu-şi puţin spatele. Era greu să zică ce urma, dar trebuia să o facă. Deşii era o fire extrem de orgolioasă şi nu recunoştea ajutorul nimănui, şopti un ''mulţumesc'', care era evident adresat salvatoarei ei.
Nu-mi mulţumi, nu te-a salvat pe tine. se răsti vocea din mintea ei. Fetiţa stătu câteva secunde să analizeze acele cuvinte. Dar atunci de ce mai ajutat? Ce vorbesc..bineînţeles că mai ajutat.Tu eşti eu... zise copila. Vocea îi era sugrumată şi ciudat de răguşită. Se simţea atât de ameţită, atât de derutată, atât de obosită şi bulversată încât ar fi putut leşina în orice moment. Dar nu ar fi recunoscut asta niciodată, în faţa nimănui. Pentru un copil, avea o tărie de fier.
- Nu te-am ajutat! Eu m-am ajutat. Pentru că nu eu sunt tu...Tu eşti eu, fraiero! De data aceasta, poate pentru prima dată acea voce suna sinistru... Ca un ecou. Ca şi cum acel cineva sau acel ceva îi şoptea acele cuvinte cu un înţeles abstract, la ureche.
Fetiţa nu mai suporta tensiunea şi panica produsă de acele cuvinte. Deşi era atât de puternică şi îşi jurase că nu-şi va arăta niciodată punctele slabe, fizicul ei nu mai rezistă. Căzu inertă pe asfaltul rece, lovindu-se brutal la cap. Întreaga ei fiinţă se zgudui, iar acum micuţa nu mai făcea nici o mişcare. Dar pe buze îi rămăsese o întrebare.
O întrebare la care ar fi vrut cu atâta înflăcărare un răspuns: De ce?
Capitolul 1
Priveam cu coada ochiului fereastra. Sutele, poate chiar miile de picături de ploaie loveau cu putere geamul străveziu. Dacă ai privit doar o clipă n-ai fi sesizat absolut nimic. Doar nişte stropi de apă sărată, care cad fără vreun scop pe pământ şi care fac un zgomot enervant.
Dar dacă ai fi privit cu atenţie, minute în şir aşa cum făceam eu ai fi văzut altfel acest fenomen... Adiacenţa stropilor era impresionant de precisă. Genuitatea cu care se loveau de geam era atât de candidă, încât fiecare scotea câte un sunet diferit. Ce pentru alţii era un zgomot stupid produs de ploaie, pentru mine era o simfonie armonioasă. Da, ai auzit bine, o simfonie! Fiecare picătură de apă avea propria formă, propria mărime, propriul fel de-a ''dansa'' în aer şi de-a se lovi de obstacole.
Cum ar putea cineva să numească ploaia anostă şi enervantă? E inept... Dacă priveai fie şi câteva minute acel dans neuniform, simţeai că te calmezi şi că te cuprinde o stare irezistibilă de somn. Cel puţin aşa mi se întâmpla mie... De fiecare dată când ploua nu mai eram atentă la nimic. Uitam de toate şi de toţi şi eram atât de dornică de-a dormi, de-a pune capul pe o pernă moale. Parcă aş fi suferit de narcolepsie...
-Cherryl Filmore, la ce tot visezi? Tu la ora mea m-ai ai un pic ÅŸi adormi?!
M-am întors buimacă, cunoscând foarte bine acea voce piţigăiată. Am privit-o pe profa de chimie câteva secunde, analizând situaţia. Expresia feţei pe care o afişa nu era una tocmai fericită. Am încercat să-mi potrivesc cuvintele, astfel în cât să nu o dau în bară. Nu eram o elevă prea silitoare şi chiar nu aveam chef să stau să mă cert cu profa de chimie. Am preferat să tac pentru că dacă i-aş fi dat un răspuns ''impertinent'', aşa cum numea ea toate răspunsurile mele, ar fi început să trăncănească şi să vorbească cu precipitaţii... -Aşa deci, Filmore. Dacă nu mai zici nimic atunci ai putea să binevoieşti să răspunzi la întrebarea pe care tocmai am pus-o ?
- Şi care era, mă rog, întrebarea?
Da, uite o întrebare impertinentă de-a mea. Sarcasmul cu care i-am adresat-o a facut-o pe profă să se încrunte. După ce că era bătrână şi arăta ca naiba, încreţiturile de pe frunte o făceau să arate şi mai rău... -Recapitulăm câteva otrăvuri. Am întrebat ce e verdele de Paris şi la ce se foloseşte, Filmore!
Vocea ei era stridentă. Încerca să pară calmă, dar nu prea îi ieşea. Şi ce naiba mă întreba pe mine de astfel de prostii, când ştia foarte bine ce note am la chimie... Am oftat împreunându-mi mâinile. Am închis ochii pentru câteva clipe pentru că simţeam că ameţesc. -Acetoarsenit de cupru. Otravă, în general pentru şoareci şi şobolani! Mulţumită?
Tăcere. Toată clasa tăcea, iar eu puteam să ascult mult mai clar sunetul produs de ploaie. Răspunsesem la întrebare cu atâta dezinvoltură încât şi eu eram uimită. Era foarte ciudat. Eu nu ştiam o iotă la chimie şi habar nu aveam cum reuşisem să scot pe gură un răspuns corect. Da, era corect, îmi puteam da seama după expresia descurajată a profei.S-a întors la catedră fără să mai spună absolut nimic. Avea un mod extrem de ciudat de-a merge... Stătea atât de dreaptă şi mergea atât de apăsat cu pantofii. Întotdeauna purta tocuri şi mergea în aşa fel în cât să se audă fiecare pas. Era chiar enervant... De fapt, întreaga ei fiinţă era enervantă. Era una din acele bătrâne înalte şi slabe care îşi prind părul doar în coc. Dar părul pe care şi-l vopsea mereu în nuanţe ţipătoare de roşu, se potrivea destul de bine cu costumele negre, de avocată bătrână pe care le purta.
-Filmore, patru! Ca data viitoare să nu mai moţăi la ora mea!
Când am auzit-o m-am ridicat, mecanic din bancă şi am privit-o revoltată. Ce?! Îmi dădea un patru pe care chiar nu-l meritam şi nu aveam de gând să tac şi să înghit.- Patru?! Când eu am răspuns corect la întrebare?! Asta-i discriminare!
Eram nervoasă şi ţipam. Ţipam, fiindcă poate pentru prima dată, primeam acea notă pe nedrept. Am ieşit din clasă, trândind uşa şi ignorând prostiile pe care începuse să le spună baba aia idioată. M-am oprit la ieşirea din liceu. Afară încă ploua aşa că am preferat să mă aşez pe una din trepte şi să aştept să se oprească. Am scos din buzunarul blugilor un pachet de ţigări şi am tras lacom un fum. Nu-mi prea plăcea să fumez, dar aveam mereu un pachet de rezervă la mine. Când eram nervoasă, o ţigară mă calma. Şi acum chiar aveam nevoie de asta, fiindcă aş fi fost în stare să-i dau una în cap babei ăleia.
Am oftat...Şi ce dacă m-ai primeam un patru? Eram obijnuită cu astfel de ''cadouri'' la ora de chimie. Cea ce mă enerva şi mai tare era răspunsul meu... Mi-am stors creierii încercând să-mi amitnesc dacă învâţasem sau citisem vreodată despre otrava aia. Dar era fără nici un folos. Eu nu citisem niciodată la chimie. Şi chiar dacă mă tulbura gândul că am răspuns la o întrebare fără să gândesc, era inutil să mă chinui.
M-am ridicat, expirând şi ultimul fum în aer şi mi-am pus gluga hanoracului pe cap. Am părăsit incinta liceului, nu pentru că se orpise ploaie ci pentru că se sunase de pauză şi nu vroiam să mă găsească directoarea, care era şi ea altă babă înfumurată. Şi sunt sigură că idioata aia de chimie o va informa cât se poate de repede despre ''ieşirea mea'' .
După zece paşi făcuţi m-am oprit, sprijinindu-mă de un zid. Mă luase o ameţeală atât de puternică încât simţeam că o să cad din clipă în clipă şi chiar asta s-a întâmplat. Mă simţeam privită din toate părţile, cea ce mă deranja enorm. Nu mă afectase niciodată dacă oamenii mă priveau, dacă mă numeau '' emo'' sau ''ciudată''. Dar acum simţeam o conturbare imensă. Probabil din politeţe sau probabil din cauză că am căzut în genunchi, am auzit o voce feminină:
-Te simţi bine, fetiţo?
Vroia să pară îngrijorată de starea mea, dar îngrijorarea acelei persoane era atât de falsă, încât mi se făcea greaţă. Uram persoanele care mă numeau ''fetiţă''. Ce naiba, la şaptesprezece ani nu mai sunt un copilaş! M-a ridicat, îndepărtând violent mână care se lăsase pe umărul meu.-Lasă-mă în pace!
Mi-am făcut loc prin mulţime şi am plecat cât am putut de repede. Genul acela de oameni care se prefac îngrijoraţi de starea ta, îi uram cel mai mult. Dacă văd pe cineva care are o problemă se adună, nu pentru al ajuta, ci pentru a privi. Ca să aibe ce bârfi sau ce povesti... Cum poate fi cineva atât de fals şi prefăcut? Am oftat, masăndu-mi tâmplele şi bucurându-mă de sentimentul acela ciudat pe care mi-l oferea ploaia. Starea acea ciudată dispăruse, deşii nu îmi pot explica cum dracu am reuşit să cad în mijlocul străzii...Oare am mâncat ceva stricat la prânz? mă întrebam, ajungând pe Les Halles.