Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

Imperium

#1
N/A: Simt nevoia asta disperată să scriu. Povestea nu este gândită, pur şi simplu o scriu pe loc.


Vârsta minimă: -
Gen: Tragedie, SF
Limba: Română
Observatii cu privire la continut: -
Tipul de comentariu solicitat: Avansată




Capitolul I



În vara anului 2015 un singur om, sprijinit de un popor alcatuit din 7 miliarde de suflete cu speranţă şi credinţă în ziua de mâine, a reuşit să cladească un nou imperiu, unind continentele. Nagit, fiul al unui senator din Croatia, în vârstă de doar douazeci şi nouă de ani a fost ales de popor şi investit de Papă cu functia de rege pe 24 august. Cartile de istorie au fost rescrise şi completate cu aceasta domnie ce parea a fi una utopică. Regele Nagit era un foarte bun cunoscator al economiei, filozofiei, sociologiei, un bun orator şi vorbea patru limbi straine. Regele a reuşit încet - încet să înlature coruptia, mita, favorurile materiale şi sprijinul pe care unui reprezentanti ai poporului le aveau din partea unor infractori influenti. Curând termenul de mită a fost eradicat şi el. Capitala noului imperiu a fost stabilită în oraşul ce fusese odată numit Paris. În doar două luni de la instalarea lui pe tron toate granitele au fost şterse, ca o linie cu radiera. Acum, un copil de opt ani se putea urca într-un tren şi să calatorească din Rusia până în Vietnam. În cinci ani Imperium înflorise ca o plantă ţinută în seră, departe de vântul aspru şi de mana care strica recolta. Facea din ce în ce mai multe fructe, din ce în ce mai bune. Dar o sera nu poate fi ţinută în acelaşi loc pentru mult timp deoarece pamântul nu mai are mineralele necesare pentru a hrani plantele. Astfel îşi fac aparitia şi viermii care alterează şi manâncă şi restul din planta secatuită.

Katerina Welling, matuşa mea a fost pentru familia lui Nagit un fel de Alfred Pennyworth pentru familia lui Bruce Wayne. Nu era o simpla menajera, ci şi o bună prietenă cu idei revolutionare. Familia regala nu se inconjura cu oameni care nu aveau o viziune şi o facultate de renume, cu referinte exemplare, nici macar când venea vorba de servitor. Matuşa mea era inginer aeronaut şi era foarte apreciată în Germania pentru construirea unui mijloc de transport asemanator unui tren pe şine suspendate deasupra unei întregi metropole. Ca semn de multumire, germanii l-au botezat "Trenul Welling."

Matuşa mea nu işi afilia numele cu cel al surorii ei care fusese casatorită cu un senator corupt. Tatal meu şi-a pus capat vietii din cauza fricii de a nu fi descoperite metodele prin care a introdus în peste şapte ţări droguri, despre crimele de care el ştia în complicitate cu alte persoane de rang înalt şi despre vânzarile de arme facute Iranului. Mama mea a disparut pur şi simplu, odată cu toate documentele care dovedeau faptele lipsite de moralitate ale tatalui meu. Nu am fost niciodată suparată pe faptul că ea mă parasise. Speram să se poată ascunde şi să nu fie trimisă la închisoare. Tata îmi spunea că pentru faptele savarşite, pedeapsa lui ar fi fost moartea prin injectare. Ambii mei parinti iubeau banii mai mult decât orice altceva în lume, şi asta le-a adus sfârşitul. La trei luni de la plecarea mamei am fost anuntată că fusese gasită decedată la doar două oraşe distanţă.

Matuşa mea a aflat şi ea despre soarta pe care o avuse sora ei, dar nu m-a cautat niciodată. Ea rupse orice legatură cu noi şi nu îşi putea pune în pericol statutul, functia şi viata doar de dragul legaturii de sânge. Am fost dusă la o casă de copii. Puteam să plec oricând de acolo deoarece acel loc însemna doar un camin şi nu o familie în care statul te obliga să stai pâna la vârsta majoră. Statul nu mai exista. Imperiumul îţi dadea libertate. Prea multă. Am plecat după jumatate de an, de ziua mea când am împlinit şaisprezece ani. M-am dus pur şi simplu în aerogara şi m-am urcat in primul avion. Asta eram eu. Îmi luam viata în mâini şi norocul în dinti ca să vad unde ma puteau purta. Destinatia finală a fost una cât se poate de neaşteptată: vechiul Paris. "Universul mă împingea parcă catre familia regală şi catre matuşa mea," am gândit atunci.

Dar cum ziceam mai devreme, în solarul nostru perfect plantele începeau să putrezească şi să prindă viermi. Pe 24 octombrie 2020, în ziua în care am împlinit douazeci de ani, o revoltă mică a început sub turnul Eiffel. Norocul pe care mi-l facusem m-a adus în centrul infernului. Mă aflam în centrul celor nemultumiti de noua reformă şi de dorinta regalităţii de a implanta un cip în epiderma care ar fi ţinut loc de buletin, dar în acelaşi timp ar fi fost şi un radar. Astfel toti am fi fost supravegheati până în cel mai mic amanunt. Curând revoltele s-au raspândit în tot restul lumii. Cei care ne-am aflat în acea zi sub turn am fost arestati şi condamnati la moarte pentru "manifestatii neortodoxe şi dezinformante care au scopul de a strica bunul echilibru al Imperiumului", dupa cum fusese redactat in sentintele noastre. Din celulă, la fiecare câteva minute mai era luat câte un "fiu al Satanei" şi dus catre moarte. Calaii aveau o metodă de amuzament care le facea râsul isteric să se audă până în cele mai îndepartate colturi ale cladirii. Eram dati pe post de hrană la rechinii din acvariul comandantului inchisorii. Îmi venise şi mie rândul. Un soldat foarte înalt mă conducea catre camera cu pricina. M-a întrebat numele.

- Julia Welling, i-am raspuns eu. În actele mele eram trecută cu numele de fată al mamei, deoarece tata îşi luase această masură de precautie, şi anume ca eu să nu fiu privită ca fiica senatorului corupt. Soldatelul îşi trecu privirea de două ori peste o listă.

- Welling, tu nu trebuie sa fii aici. Tu nu te-ai aflat cu razvratitii, îmi spuse el raspicat, încercând parcă să mă convingă că acesta era adevarul. Ieşi pe uşa aceea şi nu privi înapoi. Azi eşti norocoasă. Îmi puse în mână actele mele şi îmi facu semn să ies mai repede.

La capatul coridorului mă aştepta o persoană care avea cam aceeaşi înaltime cu soldatul. Aceasta însa era îmbracată foarte elegant şi avea o insignă de aur a Imperiumului pe partea stângă a paltonului negru. Sub aceasta mai avea una care reprezenta apartenenta la familia regală. Parea a fi un tânar de aceeaşi vârstă cu mine. Oare matuşa mea...

-Tu eşti Welling? mă întreba în timp ce deschise cu mâna stângă uşa. În fata uşii se afla o maşină mare şi neagră.

- Afirmativ.

Scoase o brichetă şi îmi luă actele din mana. Le dadu foc, iar acestea se prefaceau acum în scrum, odată cu identitatea mea.

EDIT Daria: "Incepand cu data curenta nu aveti voie sa mai utilizati diacriticele in posturile de pe zup, sau orice alte caractere care pot aparea ciudat.

Cele permise sunt

Quote:
a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x y z

restul literelor/caracterelor sunt interzise."

[Imagine: tumblr_m1z4wsOIgL1r98z7io1_500.jpg]

"Dreaming dreams no mortal ever dared to dream." - Poe
TUMBLR

#2
Capitolul I - partea a II a



M-a luat de brat, asa cum profesorul ia un elev huligan atunci cand il taraste la director. M-a strans tare, parca cu ura. Am facut cativa pasi, in timp ce soferul deschidea usa masinii. M-a aruncat practic pe bancheta din spate, dupa care el a urcat in fata.

- Multumesc, am soptit eu.

Cuvintele pur si simplu imi erau impietrite in gat. Simteam o frica ingrozitoare fata de barbatul pe care acum cateva secunde il admiram dartorita staturii impunatoare si a aparentelor. Nu am simtit o frica atat de intensa nici macar cand eram pe drumul catre acvariul mortii.

- Nu-mi multumi. Acolo unde te duci o sa iti doresti sa nu te fi salvat eu.

In momentul acela, cuvintele lui pline de ura m-au facut sa ma afund cu toata puterea in spatarul banchetei din piele si sa inchid ochii. Am simtit o atmosfera glaciara. Soferul parca nici nu exista. Ma simteam ca intr-o camera abia vopsita si rece. Am auzit geamul lasandu-se si am deschis ochii. In aceeasi secunda mirosul fumului de tigara mi-a inundat narile. Am privit pe geam si m-am strans in brate. Frigul lunii octombrie imi facea oasele sa tremure. Am lasat capul usor pe spate pana am simtit textura moale a banchetei si am inchis din nou ochii. In momentul acela as fi vrut sa fiu din nou la casa de copii, in patul meu cu cearceafuri curate si sa dorm. Sa simt mirosul detergentului si a lemnului din care era facut podeaua, sa aud respiratia regulata a colegilor si sa nu am nicio grija pentru ziua de maine. Apoi sa ma trezesc dimineata, sa cobor pe scara in gusta in salon si sa iau micul dejun cu ceilalti. Imi este foarte foame.

- Nu vrei sa stii unde mergi?

M-am trezit din visare si am vazut cum geamul se ridica. Vocea lui era mai domolita. Ce as fi putut raspunde? Imi era frica sa mai aud vocea aceea plina de ura. Sa nu dau un raspuns gresit, sau sa il deranjez cu ceva. Imi aducea aminte de tata, atunci cand avea probleme. Da - vocea tatei avea aceasi urma de ura si dispret pentru cei inferiori. Mama a fost o prostituata si a ajuns o doamna. Tata nu aducea vorba de acest lucru, dar cand lucrurile nu mergeau bine nu uita sa ii reproseze acest lucru. Stiu totusi ca nu a lovit-o niciodata, si acest lucru se intampla din cauza faptului ca tata ma iubea prea mult si nu vroia sa ma vada plangand. Masina se opri, iar portiera soferului se deschise. Acesta a coborat. Individul s-a intors la mine si m-a privit in ochi.

- Iti este frica de mine?

Parea un inger. Calmitatea cu care imi puse intrebarea ma facea sa cred ca sufera de multipla personalitate. Din nou, nu stiam ce sa raspund.

- Coboara, am ajuns.

Am facut exact ceea ce mi-a zis. De aceasta data nu m-a mai luat de mana ca pe o infractoare, ci m-a apucat de incheietura si m-a tras dupa el. Mi-am ridicat privirea si am vazut o cladire simpla, cu patru etaje. Nici nu stiam ca mai exista asa ceva. Din cauza suprapopularii si a traiului bun de la inceputul domniei lui Nagit arhitectura a fost modificata si toate blocurile au fost transformate in zgarie nori. Cred ca am mers foarte mult si am iesit din oras. Ma aflam in mijlocul unui complex de blocuri de aceeasi inaltime. Am intrat in cladire. Paznicul s-a ridicat in picioare si a facut un salut militaresc. Nu a primit nicio atentie din partea baiatului, in schimb eu i-am zarit privirea pentru o fractiune de secunda. Am vazut frica. Am ajuns la etajul trei inainte sa imi dau seama. Am mers pana la usa din capat, apoi el a apasat pe clanta. M-a lasat sa intru prima in apartament si usa s-a inchis in urma mea.

- Numele meu este Haruun Nagit. Katerina mi-a cerut favoarea asta si nu am putut sa o refuz. In apartamentele acestea locuiesc cei care au grija de Curtea Regala si incepand de azi si tu. Mai tarziu cineva iti va aduce o uniforma. Exista o singura regula pe care trebuie sa o respecti: Sa fii supusa. Nu pui intrebari, nu comentezi, nu ai nimic de adaugat. Daca nu poti sa respecti lucrurile astea te intorci de unde te-am luat. Nu cauti pe nimeni, nu contactezi pe nimeni, nu vorbesti cu nimeni, nici macar cu ceilalti servitori. Cel care o sa iti aduca uniforma este majordomul meu personal. El este seful tau. Doar el iti va spune ce sa faci si nimeni altcineva. Ar trebui sa fii onorata ca cineva de rangul meu a vorbit si chiar mai mult ti-a explicat toate acestea. Atat iti spun: sa nu iti uiti locul.

A iesit ca o furtuna din apartament, trantind usa dupa el. Locul acesta era foarte frumos. Am terminat de vazut apartamentul in douazeci de secunde. Un dormitor, o baie, o mica bucatarie si un hol care le unea pe toate.

- Stai! Julia, gandeste! Haruun este fiul regelui!

Din cauza rapiditatii informatiilor primite nu am putut sa imi dau seama de acest lucru. Acum ii inteleg comportamentul. Probabil a fost o mare umilinta pentru el sa fie nevoit sa vorbeasca cu cineva ca mine. Am auzit doua batai in usa, apoi usa s-a deschis.

- Buna seara, Julia.

Vocea venea de la un domn foarte in varsta. Cred ca trecuse de mult de saizeci. Am raspuns la randul meu cu acelasi salut.

- Sper ca printul nu te-a speriat prea tare. Este foarte impulsiv.

Aveam impresia ca lumea s-a rasturnat. Oare cum putea acest om dragut si amabil sa lucreze pentru cineva atat de rece si crud. "O, Julia, nu mai face pe sensibila!"

- Poate doar putin, am raspuns eu cu toata sinceritatea posibila.

- Nu as zice ca esti ruda cu Katerina. Ea pare o femeie atat de rece, in timp ce tu pur si simplu emani caldura.

Imi aduc aminte cand am zis ca matusa mea era ca si Alfred Pennyworth pentru familia lui Bruce Wayne. Gresisem. Acesta era adevaratul Alfred. Incepeam sa imi conturez in cap secvente din film.

- Iti las uniforma aici pe scaun. La ora cinci fara un sfert sa fii treaza si gata de treaba. Maine iti voi spune care iti sunt indatoririle. De la fereastra din bucatarie vezi palatul. Ai zece minute de mers pana la el. Il vei intreba pe gradinarul care va uda trandafirii unde este intratea servitorilor. Intri fara jena, iti schimbi incaltamintea cu pantofii pe care ii vei gasi acolo, iar eu la cinci fix voi imparti sarcini tuturor. Daca nu intelegi ceva, ma intrebi doar pe mine. Nu intri in vorba cu alt cineva. Aici fiecare isi vede de treaba lui. Ai inteles?

Am dat afirmativ din cap. Tocmai am inteles ca regula principala la palatul regelui este "nimeni nu vorbeste".
[Imagine: tumblr_m1z4wsOIgL1r98z7io1_500.jpg]

"Dreaming dreams no mortal ever dared to dream." - Poe
TUMBLR

#3
Foarte frumoasa povestea. Pur si simplu m-am indragostit de acest fic. Scrii foarte frumos si pot zice ca astept cu sufletul la gura sa aduci nextul. Povestea este originala, iar tu dai detalii si descrii foarte frumos. Imi place mult idee pe care ai abordat-o adica nu am mai intalnit-o pana acuma intr-un fic aici sau poate exista dar nu am fost eu atenta. Greselute de tastare vad ca nu ai si imi place aranjarea in pagina. Pana acuma m-ai impresionat si de abia astept sa vad urmatorul capitol in care cu siguranta o sa ma surprinzi. Bafta la scris!
[Imagine: missyoubear.jpg]

My work: - Sentimente uitate [Naruto]
- O vara plina de iubire si schimbari [Proza]

" Love it's like wind. You can't see it, but you can feel it."

#4
Capitolul I - partea a III a



Trecusera doua saptamani de cand imi fusese impusa slujba de menajera la familia regelui Nagit. In acest timp nu am intalnit-o nici pe matusa mea si nici nu l-am mai revazut pe Haruun. La o adunare pentru impartirea sarcinilor aflasem ca pe majordom il cheama Joseph si ca fiica si sotia lui disparusera in timpul schimbarii regimului. In sufletul lui pastra vie imaginea lor, dar in realitate renuntase sa mai spere ca le va revedea vreodata. M-am acomodat destul de greu cu trezirea, deoarece de la plecarea mea de la casa de copii si pana acum lucrasem intr-o spalatorie de textile, unde programul era pe ture. Palatul era imens. Avea sute de camere si toate goale, lipsite de viata. Regele nu statea mai mult de o zi aici. Singurii care erau mereu prezenti in acest loc eram noi, servitorii regelui. Fiica lui Nagit, Maia avea paisprezece ani si era la studii. Auzisem despre ea ca arata ca o zana. Avea parul lung si blond, iar ochii erau gri, la fel ca ai fratelui ei, dupa cate imi aduc aminte. Sotia lui Nagit era si ea implicata in multe vizite in diferite parti ale Imperiumului, si nici ea nu avea timp sa locuiasca aici. Cat despre Haruun, cum spuneam, nu il mai vazusem din acea seara.

- Poti sa iti iei liber restul zilei, imi spuse Joseph. Nu mai este nimic de facut pentru azi.

Si ce as putea sa fac cu timpul meu liber? Sa ma plimb? Sa cunosc zona aceasta mai bine? Numai sa ies de aici mi-ar lua doua zile pe jos. Gradinile, lacurile, padurile si tot ce se intindea pe suprafata de 2000 de hectare faceau parte din curtea propriu-zisa, iar palatul era in mijlocul lor.

- Ma voi plimba pe aici, daca este in regula, i-am dat raspuns intrebarii nerostite a lui Joseph.

M-am intors in micul meu apartament. Era cea mai frumoasa locuinta in care am trait vreodata. Era casa visurilor mele. Cand eram mica, cand mama si tata inca traiau, am locuit intr-o casa imensa, cu camere goale si neinsufletite, la fel ca palatul acesta. Asa ca mi-am dorit un loc mic, doar al meu. Chiar si in camera mea imi facusem un fel de fortareata secreta sub birou. Il acopeream cu o patura verde si ma ascundeam dedesubt. De cele mai multe ori fredonam un cantec pe care il stiam de la soneria telefonului tatei, care suna la cateva minute. Era o melodie linistitoare, ca si calmul de dinaintea furtunii. Cand tata raspundea, lumea se intorcea la o suta optzeci de grade si iadul ingheta.

Afara incepu sa ploua. Se pare ca mica mea excursie se anulase. M-am asezat la marginea patului. Am deschis televizorul. Pe ecranul tactil aparu o lista cu filme. Primul era exact ceea ce vroiam sa vad. "Marele dictator" era o comedie in care jucase Charlie Chaplin. Dupa atatia ani de evolutie tehnologica, eu ma intorceam mereu la filmele alb negru, la simplitatea de atunci. Stiam discursul final pe de rost. Si deja ma vedeam, inainte chiar de a apasa "start" cum il recitam:

"Imi pare rau, dar nu vreau sa fiu un imparat. Nu este treaba mea. Nu mai vreau sa conduc sau sa cuceresc. Mi-ar placea sa ii ajut pe toti, daca este posibil, evrei, ne-evreii, negrii, albii. Cu totii vrem sa il ajutam pe cel de langa noi. Asa sunt oamenii. Vrem sa traim fericiti impreuna, nu in nefericirea celuilalt. Nu vrem sa il mai uram sau sa dispretuim pe cel de langa noi."

- Hm...

Discursul meu prefect fu insa intrerupt. Mi-am intors privirea catre usa. Printul Haruun statea in pragul dormitorul mei, sprijinindu-se de tocul usii.

- Unde sunt toti servitorii?

Tonul lui era unul calm.

- Joseph mi-a dat liber spunandu-mi ca nu mai am nimic de facut pentru restul zilei. Cred ca acelasi lucru s-a intamplat si cu ei.

Pumnul lui lovi usa. In momentul acela mi-am adus aminte de prima intalnire si de felul in care, si atunci, barbatul elegant si calm s-a transformat intr-un monstru. Frica m-a cuprins din nou. A fost o scurta perioada de tacere dupa lovitura aceea puternica. Parea ca se gandeste. L-am analizat fara a ma misca un milimetru si am vazut ca hainele lui erau prafuite.

- Julia, ma striga din nou pe un ton calm, Joseph unde este?

- Nu ... nu stiu.

A trecut pragul. Oficial asta era un lucru nepoliticos. Nu poti intra in dormitorul unei fete, nici macar daca esti print si detii apartamentul, dar pentru el se pare ca nu erau regului.

- Suna-l pe Joseph, a continuat pe acelasi ton calm.

Am pus mana pe telefonul de pe noptiera fara sa gandesc, apoi m-am asezat pe jos, intre pat si perete. Haruun inaintase doar doi pasi in camera mea, si ramase impietrit in locul acela, privindu-ma, analizandu-ma, criticandu-ma. Joseph raspunse:

- Ce s-a intamplat, Julia?

Haruun se sprijini intr-o mana peste patul meu si imi smulse telefonul din mana.

- Ce se intampla in casa mea? Urletul lui parea al unei bestii. Unde este toata lumea? Ce crezi ca faci? De ce nu imi raspunzi cand te sun? Raspunde-mi! Sa vii aici in secunda asta!
Abundenta intrebarilor si rapiditatea lor, nu cred ca au putut fi memorate toate pentru a primi un raspuns, insa Joseph vorbi.

- Imi pare rau, stapane. Nu va pot duce cererea la bun sfarsit. S-a sfarsit.

Am auzit tonul mort al telefonului. Haruun l-a aruncat facandu-se bucati. A mai izbit odata usa cu pumnul, apoi a iesit din camera mea. Curand l-am auzit trantind si usa de la apartament. Dupa zece secunde a intrat inapoi in apartamentul meu. A intrat inapoi in camera mea. Eu ma aflam in continuare intre pat si perete. De data aceasta nu a mai facut doar doi pasi, ci a venit pana la mine, apoi s-a lasat pe vine. M-a imbratisat - din geam a inceput sa cada sticla. Camera fu invadata de sute de gloante. M-am mulat dupa el, si ne-am intins, el stand deasupra mea. Era mare si greu, iar eu nu mai puteam sa respir. Mi-am dus mainile in jurul gatului lui. Era incercarea mea de a-l proteja, asa cum facea si el cu mine.

- M-au tradat cu totii, mi-a soptit dupa ce gloantele s-au oprit.

Statea cu capul in parul meu si cred ca plangea. Am vrut sa-l scutur de sticla, dar m-a strans si mai tare in brate spunandu-mi sa nu ma misc. Am auzit cum pe scara urcau mai multe persoane. Pasul lor era greu si pareau o turma de elefanti. Au intrat in apartamentul meu, apoi in dormitorul meu si ne-au gasit. Haruun s-a ridicat, iar eu l-am urmat. Conducatorul lor tinea un pistol in mana. L-am privit de jos in sus si am vazut ca era matusa mea. Aceasta m-a zarit si mi-a zis:

- Aschia nu sare departe de trunchi, apoi si-a indreptat atentia catre print. Haruun al Nagit, print al Imperiumului, esti arestat. Orice spui va fi folosit impotriva ta. Judecarea dumneavoastra va fi scurta si rapida. Veti fi gasit vinovat si trimis la moarte.

- Suna mai mult ca un scenariu decat ca o arestare. De cand esti tu, Katerina Welling, politist? Si pentru ce sunt acuzat? De cand tu, Katerina Welling, ma arestezi pe mine? De cand tu, Katerina Welling, iti permiti sa indrepti o arma spre mine?

Tonul lui era unul amuzat si sarcastic, si intr-adevar, se pare ca matusa mea nu avea de gand sa se ajunga in sala de judecata.

- Va mai ofer un scenariu, domnule Haruun al Nagit. V-ati facut multi inamici din lumea democratiei si a multi-nationalismului, asa incat, pentru a fi readusa democratia, ati fost asasinat. Sunteti liber sa va alegeti calea, dar eu o prefer pe ultima. Matusa mea apasa pe tragaci. In acel moment, in mine si-a facut aparitia eroul care este gata sa ia totul asupra lui, si astfel am trecut in fata lui Haruun.
[Imagine: tumblr_m1z4wsOIgL1r98z7io1_500.jpg]

"Dreaming dreams no mortal ever dared to dream." - Poe
TUMBLR

#5
Capitolul II




Matusa mea tintise spre pieptul lui Haruun. Am reusit sa il imping in stanga , in toata acea nebunie, printre cioburi si urme de sange. Din cauza faptului ca Haruun era cu mult mai inalt decat mine, traiectoria glontului catre pieptul lui s-a transformat in traiectoria catre capul meu. Glontul mi-a trecut fix pe langa ureche, facandu-ma sa imi pierd echilibrul si auzul. Auzeam doar un zumzet foarte puternic, ca si cum ma aflam intr-un stup de albine. Am cazut in genunchi, tinandu-mi capul intre maini. In acel moment nu am realizat cat de aproape fusesem de moarte. Haruun s-a aplecat imediat dupa mine, punandu-si mainile protectiv in jurul meu, strangandu-ma in brate. Katerina a scapat pistolul si ar fi vrut sa vina sa vada cat de tare eram ranita, dar s-a oprit. Dupa cateva clipe in care nici macar o musca nu cred ca ar fi avut curaj sa miste, matusa mea le-a facut semn lacheilor. Doi dintre ei au inaintat luandu-l pe Haruun. Printul nu s-a opus. A sfarsit imbratisarea si s-a predat. Acestia l-au condus afara, fiind urmati de restul. In camera mai eram doar eu si matusa mea. Aceasta ma lua de brat si ma ridica in picioare.

- Ce ma fac eu cu tine?

Auzeam doar cu urechea stanga.

- Ai vazut si stii prea multe. Ma voi gandi la ceva si pentru tine.

- Unde il duc pe Printul Haruun?

- Sa ne te intereseze. Sa nu iti pese. Te las sa pleci. Le voi spune ca te-am omorat cu mana mea. Sa nu te mai vad in fata mea, pentru ca data viitoare va fi serios.

- De ce m-ai ajutat atunci, am intrebat eu facand referire la ziua arestarii mele, cand fusesem la doar cateva secunde distanta de moarte.

- Indiferent daca membrii sunt curve ca sora mea, hoti ca tatal tau sau copii bagaciosi ca tine, familia ramane familie.

Imi dadu drumu la mana si parasi si ea apartamentul. Inima inca imi batea cu putere. Nu puteam sa cred ca s-a oprit doar pentru nepotica. Katerina nu ar fi lasat pe cineva ca mine sa o opreasca. Cateva lucruri trebuiau aranjate in ordine alfabetica. Am fugit dupa ea si am tipat din casa scarii:

- Nu il ucide! Nu il ucide! Il pot face sa renunte de buna voie la tron! Apoi voi pleca, asa cum vrei!

M-a privit de la etajul doi. S-a gandit pret de cateva secunde la oferta mea.

- Si daca incearca sa isi recastige tronul?

- Iti promit ca nu o va face. Nici el si nici altcineva din familia lui.

Mi-a facut un semn de "vino" doar din mana. Cand am ajuns pe acelasi palier s-a oprit din nou.

- Si cum ai de gand sa faci asta.

Nu am nici cea mai vaga idee, matusica.

- Am metodele mele.

A ras ironic apoi ne-am continuat drumul. Am urcat intr-o masina care ne-a dus pana la palat. Distanta pe care eu o parcurgeam in zece minute fu acoperita in doar un minut. Inainte sa coboram mi-a soptit la ureche ca am doar cinci minute la dispozitie. M-am tinut dupa ea pret de cateva minute prin palat pana am ajuns intr-un birou. M-a lasat acolo. Haruun fu adus imediat dupa mine. Usile s-au inchis, ramanand doar noi doi. Arata obosit, trist si stia deja ce urma sa auda, iar eu speram sa vrea sa accepte.

- Nu vreau sa mori, am inceput eu, nu se merita sa iti pierzi viata. Katerine imi acorda cinci minute in care sa te conving ca viata ta este mai importanta decat statutul de print defunct.

- Julia, nici sa nu incerci. Opreste-te aici. Iti irosesti vorbele degeaba. Nu stii nimic despre indatoririle familiei mele. Mai bine mor pentru popor decat sa fug ca un las. Daca eu nu dau un exemplu atunci cine o va face? Daca eu nu sunt un model pentru ce...

- Tu sa fii un exemplu? Sa iti spun o mica poveste. La un moment data o fata a fost acuzata pentru ceva ce nu facuse si trebuia sa sfarseasca in dintii unor rechini infometati. Un barbat a salvat-o, dar nu din initiativa lui, ci pentru ca cineva il rugase. Barbatul a tratat-o pe fata ca pe un nimic. Chiar daca urma sa fiu o simpla servitoare pentru familia ta, totusi faceam parte din popor. De ce pentru mine nu ai fost un exemplu? Sa stii ca aceeasi opinie au si multi altii din poporul tau prea iubit. Poti sa mori si cei in care crezi se vor bucura, sau poti sa traiesti si sa dovedesti ca nu esti asa cum te stiu. Poate vei salva intr-o zi pe cineva chiar din proprie initiativa, iar cand ii vei salva pe toti, atunci vei fi un rege adevarat, de care toti vor fi mandru.

M-am ridicat furioasa si speram ca mesajul meu ajunse unde trebuia. Am inchis usa in urma mea. In stanga mea Katerine sprijinea peretele.

- Deci? intreba curioasa matusa mea.

- Eu am incercat. Da-i doua minute de gandire apoi vezi care este raspunsul.

Si ziua asta incepuse chiar bine. Nu ar fi trebui sa ma intorc in apartament cand Joseph imi daduse liber. Trebuia sa fi plecat sa ma plimb in hainele de servici. Nu as mai fi fost implicata in toata tevatura asta. Nu i-as mai fi vazut latura protectiva a printului. Nu i-as mai fi simtit frica. Nu as fi descoperit ca este si el om. Poate ca lucrurile astea au avut un scop. Matusa mea intra in birou. M-am rugat in sufletul meu ca raspunsul lui sa fie unul pozitiv. Sa accepte de buna voie sa renunte la statut. Sa fie ca in filme, cand viata este mai importanta decat orice. Sa fie bine, sa fie bine, dar nimic nu mergea cum trebuia. Am auzit tipete din birou. Am recunoscut vocea matusii. Mi-am apropiat urechea de usa si am auzit un foc de arma. Sunetul parca trecuse prin mine. Simteam oscilatia undelor de sunet cu toata fiinta mea. Un gardian m-a oprit inainte ca eu sa pot apasa clanta. Mi-a spus sa plec si sa nu ma uit inapoi, si asa am facut. Nu mai era treaba, nu trebuia sa ma mai implic, dar nu am putut rezista. Exact in momentul in care am vrut sa ma intorc m-am izbit de Joseph.

- Domnisoara! a spus el mirat. Ma bucur sa va revad.

Ce-i drept nu ne vazusem de azi dimineata. Se apropie de mine si imi pasa ceva intr-un servet.

- Fa ceea ce este bine. L-am dezamagit odata pe stapan, nu o voi face si a doua oara. Voi fi momeala. Il voi impusca pe cel din stanga, cand cel din dreapta se va concentra si va trage asupra mea, trebuie sa il impusti. Daca eu mor sau traiesc nu mai are importanta, pentru ca astept de prea mult timp sa imi revad familia. Sa nu eziti. Dumnezeu te va ierta. Voi pune o vorba buna pentru tine.

- Au fost focuri de arma in birou. Daca este...

- Nu este. Stapanul meu nu va muri niciodata de mana unei femei. Poate doar de a ta.

Asta ce mai vroia sa insemne? Nu am putut sa mai pun nicio alta intrebare pentru ca Joseph deja se indrepta catre birou. Planul decurse intocmai cum imi spusese, iar cand imi veni randul meu am inchis ochii si pur si simplu am apasat pe tragaci de doua ori. Tatal meu ma lua cu el la vanatoare cand eram mica si odata ochisem un iepure alb. Am plans doua zile pentru ceea ce facusem, dar acum treaba era serioasa. Lucrurile parea ca se intampla cu incetinitorul. Vroiam atat de mult sa treaca aceste secunde de groaza.
[Imagine: tumblr_m1z4wsOIgL1r98z7io1_500.jpg]

"Dreaming dreams no mortal ever dared to dream." - Poe
TUMBLR

#6
Capitolul II - partea a II-a




Glontul meu ratase. Eram prea speriata pentru a nimeri. L-am privit pe Joseph cum se stingea. Cel de-al doilea paznic m-a impuscat fara sa clipeasca. Secundele acelea care pareau o eternitate in slow - motion trecusera in viteza a sasea instantaneu. Pe fundal se auzea un zumzet puternic care incet - incet s-a armonizat intr-o singura voce.

"Misiune neindeplinita! Subiectul 34 a fost impuscat mortal. Misiune neindeplinita! Subie..."

Vocea era asemanatoare unei erori din jocurile holografice pe care le jucam cu tata cand eram mica. As fi vrut sa deschid ochii, dar creierul meu era amortit. Abia reuseam sa pun cap la cap cateva secvente. Multe parti din amintirile mele nu aveau niciun sens si as fi vrut sa plang.

- Welling! Ma poti auzi?

O lumina puternica m-a orbit. Am constientizat faptul ca eram analizata si ma aflam intr-o legatura doctor - pacien cu cel care ma examina. Am incercat sa mormai ceva, dar amorteala nu disparuse complet.

- Imi poti spune numele tau? m-a intrebat acesta.

- Julia. Welling.

- Noteaza! striga catre altul, despre care acum realizasem ca se afla in incapere. Stii ce zi este astazi?

- Noiembrie, data nu o stiu exact. 2020.

- Ai notat? se adresa aceleiasi persoane care nu se oprise din scris dupa prima comanda.

- Julia, stam destul de bine pana aici, cu cateva mici erori. Astazi este 26 octombrie. Acum doua zile ai fost arestata pentru ca te aflai in centrul un mars ilegal. Ai fost adusa de "CI" aici in urma unor teste care ti-au fost facute in arest. Era un test de rutina, nimic grav, dar noi am ajuns la o concluzie. Te-ai aflat timp de douasprezece ore intr-un simulator.

- Eu, l-am intrerupt nedumerita, trebuia sa fiu hrana rechinilor si...

- Julia, ma intrerupse si el, suntem in secolul XXI. Chiar crezi ca exista asa ceva?

M-am ridicat incet in capul oaselor. Doctorul sau orice ar fi fost el, era un om maruntel pe undeva pe la cinci zeci de ani. M-am uitat prostita la el si parca imi vedeam reactia tampa.

- Chiar ai crezut ca ofiterii isi dau detinutii pe post de hrana la rechini? O, uau, se pare ca simulatorul a fost mult prea realist.

Si chiar asa a fost. Nu am simtit niciodata ca nu este realitatea ... reala? Trebuia sa fie adevarat? In camera mea, ma taiasem intr-un ciob in palma, dar nu aveam niciun semn.

- Stai, stai, l-am intrerupt pentru a doua oara. Am lucrat doua saptamani pentru familia regala. Am fost ucisa in fata birou... Nu am fost ucisa. Sunt aici. O, Doamne, ce concluzie proasta. O, Doamne, nimic nu a fost real. Nimic nu este real. Nu stiu ce este real.

Panica, incertitudinea, frica, durerea, toate aceste sentimente pe care nu credeam sa le detin au iesit la suprafata.

- Printul Haruun exista? Si ce este "CI"? Dar Joseph, exista? Unde este granita dintre real si ... Acum incep sa imi revin. Ba nu.

Am inceput sa plang. Frica se instalase si controlul era pierdut. "Pasagerii sunt rugati sa isi puna centurile de siguranta. Nava se scufunda." Si prin nava ma refer la psihicul meu. Doctorasul isi puse mana pe genunchiul meu.

- Sa o luam usor. Eu sun Karl Rogger. Sunt doctor, cercetator, inventator si creatorul realitatii in care te-ai aflat. "CI" este prescurtarea de la "Cautela Imperium", din latina. Reprezinta "Securitatea Imperiala". Regele exista, printul, exista si el, Joseph, la randul lui exista. Toti cei din simulator sunt copii din punct de vedere fizic al unor persoane reale, cat despre psihic, nu sunt asemanatoare deloc. Simulatii isi creaza propria personalitate. Asta este unul dintre minusurile simularilor. Te-am studiat si am concluzionat. Tu esti o persoana speciala. Esti facuta sa faci parte din garda personala a regelui. Sa nu crezi ca oricine poate fi in preajma lor. Nu - nu. Sacrificiul pe care l-ai aratat, simulat, creat, etc., concluzioneaza faptul ca ai spirit de luptator, de auto-jertfire pentru Imperium. Asta cautam, asta testam. Tu esti prima femeie cu aceste caracteristici.

- Deci sa inteleg ca trebuie sa imi dau viata pentru binele altuia?

Daca pana acum mi se parea totul o mare minciuna, asta le intrecea pe toate.

- Deja ai facut-o, printeso, de doua ori. Intr-o prima faza, Katerine te-a ucis, dar am dat un "skip back" si am modificat putin. Am fi continuat si acum, dar ar fi fost mai mult decat ai fi putut duce. Un singur lucru nu este real in ceea ce ai experimentat: matusa ta. Ea a fost doar un link, un conector daca vrei, cu familia regala. Odata cu asta am vazut si daca poti trece peste cei dragi in contul datoriei, al onorii si al Imperiumului. Imi pare rau...

Intr-un final tacu. Cred ca din primele lui doua propozitii as fi putut deduce singura restul povestii. Eram din nou singura pe lume. Nimic nu se schimbase. Era doar o persoana implantata, care a modificat acea realitate. Am vrut sa plang din nou, dar lacrimile-mi erau uscate.
[Imagine: tumblr_m1z4wsOIgL1r98z7io1_500.jpg]

"Dreaming dreams no mortal ever dared to dream." - Poe
TUMBLR

#7
Capitolul III



In afara de ce ma invatase tata la vanatoarea de iepuri cand am inceput sa pland pentru sarmana creatura care zacea in propriul sange nu stiam nimic despre arme, stragetie, tehnica si tactica. Ma aflam intr-o hala veche cu o persoana despre care stiam doar ca se numeste Lieu. Aveam de gand sa aflu mai multe lucruri despre simulari pentru ca doctorul Karl nu ma lamurise in deajuns.

- Domnule Lieu, am inceput eu pisicindu-ma, desi diferenta de varsta dintre noi nu impunea folosirea pronumelui de politete, cunoasteti cate ceva despre simulari?

Ma privi suspicios, incruntandu-se. Credeam ca am atins un punct sensibil, dar raspunsul nu intarzie.

- Nu consider ca iti arati respectul fata de o persoana folosind cuvinte, ci prin fapte. Apoi zambi scurt. Am fost printre primii subiecti pentru testarea simulatoarelor, deci stiu cateva lucruri. Ce te-ar interesa?

- Exista vreo metoda de a putea face diferenta dintre simulare si realitate?

- Ha-ha! Ti-e frica sa te mai intorci acolo fara voia ta? Da, sunt anumite lucruri. Tu ai stat o zi acolo din ce am inteles, si ai crezut ca au trecut cateva saptamani. Eu am stat trei luni. Simulatorul este ca un vis, doar ca mult mai real. Cand ai un vis, acesta dureaza in medie intre 30 de secunde si doua minute, dar noua, adica creierul ne face sa credem ca trec ore bune. Fiecare are o metoda de a se trezi din visare. In simulator insa, trebuie sa iti creezi metoda. La un moment dat, dupa cateva saptamani, dupa ce constientizezi ca te afli acolo iti poti imagina orice vrei tu. Daca poti sa tii jar incins in mana fara sa ti se lichefieze pielea, inseamna ca ai ajuns la stadiul in care poti controla simulatorul. Eu am ajuns sa il stapanesc bine, de aceea nu mai sunt un bun candidat acolo. Oricum, mi-am gasit noua vocatie. Sunt antrenorul sau mai bine spus sunt profesorul tau. Nimeni care a iesit din mainile mele nu si-a gasit sfarsitul in nicio misiune si toate au fost indeplinite cu succes. Incepem cu doua ture de alergat. Da-i drumu!

Tranzitia de la povestitor la profesorul isteric a fost prea rapida pentru mine. Intr-o secunda a trecut de la un ton calm, feeric, la unul ca cel al urletului unui animal. Doua ture, asta a fost cea mai mare inselatorie din lume. Cand am vrut sa ma opresc, mi-a facut un semn gen "continua", pe care eu nu l-am priceput.

- Vrei sa fiu nevoit sa te alerg pe aici? Da-i drumu' mai departe. In seara asta ai sa dormi neintoarsa, iar maine nici nu o sa poti sa mergi. Dar stai calma, dupa antrenamentul de maine o sa vrei sa-ti amputezi picioarele de durere.

In viata mea nu crezusem vorbele unui om cu atat de multa intensitate. Nu era o gluma, nu era un vis si in mod clar nu era o simulare. Dupa un sfert de ora imi doream sa fug cat mai departe de ''profesorul'' meu care era pur si simplu un maniac. Dar partea cu fugitul, era bineinteles o gluma. Abia imi mai dadeam seama ca durerea provenea de la pulpele, gambele si talpile mele; tot corpul meu plangea. Eram la cea de-a optsprezecea tura. Imi aduceam aminte de un film in care jucase Hilary Swank, cand ea se antrena in sala de box si cand prietenul ''profesorul'' ei, Morgan Freeman ii tinea un discurs de incurajare.L-as fi vrut acum pe fundal pe Morgan sa imi nareze sfarsitul: "Si astfel, micuta Julia a alergat pana cand picioarele i-au cedat, muschii incordandu-i-se atat de tare incat ii simtea pulsand, iar sangele din creier parea gata sa sparga o vena si sa o ucida simplu, printr-un atac cerebral." Asta ar fi fost o poveste frumoasa, dar nu, corpul meu nu ceda atat de usor. Lieu se asezase pe la a cincea tura in mijlocul halei, jucandu-se cu un cutit.

- Mai stii cum sa te opresti? ma intreba amuzat. Poti sa faci o pauza, dar nu vei sta jos, vei continua sa mergi usor. Astfel muschii tai nu vor suferi un soc brusc ci se vor relaxa incetul cu incetul.

Spre mirarea mea, am stiut sa ma opresc. Am mai continuat timp de cateva minute cu mersul, si desi talpile ma durea, muschii nu ma mai deranjau la fel de mult.

- Vino aici. Hai sa iti arat ceva. Meriti o mica recompensa pentru taria de caracter pe care ai avut-o astazi.

M-am asezat langa el. Lieu scoase un pistol din interiorul gecii lui.

- Stii sa folosesti asa ceva?

Am dat din cap negativ.

- Un pistol este in general folosit pentru distante mici pana in 50 de metri. Acesta este un pistol TT. Este o porcarie ruseasca, semiautomata si care se blocheaza mai mereu din cauza vechimii. Cred ca are peste cincizeci de ani. A fost a bunicului meu. Oricum inca este buna. Buna pentru tine. Nu ai cum sa te ranesti cu asa ceva, decat daca il tii spre tine si tragi. Ia-l in mana, intinde-te pe spate si tinteste in tavan.

- De ce tocmai in tavan? Nu pot sa incerc intr-un perete?

- Imi pui la indoiala tehnica? Hai, nu ma enerva.

M-am conformat. M-am intins pe spate si am tintit spre tavan. Nimic.

- Printeso, trebuie armat. Tragi de teava cu cercel.

Pauza.

- Stii? Ca in filme? Chestia aia de sus. Tragi de ea spre tine scurt, apoi ii dai drumul.

Ma uitam pur si simplu la pistol si nu intelegeam. Creierul meu chiar nu vroia sa functioneze.

- Te implor, nu ma scoate din sarite. Ca in filme.

Bazandu-ma pe proastele mele instincte de ghidare am nimerit "chestia de sus" si se pare ca mi-am dat seama cum se armeaza. Apoi am tintit tavanul.

- Trag?

- Nu, te uiti la el.

- La ce? am intrebat nedumerita.

- Nu ma lua peste picior! Trage odata!

Si bang! Am tras, glontul a plecat la propriu "ca din pusca", nimerind tavanul. O experienta pur si simplu interesanta. Lieu s-a ridicat de langa mine, si-a bagat mainile in buzunar si s-a departat cativa metri.

- Cum stai cu viteza de reactie?

S-a uitat la tavan si a numarat descrescator de la trei. Tavanul a inceput sa se crape, si pe fata mea a cazut un praf alb. Am realizat aproape instantaneu ca avea sa cada. Am incercat sa ma ridica in picioare, dar acestea nu mai ascultau de mine. M-am panicat. Nu imi puteam da seama daca vreo parte din mine mai traieste.

- Ai maini! a urlat Lieu.

Corect. Am impins in maini si m-am rostogolit pe burta. Am continuat sa ma invart ca un butoi impingandu-ma in maini. Tavanul s-a daramt cam pe o suprafata de trei metri, dar eu nu mai eram demult acolo.

- Asta este o prima lectie. Cand o parte din corp nu mai functioneaza, te folosesti de orice altceva ti-a ramas. Am terminat pe azi. Hai acasa.

- Acasa unde?

Eu nu locuiam in apartamentul din curtea familiei Nagit. Nici nu locuisem vreodata acolo. Eu nu aveam casa.

- Acasa la mine.

M-am uitat nedumerita.

- Ce? Nu iti convine?

- Ah, nu este asta.

Si aici cred ca este momentul in care am acceptat prea usor.

- Dar nu pot sa ma ridic. Picioarele mele sunt certate cu restul corpului.

Veni spre mine si se lasa pe vine. Eu stateam inca intinsa pe podeaua rece.

- Atunci, te voi duce pe brate ca pe o printesa. Sau te voi lasa aici sa cada si restul tavanului pe tine. Care crezi ca este starea mea de spirit? m-a intrebat zambind.

Intr-adevar m-a ridicat ca pe o printesa. Mi-am pus bratele in jurul gatului lui, si m-am tinut bine.

- Parca suntem casatoriti, glumi el.

- Atunci scumpule, am spus intrandu-i in joc, pot sa te intreb ceva?

- Orice, scumpa mea, continua pe acelasi ton amuzat.

- Cum se pronunta numele tau? Liu? Lie? Leu?

- Non, non, non, este frantuzesc. Este un fel de Lieo. Cu accent pe "e" si cu un "o" semi mut.

Restul drumului am incercat sa ii pronunt numele. Era amuzat si zambea. Se schimbase brusc, la o suta optzeci de grade. Parea ca ne cunoastem din totdeauna.

- Maine o luam de la capat.
[Imagine: tumblr_m1z4wsOIgL1r98z7io1_500.jpg]

"Dreaming dreams no mortal ever dared to dream." - Poe
TUMBLR

#8
Capitolul III - partea a II-a


Am visat ca eram Alice. Am urmarit iepurele alb prin padurea din spatele casei pana cand am cazut. Ca sa trec de usa minuscula a trebuit sa iau o pastila. Ca sa pot ajunge la clanta usii inalte am mai luat o pastila. Am traversat tara pentru a ajunge la omida si pentru a-i cere sfaturi.

- Printesa, scularea! Soarele e sus pe cer.

Visul meu s-a intrerupt brusc, fara sa aflu motivul pentru care ma straduisem sa ajung la omida. Mi-am dat perna la o parte de pe cap. Afara era inca intuneric. Lieu era in dreptul ferestrei dand draperiile la o parte. Noaptea trecuse greu iar carnea parca tipa si ea de durere. Am dat patura la o parte si m-am ridicat in capul oaselor. Toate bune si frumoase pana in momentul in care picioarele au atins podeaua. Am crezut ca stau pe cioburi de sticla. Mi-am inabusit repede scancetul cu mana. Lieu s-a intors instantaneu si m-a privit. Am pus mana pe piciore si le-am simtit arzand. La randul lui si Lieu mi-a atins piciorul stang si a simtit caldura pe care pielea mea o degaja.

- Lasa-ma sa te ajut sa te ridici.

M-am sprijinit de umarul lui, dar nu am putut sa ma ridic. Durerea era infernala. Tipatul acesta nu am mai reusit sa il ascund. Lieu m-a privit cu ochi de felina speriata si m-a asezat usor inapoi pe marginea patului.

- Azi esti scutita.

Tonul lui parea un pic dezamagit. Nu cred ca se astepta sa se intample asa ceva cu corpul meu. M-a facut sa mai vreu sa mai incerc odata.

-Inca o data, am spus raspicat si m-am apucat din nou de umarul lui.

- Am zis ca ai o zi libera. Nici Roma nu a fost construita intr-o zi.

M-am asezat in pat si m-am culcat din nou. M-a invelit si m-a mangaiat pe cap asa cum o mama isi mangaie copilul bolnav. Am incercat sa imi reiau visul, sa ma intorc la omida, dar totul a fost in zadar. Eu nu visam des, de cel mult trei ori pe an si fiecare vis al meu avea o semnificatie. Ca si cum propria mea imaginatie putea prevedea si imi spunea ca urmeaza sa se intample ceva.

Locuinta lui Lieu parea veche si neingrijita, dar nu la modul de mizerie. Varul, odata alb, era scorojit, in baie geamul era crapat, tevile aveau pe ele rugina, perdelele erau si ele vechi si dusumeaua scartaia din toti rarunchii. Era o casa modesta peste care trecuse timpul. Pe masa din bucatarie nu aveam loc sa arunc niciun ac deaorece era plina de arme, parca pur si simplu rasturnate dintr-o sacosa. Holul nu era iluminat in niciun fel pentru ca firele care aduceau curent erau pur si simplu topite. Cand am intrat in casa lui, mi-a aratat prima usa din stanga si mi-a interzis sa intru acolo. Aceea era camera lui, si stiu asta pentru ca dupa ce ma instalase in acest micut dormitor, zgomotul podelei l-a dat de gol unde se ducea. Acelasi lucru a facut si scartaitul usii.

Acest micut apartament se afla Basel, un oras care era la granita dintre trei foste state: Franta, Germania si Elvetia. Era la o distanta de trei ore de Paris, locul de unde aceasta poveste incepu.

M-am trezit din cauza soarelui care rasarea parca exact in fata geamului meu. M-am trezit hotarata sa "invat" sa merg din nou. Picioarele mele inca erau calde, carnea pulsa de durere si fiecare pas pe care il faceam era ca pe jar. Mi-a luat doua minute sa ajung pana la usa sa o deschid, dupa care tind sa cred ca au trecut cateva sute de ani pana am ajuns in bucatarie. Lieu fuma o tigara.

- De ce te fatai pe aici? Trebuie sa stai in pat!

A urlat la mine cu toti plamanii.

- Ma doare mai tare cand stau in pat, am mintit eu.

Ce-i drept uram sa fiu tratata ca o handicapata.

- Ti-e foame, sirena de uscat?

Mi-am adus aminte instantaneu de felul in care Andersen descria primii pasi ai sirenei. Comparatia era una desteapta.

- Ce ai de mancare?

- Nimic, dar facem. Iti place omleta?

Am dat din umeri. Presupun ca nu aveam cum sa primesc caviar si somon.

- Cum definesti o omida?

Intrebarea mea l-a surprins. Am vazut cum s-a incruntat putin, cum se gandea la un raspuns pentru o intrebare care aparent era stupida.

- Asa faci in fiecare dimineata? m-a intrebat razand. Presupun ca este un animal scarbos care mananca frunze si alte porcarii din natura si care se transforma in fluture. Stii ca fluturii traiesc doar o zi? Si chiar daca ai impresia ca ai vazut acelasi fluture si ieri, sa stii ca nu este asa.

- Nu am gasit niciodata un fluture mort.

- Normal ca nu. Ei se transforma in stele, a spus pufnind in ras. Glumeam. Cine stie pe unde mor. Cred ca din ouale astea nu putem decat sa scoatem un pui. Sunt clocite si rasclocite. Ma duc la magazin, spuse in timp ce inchidea frigiderul. Ma astepti exact in locul asta. Nu te misti nici o secunda. Ai inteles? In douazeci de minute sunt inapoi.

Am facut un semn militaresc spunand tare cat sa auda si vecinul de la parter, in cazul in care in acest bloc existau vecini "Da, sa traiti!" A iesit din bucatarie ca tunetul si din locuinta ca fulgerul. Am luat pachetul lui de tigari si l-am studiat. Totul in casa asta era vechi, pana si tigarile fumate de el. Mai vazusem pe la tata pachete de tigari cu marca asta, dar pe cand aveam opt ani au fost interzise si scoase de pe piata. Au revenit trei ani mai tarziu sub o singura infatisare si nume, multi-diversitatea disparand. Am vrut sa imi aprind una, de dragul vremurilor apuse, dar ciocanitul in usa m-a oprit. Lieu nu ar ciocani la propria lui usa. Am auzit usa izbindu-se de perete si o voce de barbat strigandu numele antrenorului meu. Oricine ar fi nu stie in ce se baga. Pe masa de langa mine, o gama larga de arme ma astepta sa le manuiesc cu delicatete. Am luat prima arma care mi-a venit la mana si m-am rugat sa mearga. Dusumeaua ii dezvaluia locatia. Se apropia incet, delicat, de bucatarie.

- Lieu, hai mata fricoasa, sa incheiem datoriile.

Eram pregatita sa trag, avand in vizor usa bucatariei. Inainte ca aceasta sa se deschida am luat o a doua arma in mana cu care am tintit spre nivelul genunchilor. Creierul meu functiona perfect, planuri si strategii se puneau cap la cap in mintea mea. Nu aveam doar experienta de ieri, ci si pe cea din simulator, cum deasemeni si mica mea vanatoare de iepuri. Usa a fost trantita de perete brusc. Nu am putut sa ma ridic de la masa, dar pozitionarea mea era perfecta oricum. Ochii barbatului i-au intalnit pe ai mei. Secunda lui de ezitare mi-a dat sansa sa trag, si eu nu am avut retineri. Am apasat prima data pe cel care tintea zona picioarelor si am tras. Era functional si tintisem perfect. Barbatul a cazut in genunchi si am tras si cu al doilea tintind pieptul. In secunda urmatoare era la pamant. Nu imi venea sa cred ceea ce facusem. Eram incantata de mine, dar si speriata. Am inceput sa plang. In mai putin de un minut Lieu era in camera.

- Dumnezeule mare, te-a pus la pamant invatacelul meu?

- Taci din gura.

Cand am auzit vocea barbatului m-am oprit instant din plans. L-am vazut cum s-a ridicat.

- Daca era piciorul meu mi-ar fi facut praf rotula, spuse acesta, ciocanind in piciorul care scoase un sunet metalic. Esti cam plangacioasa, dar se rezolva si asta.

Am ramas impietrita. Ce se intamplase? Iar eram in simulator fara voia mea? Barbatul se ridica si veni langa mine. Intinse mana si se prezenta.

- Doner. Doar Doner.

Am dat mana cu el fara sa pot scoate vre-un cuvant.

- Lieu, golanasul aici de fata, m-a pus sa te testez un pic si a iesit mai bine decat as fi crezut. Felicitarile mele.

Mi-o facuse. Fu una dintre cele mai mari inselatorii din viata mea.

- Si presupun ca tu stateai dupa colt? m-am rastit la Lieu.

- Poate da, poate nu. Imi pregateam trusa de prim ajutor, dar se pare ca gresisem persoana, a raspuns el mandru, facandu-i in ciuda lui Doner. Sirena, ce vrei sa mananci? Fac cinste.
[Imagine: tumblr_m1z4wsOIgL1r98z7io1_500.jpg]

"Dreaming dreams no mortal ever dared to dream." - Poe
TUMBLR

#9
Capitolul IV - partea I

- La ce bun? am intrebat eu.

- Stii tu, iti da curaj si alte alea alea alea. Haide, doar incarca, asta ... incearca.

Dooner era genul de barbat trecut prin viata, iar infatisarea lui ma facea sa il incadrez in filmul "Van Helsing". Palaria, cel putin era din acelasi film. Avea o barba alba si o cicatrice pe obrazul stang.

- Daca te intereseaza, si poate asa nu te vei mai holba insistent la mine, cicatricea asta este singurul lucru pe care nu l-am capatat intr-o lupta, ci de la fosta mea sotie. Era cam dusa si avea gheare de leoaica si ca sa fiu sincer imi placea doar sexul la ea. In cinstea ta, nenorocito, sper sa fii in Rai si eu sa ma duc in Iad sa nu iti mai vad fata.

A ridicat paharul si a bufnit intr-un ras incontrolabil, cazand de pe scaun sub masa si ramanand acolo. Lieu intra pe usa bucatariei privind imaginea.

- E crita si asa o sa ramana ore bune, isi spuse mai mult pentru el decat pentru mine.

Trecusera aproape trei luni de cand eram sub indrumarea lui Lieu. In fiecare zi ma apropiam tot mai mult de statutul de "killer", statut atribuit de asemenea si celor doi. Desi nu omarasem pe nimeni pana acum aveam o frica incontrolabila numai cand ma gandeam ca as putea rani pe cineva. De la patruzeci si noua de kg acum cantaream cincizeci si sase si eram un pachet de muschi.

- Julia, cred ca este timpul sa mergi mai departe, imi spuse Lieu din pragul usii. Cred ca este timpul sa iti iei viata in propriile maini si sa iti accepti destinul si sa nu uiti ca mereu te voi ajuta cand vei avea nevoie de mine. Jos te asteapta o masina.

Asa se sfarsea totul? Brusc si fara punct culminant? Regizorul vietii mele era un imbecil in acest caz.

- Julia, inca ceva - iti multumesc. Mi-ai adus aminte de mine cand eram ca tine.

As fi vrut sa plang, asa cum o faceam la finalul oricarui film indiferent de gen, pentru ca as fi vrut sa mai prelungesc finalul. M-a batut pur si simplu pe umar si mi-a urat succes.

- Hai, pleaca de aici pana nu devin melancolic, imi spuse Lieu.

Am inaintat spre usa principala, am apasat pe clanta si am deschis-o.

- Julia, inca ceva.

Lieu imi arunca o cutie neagra pe care am prins-o din zbor. Am deschis-o si am vazut un pistol Mamba.

- In mod normal Mambele sunt niste porcarii americane. Asta este cam ultimul din seria lui si este modificat de mine. Trebuie sa apesi de doua ori pe tragaci ca sa il deblochezi si asta doar prima data. Este al tau si numai al tau.

Ridica din umeri dandu-si ochii peste cap. In ultimele trei luni incercasem toate armele din casa lui si fiecare avea cate o problema. Am mai aruncat o privire peste el si am vazut o inscriptie. "Imperiae Ruo" ceea ce insemna "Imperiul cade". Am auzit un claxon iar Lieu mi-a facut semn sa plec apoi s-a intors cu spatele. Am coborat scarile si am vazut singura masina de pe toata strada. Geamul soferului s-a lasat usor in jos.

- Joseph! am strigat eu in gura mare iar acesta tresari. Bucuria mea era nespusa, dar instantaneu mi-am adus aminte ca nu putea fi acelasi Joseph din simulator. Doctorul Karl Rogger imi spuse ca persoanele din simulator sunt asemanatoare din punct de vedere fizic, dar nu si psihic.

- Domnisoara Julia, va rog sa va urcati in masina.

Mi-am luat locul in partea stanga.

- Am inteles ca ati fost in simulator si am inteles ca am fost unul dintre personajele simulate. Dati-mi voie sa ma prezint oficial. Numele meu este Joseph Larson si sunt generalul familiei Nagit, sub directa Regelui Nagit si al fiului cel mare Haruun al Nagit.

Intr-adevar, el nu era un simplu majordom asa cum fu in simulare.

- Julia Welling, am raspuns la randul meu fara sa stiu ce atributii sa-mi adaug.

- Imi pare bine de cunostinta, domnisoara, sper sa avem o colaborare frumoasa si lunga.

Masina porni iar eu l-am putut zari pe Lieu la geam in timp ce ne indepartam de locul care imi fusese casa timp de cateva luni.

Plecasem cu soarele sus pe cer, dar pana la destinatie am adormit, trezindu-ma in plina noapte in aceeasi masina. Aceasta opri in fata sediului principal al Imperiumului din Zona 1 care cuprindea fosta Franta, Belgia, Olanda, Germania si Spania si Portugalia. De pe bancheta din spate Joseph imi inmana o cutie impachetata in hartie alba. Am urcat scarile institutiei, in timp ce doi paznici deschideau larg usa de la intrare.

- Ai treizeci de minute sa faci o baie si sa imbraci rochia din cutie, imi spunea Joseph in timp ce ma conducea pe holuri. Apoi vom merge in sala "Tronurilor" unde vei fi investita de catre print in "CI". Tu vei fi incepand din aceasta seara primul paznic al printului. Tu iti vei da viata pentru el. Acesta va fi scopul tau in viata. Presupun ca domnul Lieu te-a anuntat. El este ante-predecesorul tau. A parasit aceasta functie din cauza unor conditii medicale nefavorabile continuarii serviciului acum jumatate de an. De atunci locul lui a fost tinut de Marcus Robers care a decedat acum doua zile. S-ar putea ca nici tu sa nu ai o viata prea lunga incepand de astazi, dar sper ca esti pregatita.

Cuvintele lui m-au socat de-a dreptul. Lieu imi prezentase aceste aspecte foarte, foarte exagerat de vag. Sangele mi-a inghetat in vene pentru cateva secunde.

Am intrat in baie si apoi sub jetul de apa fara sa ma pot gandi la nimic. Pur si simplu mintea mea era goala. La un moment dat Joseph ma intreba daca sunt gata, anuntandu-ma ca mai sunt zece minute pana la investirea mea. Am iesit din dus, trantindu-mi prosopul peste fata si asezandu-ma pe gresia rece. L-am trecut peste piele indepartand picaturile de apai, apoi mi l-am frecat de par pana a inceput sa se usuce. Am tras rochia pe mine si mi-am pus pantofii ca un robot. Nu am fost in stare sa admir niciun detaliu. Am iesit din baie fara sa scot un sunet si l-am urmat din nou pe Joseph pe coridoarele lungi.
[Imagine: tumblr_m1z4wsOIgL1r98z7io1_500.jpg]

"Dreaming dreams no mortal ever dared to dream." - Poe
TUMBLR

#10
Capitolul IV - partea a II-a

Timpul se misca in reluare si simteam cum imi vine sa vars. M-am sprijinit de perete, apoi m-am lasat usor in jos pe el. Joseph m-a privit peste umar fara sa se opreasca.

- Nu ai timp sa-ti fie rau. Haide!

Era un om dur, nepasator, gol pe dinauntru, fara sentimente si fara expresii faciale, total opus celui pe care il intalnisem in simulator. M-a ridicat si mi-am continuat drumul. Am intrat intr-o camera mica in care se aflau inca zece persoane. Toti m-au privit fara sa schiteze niciun gest. In mijlocul camerei, intr-o costum negru se afla printul Haruun. Nu mi-a dat prea mare atentie ci s-a intors la butonatul telefonului. Joseph mi-a facut semn sa iau loc. In urma mea a mai intrat o persoana. Toti ceilalti barbati din camera, cu exceptia printului si a lui Joseph pareau trasi la xerox. Aveau aceeasi privire rece si pierduta. Printul lasa telefonul pe masa si se aseza. Scoase dintr-o servieta un teanc de documente pe care le puse pe masa. Puse in dreapta lor si un stilou. Joseph ne spuse sa mergem pe rand sa semnam documentele.

Imi imaginasem ziua aceasta altfel. Pentru ce atata tam-tam cu pregatirea, rochia, machiajul, tocurile incomode, cand putea sa imi trimita documentul la usa? Joseph mi-a facut semn sa ma duc prima. Intelesesem ca si restul barbatilor din camera aveau aceleasi indatoriri ca ale mele. Protejarea si salvarea printului. Si eu credeam ca sunt speciala. M-am apropiat usor de masa si am luat stiloul in mana. Nu am citit documentul. Mi-am scris numele in josul paginii. Joseph mi-a oferit o insigna mica, pe care era imprimat un soare si sub care scria "Cautela Imperium". Am tinut-o in mana si am asteptat ca si ceilalti sa semneze. Printul nu a ridicat privirea nici macar o secunda in tot acest timp. S-a ridicat de la masa si a plecat pur si simplu. Joseph ne-a mai impartit cateva foi pe care erau cateva harti si care specificau locurile in care trebuie sa ne aflam, orele exacte si posibilele pericole. Prima "misiune" era peste doua zile, cand printul avea sa primeasca oficialitati din fosta Rusie.

Am fost dusi pe urma la o resedinta unde am fost lasati. Pe drum nimeni nu a scos niciun cuvant. La intrare, Joseph ne-a inmanat cheile de la noile noastre locuinte. Lucrurile erau atat de seci, facute in sila si scarba. M-am trantit in patul meu si am dormit o zi intreaga. Ii simteam lipsa lui Lieu.

Am fost trezita de ciocaniturile insistente ale unui asa zis curier care imi aduse un telefon si o rochie pentru seara ce urma sa vina, cand aveam sa intru oficial in noua mea viata. Rochia era una gri, lunga si foarte simpla. Mi-am transformat insigna intr-un pandantiv si mi-am pus-o la gat. Nu vroiam sa uit de ea vreodata prin cine stie ce haine.

Am coborat pana la parter si mi-am luat doua felii de paine prajita de la bucatarie. La o masa era asezat un baiat care nu parea sa aiba mai mult de doua zeci de ani. Nu m-a privit si nici eu nu am intrat in vreo discutie cu el. Mi-am luat painea prajita si am plecat inapoi in camera mea. Pe pat am vazut arma de la Lieu. Vroiam sa trag cu ea, sa o incerc, sa ii descopar secretele. Am apasat pe tragaci si nimic. Am vazut ca nu avea gloante. "Buna gluma!"

M-am intors la bucatarie si l-am intrebat pe bucatar de unde pot sa fac rost de o arma. A dat din umeri la mine. Baiatul acela inca isi servea micul dejun. Am trecut din nou pe langa el cu gandul de a ma intoarce in camera mea.

"Ne-au dat arme aseara, dar tu dormeai", imi spuse in timp ce isi sorbea cafeaua fara ca macar sa isi fi ridicat privirea.

"Multumesc de informatie", i-am raspuns la randul meu.

"Poti sa ti-o iei pe a ta de la tipul de la sase. El ti-a luat-o."

"Multumesc", i-am raspuns din nou si am plecat.

Am urcat la etajul unu si am ciocanit la numarul sase. Imi deschise usa un tip blond, plin de muschi si de rani. Imi aducea aminte de Lieu. Era doar in chiloti si parul ii era ud. M-a privit si a intrat inapoi in camera lasand usa intre deschisa. In mai putin de zece secunde mi-a inmanat arma apoi a inchis usa.

Comportamentul lor ma lasa rece. Nimeni nu stia sa spuna macar buna ziua si toti erau ca niste roboti. M-am intors in camera mea. Am analizat arma si am aruncat-o pe pat. Era o porcarie. Locul asta era prea inchis si ma simteam claustrofoba. Am plecat sa ma plimb si sa explorez locurile. Soarele ma topea si ma simteam ametita. Imi era foame, dar nu aveam pofta de mancare. Stiam ca orice as manca as fi vomitat in urmatoarea secunda. Nu am mers mult si m-am intins sub un copac. Am adormit sub el.

Am simtit parca briza Oceanului. Nici macar nu stiam in ce parte a Frantei ma aflam. Imi era frig si imi era foame. Am deschis ochii si era intuneric. Dormisem din nou foarte mult. M-am intors la bucatarie si am luat o salata. Mesele erau ocupate toate, dar fiecare statea singur. Din nou, am plecat in camera mea. In mai putin de douazeci si patru de ore urma sa ne confruntam cu un posibil atac asupra oficialitatilor rusesti. Telefonul imi suna.

- Julia Welling, peste o ora intri in tura.

Cel de la capatul telefonului nu imi oferise mai multe informatii, ci pur si simplu inchise brusc. M-am imbracat cu ce am gasit-o in dulap apoi am deschis usa sa plec catre nicaieri.

- A durat mult. Deasta nu-mi place sa lucrez cu femei. Sunt mironosite.

Era chiar incantatorul meu vecin de la numarul sase. Cuvintele ii erau adresate baiatului pe care il intalnisem de doua ori in bucatarie. Acesta nu spuse nimic.

- In seara asta o sa joci cum iti cant eu, ma avertiza blondul. Am fost numit lider.

Am tacut. Se pare ca el era singurul care stia ce avem de facut. Ne-am urcat toti trei intr-o masina din garaj pe care o alese "liderul".

- Hai papusa, sa vad ce poti.

Calca pedala pana la podea si goni pe strazile inghesuite. A parcat in spatele unei cladiri inalte. Ne-am luat orbeste dupa el, fara sa punem vreo intebare. Am intrat in cladire pe o usa din spate. Am trecut prin cateva camere, apoi printr-o bucatarie imensa. In mijlocul ei se opri.

- Oficialitatile se pare ca au ajuns mai devreme, iar in semn de respect "printisorul" i-a invitat la acest hotel. Noi ne vom integra in cel mai subtil mod printre ospatari si vom aveam grija ca nimeni si nimic sa nu incerce nimic. Tineti minte: mai intai trageti apoi intrebati.

Ne-a dat niste uniforme negre, iar eu primisem o fusta si o pereche pantofi cu toc foarte inalt. Ne-am pus armele in buzunarul interior al sacourilor si am luat fiecare cate o tava. Treaba noastra era sa servim pe toata lumea cu aperitive si bauturi dar in acelasi timp sa fim cu ochii in patru.

- Papusa, eu voi sta pe langa print. Tu iei partea est si intrarea, iar tu pustiule partea din vest. Intrebari?

Ordinele simple, puierile, venite de la un om care nu sunt sigura ca stia ce face si ce spune ma faceau sa ma indoisesc de mine insumi. Desi blondul isi luase responsabilitatea de a il avea in vizor pe print, cel din urma nu avea sa ii faca jocul. Toata seara se mutase de la o masa la alta, pana intrase in raza baiatului pe care intre doua drumuri facute pana la bucatarie aflasem ca il cheam Rutherford.
Blondul era cu ochii numai pe print astfel incat aproape se impiedicase de un covor.

- Domnisoara?

Mi-am intors privirea de la lider si mi-am continuat treaba.

- Spuneti, cu ce va pot ajuta, am intrebat politicos si cu un mic zambet pe fata, de parca sa fiu la cheremul lui era cea mai mare placere din viata mea.

- Vreau o vodka dubla, asa cum avem acasa.

- Sigur domnule, intr-un moment.

M-am indreptat catre bar in pas alergator. Pentru o secunda devenise mai important sa ii duc betivului vodka decat sa supraveghez perimetrul. Pana a ajuns barmanul sa imi ia comanda un barbat la costum ma aborda. Avea o barba usor crescuta, parul era pana la umeri, brunet, iar ochii verzi. Purta un palton gri inchis si avea caninii foarte ascutiti.

- Lucrezi de mult aici?

- Nu, doamnule.

- Stiam eu. Vin aici destul de des si nu te-am mai vazut pana acum.

- Ce sa fie, ma intreba barmanul.

- Vodka dubla.

- Chiar daca Rusia propriu-zisa s-a daramat, ei au ramas la fel de infumurati. Cineva o sa le puna capat cat de curand.

Ca-ching. Primul suspect se dadu de gol, dar parca mult prea usor.

- Ai informatii despre ceva anume, am continuat eu jocul cu un maxim de interes.

- Sincer sa fiu, da. Dar vino mai aproape. Este destul de secret.

- Atunci de ce imi spui mie?

- Pentru ca stiu cine esti si de ce esti aici.

Ma apuca violent de brat si ma trase langa el apoi imi sopti la ureche:

- Locul asta este o bomba cu ceas. Va fi o seara exploziva. In circa douazeci de minute locul acesta nu va mai exista. Ai o singura ocazie sa ii scoti pe toti de aici, dar informatia s-ar putea sa fie falsa si sa te faci de ras. Tu decizi ce este adevarat si ce nu. Eu sunt Stray. O sa ne mai intalnim cu siguranta.

Am luat vodka si i-am trantit-o pe masa in secunda doi rusului. Acesta mai vroia sa adauge ceva, dar am plecat. M-am dus la lider.

- Cineva mi-a zis ca locul asta este o bomba cu ceas si avem mai putin de douazeci de minte sa ii scoatem pe toti de aici. Dar mi-a zis ca in acelasi timp poate sa fie si o alarma falsa si practic s-a jucat cu mintea mea.

- Trebuie mai intai sa vedem daca informatia este reala. Julia, du-te la subsol. Rutherford, tu iei acoperisul si ultimele doua nivele. Eu ii anunt pe restul care se afla aici. In momentul in care confirmati incepem evacuarea.

- Nu o sa avem timp sa scoatem trei mii de oameni din hotel. Trebuie sa ii scoatem acum, spuse Rutherford.

- Tu nu imi contesti mie autoritatea! ridica liderul tonul si ii puse pistolul la maxilar. Data viitoare iti zbor creierii din prima.

Subsolul era pe sapte nivele. Nu aveam timp sa le verific pe toate. Am auzit un barbat cantand si m-am luat dupa el. Nu erau versuri, ci doar melodia. Am scos arma si mi-am lipit spatele de perete. Am iesit de dupa perete dar era o fundatura. Am simtit o prezenta in spatele meu.

- "Touché", inseamna "atins".

Un pistol rece imi apasa pe coaste. Am ridicat mainile in aer usor, cu pistolul in mana stanga.

- Esti stangace? ma intreba in timp ce imi luat pistolul.

- Ambidextra, am spus eu in timp ce m-am intors pe partea dreapta si am incercat sa il lovesc in maxilar cu cotul, dar lovitura imi fusese parata.

- Esti interesanta si destul de puternica, micuto. Nu-mi spune ca deja m-ai uitat, imi spuse in timp ce ma lipi cu spatele de perete.

Era barbatul de la bar. Avea maini puternice si eram prinsa ca intre clestii homarilor. Isi puse barbia pe umarul meu:

- Esti mai scunda decat mi s-a parut cand te-am vazut prima data si esti mult mai draguta cand esti speriata. Vrei sa il salvezi pe print? De ce? De ce toti au dragostea asta atat de mare fata de imperiul asta? De ce toti vreti sa il salvati? Suntem scalvi, suntem tinuti in lanturi in timp ce ni se da impresia de libertate. Tu de ce lucrezi pentru ei? Cu ce te-au ajutat vreodata in viata asta? Ti-au ucis tatal, ti-au lasat mama sa moara pe strazi iar pe tine te-au aruncat intr-un orfelinat. Ce ti-a dat imperiul, Julia?

Isi scoase fata din parul meu si imi dadu drumul din stransoare.

- Esti prea buna ca sa fii a lor. Vreau sa fii a mea. Sa schimbi jocul. Vreau sa te gandesti bine pana data viitoare cand ne vom intalni. De data asta te las sa-i salvezi pe nenorocitii cu pedigree, iar eu ma intorc in mizerie, la fel ca si tine.

Pleca de langa mine iar eu stiam ca nu trebuie sa-l urmez. In cateva secunde se auzi o alarma de incendiu care anunta evacuarea.
[Imagine: tumblr_m1z4wsOIgL1r98z7io1_500.jpg]

"Dreaming dreams no mortal ever dared to dream." - Poe
TUMBLR




Utilizatori care citesc acest subiect:
1 Vizitator(i)