15-11-2009, 10:28 PM
Ştiu că am lipsit destul de mult timp, dar nu prea am cum să motivez asta. Se pare că în ultima vreme nu am prea avut chef de nimic, nici măcar de scris şi de abia recent am reuşit să îmi recapăt inspiraţia pentru a continua să scriu...evident..YAOI
sper să pot conta în continuare pe opiniile şi comment-urile voastre.
Spor la citit. Enjoy.
Am scris un fel de prolog. Apoi primul capitol.
Sunt fel şi fel de oameni pe lumea asta, fiecare încercând să îşi trăiască viaţa într-un mod cât mai rezonabil. O vreme, da, şi eu am gândit că poate trebuie să fac ceva pentru ca nimeni din jurul meu să nu îmi poată reproşa că am irosit-o în mod inutil.
Am ajuns să consider că nu e nevoie să găsesc lucruri banale cu care să îmi ocup timpul de parcă acesta ar fi scopul meu în viaţă. Am preferat să fiu lejer de felul meu, să accept lucrurile aşa cum îmi ies în cale şi să nu vânez nimic, să las, pur şi simplu, timpul să treacă.
Mă aflam pe o bancă, în faţa unui magazin oarecare, aşteptând unul dintre aşa-zişii mei prieteni să vină pentru că dorea să mergem undeva. Vântul bătea prea tare pentru orele prânzului şi, având în vedere că era vară, oricine s-ar fi aşteptat ca soarele să strălucească cu putere, însă acesta se ascundea în spatele unor nori de pe cerul spălăcit ce ne acoperea pe toţi.
O bătrânică tocmai ieşea din acel magazin în momentul în care eu am decis să mă ridic în picioare. Căra câteva sacoşe mai mult goale decât pline de mâncare, dar, oferindu-i o singură privire, oricine ar fi putut jura că acea femeie căra zeci de kilograme în plasele albe.
Am văzut-o făcând câţiva paşi, apoi oprindu-se brusc. Mi-am dat seama că poate ceva nu este în regulă, însă nu m-am apropiat de ea şi nici nu am simţit nevoia să o ajut. De ce aş fi făcut-o? Eram chiar lângă ea când trupul său firav a cedat şi sacoşele au căzut cu zgomot la pământ.
Eram poate fascinat de felul în care stătea întinsă pe ciment pentru că altfel nu îmi explic de ce am tresărit speriat când o mâna relativ puternică m-a dat la o parte. Imediat apoi, un alt corp, de data asta, mult mai tânăr şi mai frumos, s-a aplecat deasupra acelei femei şi a încercat să o ridice.
Preţ de o secundă, ochii lui căprui m-au fulgerat ca o săgeată, apoi s-a întors rapid spre acea doamnă şi m-a ignorat complet. Nu ştiu ce anume a făcut atunci, dar ştiu că în tot acel timp cât s-a aflat acolo singurul lucru pe care îl puteam vedea era părul lui ce strălucea mai puternic decât însuşi soarele.
Văzându-l doar pe el, am realizat că aş fi putut fi eu cel care să îi ofere bătrânei o mână de ajutor, cel care să se preocupe de ea.
Se poate spune că m-am trezit la realitate numai atunci când mi-am simţit obrazul usturând. Mă lovise pe neaşteptate, fără a îmi spune sau reproşa ceva, fără a se uita măcar la mine. Mă lovise în treacăt, cărând acel trup spre o ambulanţă ce de abia ajunsese acolo, dar mă lovise şi mă durea.
Am dorit să îl confrunt. Să îl întreb cine anume i-a permit să mă lovească şi care a fost motivul, însă a dispărut la fel de repede cum a şi apărut.
Tot ce am auzit a fost: Repede, la spitalul Central.
Mai mult ca sigur, dorinţa de a clarifica lucrurile sau de a îi scoate ochii pentru palma pe care am primit-o, poate şi indignarea, m-a împins spre el. Prima oară când eu am fost cel ce a început să alerge, ca şi cum viaţa mea depindea de asta, cel care s-a grăbit să ajungă la acel spital. Totul, absolut totul, doar pentru a îl revedea pe el.
Mi se întretăia respiraţia iar lucrurile din jurul meu începeau să se mişte mult prea repede pentru a le putea observa. Cel ce se mişca eram evident eu, însă tocmai asta mă detaşa de înconjurări şi mă atrăgea într-o lume ciudată, diferită de cea pe care o gândisem eu.
Nu mi-am observat nici prietenul, maşinile cred că le-am ocolit doar din pur noroc, paşii deveneau din ce în ce mai mari şi mai grăbiţi şi inima mai avea puţin şi mi se oprea în piept.
Uşile mari de la intrarea în spital au devenit gigantice în momentul în care m-am oprit. Tot acel alb mi s-a urcat la cap şi imediat mi s-a făcut rău. Mă simţeam ca şi cum păşeam într-o lume cu totul diferită în care nimic nu putea prevăzut, şi aşa a şi fost.
Am căutat cu privirea nu un bărbat înalt sau cu trupul zvelt ci acea culoare strălucitoare a părului ce m-a orbit preţ de câteva secunde. Deşi era prima oară când vizitam, dacă se poate spune aşa, un spital, eram conştient că nu am voie nici să alerg, nici să ţip cât timp cât mă aflam înauntru.
Pentru prima oară, pe măsură ce mă apropiam de o persoană, înima îmi bătea din ce în ce mai tare şi privirea mi se înceţoşa. Trupul meu a frânat brusc tocmai când am ajuns destul de aproape de el, apoi m-am trezit ca dintr-o lungă visare şi l-am privit atent.
Atât de sigur pe sine, atât de activ şi atât de preocupat. Părea un profesionist deşi atunci nu aş fi putut spune care era meseria lui. Oricum te uitai la el, atmosfera ce îl înconjura era atât de captivantă încât oricine ar fi mers înspre el chit că îl cunoştea sau nu. M-a apropiat şi mai mult, apoi am înghiţit în sec.
S-a întors înspre mine şi m-a cutremurat cu totul. Mâna lui s-a ridicat din nou şi am resimţit aceeaşi usturime de mai înainte. O a doua palmă peste ochi, apoi s-a apropiat de mine, m-a strâns în braţe şi a început să plângă.
sper să pot conta în continuare pe opiniile şi comment-urile voastre.
Spor la citit. Enjoy.
Am scris un fel de prolog. Apoi primul capitol.
CireÅŸe
O palmă peste ochi
Sunt fel şi fel de oameni pe lumea asta, fiecare încercând să îşi trăiască viaţa într-un mod cât mai rezonabil. O vreme, da, şi eu am gândit că poate trebuie să fac ceva pentru ca nimeni din jurul meu să nu îmi poată reproşa că am irosit-o în mod inutil.
Am ajuns să consider că nu e nevoie să găsesc lucruri banale cu care să îmi ocup timpul de parcă acesta ar fi scopul meu în viaţă. Am preferat să fiu lejer de felul meu, să accept lucrurile aşa cum îmi ies în cale şi să nu vânez nimic, să las, pur şi simplu, timpul să treacă.
Mă aflam pe o bancă, în faţa unui magazin oarecare, aşteptând unul dintre aşa-zişii mei prieteni să vină pentru că dorea să mergem undeva. Vântul bătea prea tare pentru orele prânzului şi, având în vedere că era vară, oricine s-ar fi aşteptat ca soarele să strălucească cu putere, însă acesta se ascundea în spatele unor nori de pe cerul spălăcit ce ne acoperea pe toţi.
O bătrânică tocmai ieşea din acel magazin în momentul în care eu am decis să mă ridic în picioare. Căra câteva sacoşe mai mult goale decât pline de mâncare, dar, oferindu-i o singură privire, oricine ar fi putut jura că acea femeie căra zeci de kilograme în plasele albe.
Am văzut-o făcând câţiva paşi, apoi oprindu-se brusc. Mi-am dat seama că poate ceva nu este în regulă, însă nu m-am apropiat de ea şi nici nu am simţit nevoia să o ajut. De ce aş fi făcut-o? Eram chiar lângă ea când trupul său firav a cedat şi sacoşele au căzut cu zgomot la pământ.
Uitându-mă înapoi, eram un adevărat nesimţit.
M-am întors şi am privit-o, dar nici un singur osicior din mine nu s-a sinchisit măcar să ridice cumpărăturile ei, apoi pe ea. Părea atât de fragilă şi aşa şi era. La vârsta ei, după atâţia ani petrecuţi ocupându-şi, la rândul ei, timpul cu lucruri inutile doar pentru ca acesta să treacă cu "rost", tot ceea ce mai rămăsese din ea era un trup veştejit ce era normal să o abandoneze.Eram poate fascinat de felul în care stătea întinsă pe ciment pentru că altfel nu îmi explic de ce am tresărit speriat când o mâna relativ puternică m-a dat la o parte. Imediat apoi, un alt corp, de data asta, mult mai tânăr şi mai frumos, s-a aplecat deasupra acelei femei şi a încercat să o ridice.
Preţ de o secundă, ochii lui căprui m-au fulgerat ca o săgeată, apoi s-a întors rapid spre acea doamnă şi m-a ignorat complet. Nu ştiu ce anume a făcut atunci, dar ştiu că în tot acel timp cât s-a aflat acolo singurul lucru pe care îl puteam vedea era părul lui ce strălucea mai puternic decât însuşi soarele.
Văzându-l doar pe el, am realizat că aş fi putut fi eu cel care să îi ofere bătrânei o mână de ajutor, cel care să se preocupe de ea.
Nimic nu îmi putea scuza indiferenţa. Nici măcar lipsa poftei de viaţă.
Se poate spune că m-am trezit la realitate numai atunci când mi-am simţit obrazul usturând. Mă lovise pe neaşteptate, fără a îmi spune sau reproşa ceva, fără a se uita măcar la mine. Mă lovise în treacăt, cărând acel trup spre o ambulanţă ce de abia ajunsese acolo, dar mă lovise şi mă durea.
Am dorit să îl confrunt. Să îl întreb cine anume i-a permit să mă lovească şi care a fost motivul, însă a dispărut la fel de repede cum a şi apărut.
Tot ce am auzit a fost: Repede, la spitalul Central.
Mai mult ca sigur, dorinţa de a clarifica lucrurile sau de a îi scoate ochii pentru palma pe care am primit-o, poate şi indignarea, m-a împins spre el. Prima oară când eu am fost cel ce a început să alerge, ca şi cum viaţa mea depindea de asta, cel care s-a grăbit să ajungă la acel spital. Totul, absolut totul, doar pentru a îl revedea pe el.
Mi se întretăia respiraţia iar lucrurile din jurul meu începeau să se mişte mult prea repede pentru a le putea observa. Cel ce se mişca eram evident eu, însă tocmai asta mă detaşa de înconjurări şi mă atrăgea într-o lume ciudată, diferită de cea pe care o gândisem eu.
Nu mi-am observat nici prietenul, maşinile cred că le-am ocolit doar din pur noroc, paşii deveneau din ce în ce mai mari şi mai grăbiţi şi inima mai avea puţin şi mi se oprea în piept.
Uşile mari de la intrarea în spital au devenit gigantice în momentul în care m-am oprit. Tot acel alb mi s-a urcat la cap şi imediat mi s-a făcut rău. Mă simţeam ca şi cum păşeam într-o lume cu totul diferită în care nimic nu putea prevăzut, şi aşa a şi fost.
Un singur pas mi-a schimbat tot viitorul.
Am căutat cu privirea nu un bărbat înalt sau cu trupul zvelt ci acea culoare strălucitoare a părului ce m-a orbit preţ de câteva secunde. Deşi era prima oară când vizitam, dacă se poate spune aşa, un spital, eram conştient că nu am voie nici să alerg, nici să ţip cât timp cât mă aflam înauntru.
Pentru prima oară, pe măsură ce mă apropiam de o persoană, înima îmi bătea din ce în ce mai tare şi privirea mi se înceţoşa. Trupul meu a frânat brusc tocmai când am ajuns destul de aproape de el, apoi m-am trezit ca dintr-o lungă visare şi l-am privit atent.
Atât de sigur pe sine, atât de activ şi atât de preocupat. Părea un profesionist deşi atunci nu aş fi putut spune care era meseria lui. Oricum te uitai la el, atmosfera ce îl înconjura era atât de captivantă încât oricine ar fi mers înspre el chit că îl cunoştea sau nu. M-a apropiat şi mai mult, apoi am înghiţit în sec.
S-a întors înspre mine şi m-a cutremurat cu totul. Mâna lui s-a ridicat din nou şi am resimţit aceeaşi usturime de mai înainte. O a doua palmă peste ochi, apoi s-a apropiat de mine, m-a strâns în braţe şi a început să plângă.
Ciudat...doar el fusese cel ce mă pălmuise pe mine..