29-05-2010, 08:07 PM
Buna! m-am gandit sa fac un fic nou. Este vorba de o fata pe nume Ayame care fuge de acasa si incearca sa isi refaca viata.
Primul capitol va fi la persoana intai, intamplarile fiind relatate de Ayame. Cam atat ... restul va las pe voi sa descoperiti.^^
Enjoy!
~Capitolul I~
De ce? Stiam ca ma uraste, niciodata nu a tinut cu adevarat la mine, totusi traiam cu gandul ca am o mama - crezand ca ea e mama mea. Pana astazi cand am aflat ca nu e asa.
~Flashback~
Ma indrept cu pasi repezi catre bucatarie cu gandul sa-mi iau un pahar de suc. Aud voci puternice din camera de alaturi, probabil parintii mei certandu-se. Ma asez pe podea langa usa si ascult:
-M-am saturat! Ce nu intelegi ca m-am saturat? De fiecare data cand vorbesc cu ea imi raspunde urat sau pur si simplu nu ma baga in seama.
- Asa e ea, mai rebela!
- Rebela? Dupa tot ce am facut pentru ea ... Din cauza ta se intampla toate astea. Tu ai fost cel caruia i-a fost mila si a luat-o s-o creasca.
- Si ce vroiai sa fac? E nepoata mea, nu as fi putut s-o las pe drumuri - cum s-ar fi descurcat?
- Nu e problema mea! Daca curva de ma-sa a murit iar Yoshio a lasat-o de ce trebuie sa avem noi grija de ea?
Un zgomot se aude, iar "tata" ii trage o palma :
- Sa-ti fie rusine! Cum poti spune asa ceva? Aiko a fost sora mea! E vina ei ca a murit?
~End of Flashback~
Deci asa era. Femeia careia ii ziceam "mama" era matusa mea. Imi purta prea multa ura ca sa-mi fie mama. Si totusi, nu pot sa cred ca in toti acesti 16 ani am crezut-o. Am crezut in ea, si am iubit-o, cu speranta ca undeva, in adancul inimii , si ea simte acelasi lucru pentru mine. Cat de proasta am fost!
Incet-incet lacrimile amare imi inunda chipul. Din vina ei, ca n-a stiut sa se comporte cu mine ca o mama, sa ma iubeasca, sa-mi spuna cuvinte blande ... Niciodata nu m-a ascultat, n-a fost alaturi de mine cand aveam nevoie ... Oare de ce a mai acceptat sa ma creasca? Mai bine m-ar fi lasat pe drumuri decat sa se comporte asa cu mine.
Un gand imi trece prin minte : " Vrei sa scapi de mine? Ti se va indeplini dorinta! ", si manata de o ura puternica imi strang lucrurile, inchid valiza si ies din casa fara sa-mi iau " La revedere ". La urma urmei, ce motiv as avea? Imi pare totusi rau pentru "tata", el chiar a tinut la mine in toti acesti ani. Dar el nu m-ar lasa sa plec. Si n-as suporta sa-l las plangand.
"Tata" mai are o sora pe nume Misa care traieste singura in Tokyo. El si Misa sunt singurele persoane care tin la mine. Ma indrept cu pasi grabiti spre gara cu gandul sa prind trenul spre Tokyo.
Tocmai la timp. Un glas face sa rasune toata gara: Trenul 105 pleaca din gara Osaka spre Tokyo in 2 minute. Va rugam urcati in vagoane". "2 minute?!" Nici nu stiu cand am ajuns in tren ... In sfarsit am gasit un compartiment gol si m-am asezat pe locul de la geam. Picaturi mari de ploaie se prelingeau pe sticla iar fulgere aurii se intrevedeau printre norii negri. Cu fata lipita de geam, cugetam la ziua de azi, la adevarul care mi-a schimbat viata in totalitate. In minte imi apare imaginea "tatei" care a avut grija de mine de cand eram "de-o schioapa" si a "mamei", sau cea care pretindea a fi mama mea. Oare asta imi era destinul, sa iubesc pe cineva si sa fiu iubita la randul meu iar apoi, incet-incet sa-i pierd pe cei ce tineau la mine?
Adancita in ganduri, nu am observat ca trenul a ajuns in statie iar ploaia s-a oprit. In cele din urma ma dezmeticesc si cobor din tren. Ies din gara cu gandul sa explorez noul oras.
Acesta era vestitul Tokyo? Nu ma asteptam la ceva asa grandios. Strazi largi si parcuri imense, luminate de mii de felinare, cladiri uriase care strapung norii ...
Ma desprind din acel univers, amintindu-mi ca am scris pe o foaie adresa Misei. Intreb un trecator daca stie sa-mi arate drumul iar el ma indreapta catre cel mai bogat cartier al orasului. Ajung in fata unei vile galbene cu 2 etaje, inconjurata de o imensa gradina verde. Oare asta sa fie casa Misei?
Astept sfaturi si critici;;)
I know...e cam scurt dar promit ca urmatorul capitol va fi mai interesant
Btw: La 3 comm-uri pun cap nou^^
:bye:
Primul capitol va fi la persoana intai, intamplarile fiind relatate de Ayame. Cam atat ... restul va las pe voi sa descoperiti.^^
Enjoy!
~Capitolul I~
De ce? Stiam ca ma uraste, niciodata nu a tinut cu adevarat la mine, totusi traiam cu gandul ca am o mama - crezand ca ea e mama mea. Pana astazi cand am aflat ca nu e asa.
~Flashback~
Ma indrept cu pasi repezi catre bucatarie cu gandul sa-mi iau un pahar de suc. Aud voci puternice din camera de alaturi, probabil parintii mei certandu-se. Ma asez pe podea langa usa si ascult:
-M-am saturat! Ce nu intelegi ca m-am saturat? De fiecare data cand vorbesc cu ea imi raspunde urat sau pur si simplu nu ma baga in seama.
- Asa e ea, mai rebela!
- Rebela? Dupa tot ce am facut pentru ea ... Din cauza ta se intampla toate astea. Tu ai fost cel caruia i-a fost mila si a luat-o s-o creasca.
- Si ce vroiai sa fac? E nepoata mea, nu as fi putut s-o las pe drumuri - cum s-ar fi descurcat?
- Nu e problema mea! Daca curva de ma-sa a murit iar Yoshio a lasat-o de ce trebuie sa avem noi grija de ea?
Un zgomot se aude, iar "tata" ii trage o palma :
- Sa-ti fie rusine! Cum poti spune asa ceva? Aiko a fost sora mea! E vina ei ca a murit?
~End of Flashback~
Deci asa era. Femeia careia ii ziceam "mama" era matusa mea. Imi purta prea multa ura ca sa-mi fie mama. Si totusi, nu pot sa cred ca in toti acesti 16 ani am crezut-o. Am crezut in ea, si am iubit-o, cu speranta ca undeva, in adancul inimii , si ea simte acelasi lucru pentru mine. Cat de proasta am fost!
Incet-incet lacrimile amare imi inunda chipul. Din vina ei, ca n-a stiut sa se comporte cu mine ca o mama, sa ma iubeasca, sa-mi spuna cuvinte blande ... Niciodata nu m-a ascultat, n-a fost alaturi de mine cand aveam nevoie ... Oare de ce a mai acceptat sa ma creasca? Mai bine m-ar fi lasat pe drumuri decat sa se comporte asa cu mine.
Un gand imi trece prin minte : " Vrei sa scapi de mine? Ti se va indeplini dorinta! ", si manata de o ura puternica imi strang lucrurile, inchid valiza si ies din casa fara sa-mi iau " La revedere ". La urma urmei, ce motiv as avea? Imi pare totusi rau pentru "tata", el chiar a tinut la mine in toti acesti ani. Dar el nu m-ar lasa sa plec. Si n-as suporta sa-l las plangand.
"Tata" mai are o sora pe nume Misa care traieste singura in Tokyo. El si Misa sunt singurele persoane care tin la mine. Ma indrept cu pasi grabiti spre gara cu gandul sa prind trenul spre Tokyo.
Tocmai la timp. Un glas face sa rasune toata gara: Trenul 105 pleaca din gara Osaka spre Tokyo in 2 minute. Va rugam urcati in vagoane". "2 minute?!" Nici nu stiu cand am ajuns in tren ... In sfarsit am gasit un compartiment gol si m-am asezat pe locul de la geam. Picaturi mari de ploaie se prelingeau pe sticla iar fulgere aurii se intrevedeau printre norii negri. Cu fata lipita de geam, cugetam la ziua de azi, la adevarul care mi-a schimbat viata in totalitate. In minte imi apare imaginea "tatei" care a avut grija de mine de cand eram "de-o schioapa" si a "mamei", sau cea care pretindea a fi mama mea. Oare asta imi era destinul, sa iubesc pe cineva si sa fiu iubita la randul meu iar apoi, incet-incet sa-i pierd pe cei ce tineau la mine?
Adancita in ganduri, nu am observat ca trenul a ajuns in statie iar ploaia s-a oprit. In cele din urma ma dezmeticesc si cobor din tren. Ies din gara cu gandul sa explorez noul oras.
Acesta era vestitul Tokyo? Nu ma asteptam la ceva asa grandios. Strazi largi si parcuri imense, luminate de mii de felinare, cladiri uriase care strapung norii ...
Ma desprind din acel univers, amintindu-mi ca am scris pe o foaie adresa Misei. Intreb un trecator daca stie sa-mi arate drumul iar el ma indreapta catre cel mai bogat cartier al orasului. Ajung in fata unei vile galbene cu 2 etaje, inconjurata de o imensa gradina verde. Oare asta sa fie casa Misei?
Astept sfaturi si critici;;)
I know...e cam scurt dar promit ca urmatorul capitol va fi mai interesant
Btw: La 3 comm-uri pun cap nou^^
:bye: