***
Gabriel deschise dosarul si citi repede primele pagini, trecand in revista totul, de la data nasterii lui Philippe Ader Lavoisier pana la ce prefera la micul dejun, intrebandu-se intre timp de unde dracu' aveau cei de la IBA informatii atat de complete despre un pusti care, pana la urma, nu facuse absolut nimic gresit. Insa, cand isi ridica privirea si il inspecta rapid pe Adamante, isi dadu seama ca intrebarile lui sunt de prisos. Cei de la IBA culegeau informatii despre un numar foarte mare de persoane, chiar daca la o prima vedere acele persoane nu aveau nicio legatura cu asa-zisa lor misiune de a salva lumea.
Aproape pufnii. Doar simtul auto-conservarii pe care si-l dezvoltse extraordinar de mult in ultima vreme, il impiedica de a-si lasa emotiile sa se vada.
Pastrandu-si fata impasibila, inchise inapoi dosarul si il privi pe Adamante circumspect.
-Deci? Ce parere ai? il intreba acesta dupa o scurta pauza.
-Ar trebui sa am o parere? Nu cred ca sunt aici ca sa va spun ca nu sunt de acord cu ce vreti sa faceti.
Adamante nu incerca sa-si ascunda zambetul ce ii inflorii pe buze. Lua cafetiera ce statuse pana atunci pe marginea biroului si isi turna o cantitate generoasa din lichidul negricios intr-o cana pe care o ridica apoi si inspira miasma care se imprastiase in toata incaperea. Ii facu semn lui Gabriel sa-si puna daca doreste, insa acesta il refuza printr-o miscare usoara a capului.
-Ai dreptate. Esti aici pentru a face curatenie dupa stimabilul tau tata. Motivul pentru ca vreau ca tu sa te ocupi de acesta mica problema cu ambasadorul Ader este ca, dintre toti cei de aici, tu poti sa intelegi cel mai bine ce s-ar putea intampla cu tanarul Philippe daca, din greseala, se implica singur sau este implicat de terte persoane in planurile tatalui sau. Stiu ca in ciuda cooperari tale, nu esti tocmai multumit de felul in care au decurs lucrurile si nu pot sa te condamn. Ma gandeam insa ca ai aprecia ocazia de a ajuta pe cineva care s-ar putea trezi in locul tau intr-un timp foarte scurt.
-Eu si Philippe Ader nu semanam deloc, iar situatiile noastre nu sunt asemanatoare.
-Nu inca, spuse Adamante calm. Dar ar putea sa fie. Daca tanarul Ader ar fi ramas in Marsilia asa cum ar fi trebuit, nu am fi purtat acum acesta discutie.
-De ce s-a reintors la Paris?
-Claudia Lavoisier a fost nevoita sa paraseasca tara pentru o perioada nedefinita. Philippe a trebuit sa aleaga intre un internat si o sedere prelungita alaturi de tatal sau. Probabil a doua optiune i s-a parut mai buna.
Gabriel nu avu ce sa zica. Adamante avea dreptate. Avand in vedere ceea ce citise mai devreme, Philippe Ader Lavoisier nu era tocmai un copil model. La cei 16 ani ai sai reusise deja sa fie data afara din trei scoli de prestigiu, toate cu internat. Nici nu era de mirare ca nu vroia sa o incerce pe a patra. Totusi, potrivit aceluiasi dosar, relatia din Philippe si Andre nu era cordiala. Dupa scandalul sexual in care fusese implicat ambasadorul, pe atunci un simplu deputat, in urma cu cativa ani, Claudia Lavoisier intenta divortul in urma caruia castigase milioane de euro si custodia completa a singurului lor copil Philippe Ader Lavoisier. Totusi, de-a lungul timpului ii permisese fostului ei sot sa ia legatura cu fiul lor, insa chiar si acele intalniri incetara cand Philippe implini 14 ani. Motivul era inca necunoscut sau prea putin interesant pentru a fi trecut in dosar.
Faptul ca Philippe dorea sa locuiasca cu tatal sau era oarecum neobisnuit, insa Gabriel nu era sigur ca acest fapt prezenta importanta in cazul lor. Philippe era adolescent, iar adolescentii fac lucruri lipsite de sens.
-Aha. Si ce vrei sa fac?
-Treaba ta e sa te apropii de Philippe, sa-i castigi increderea si sa in inflitrezi in ambasada. Departamentul tehnic iti va furniza echipamentul de care ai nevoie. Vreau sa avem ochi si urechi in acea ambasada.
-Atunci nu ar fi mai simplu sa intru, sa plantez camarele si microfoanele, apoi sa ies? Nu trebuie sa ma imprietenesc cu un copil pentru a face asta.
-Lucrurile se precipita. Stim din surse sigure ca tatal tau planifica o calatorie in Franta. Neoficiala, zise inainte ca Gabriel sa-l intrerupa. De asemenea, Voronoski a disparut de pe radar. Banuim ca va aparea in Franta cam in aceasi perioada ca tatal tau, insa nu aveam nicio dovada. De aceea avem nevoie de un agent activ acolo.
Gabriel se incrunta.
-Daca aveti dreptate, veti avea nevoie de mult mai mult decat un simplu agent activ.
-Daca situatia o cere ti se va oferi sprijin.
-Ce vreti sa fac daca Voronoski va fi acolo?
-Toti suspectii trebuie capturati si adusi aici pentru interogari. Situatia e si asa destul de precara. Tensiunile cresc cu fiecare ora. Nu ne putem permite sa gresim, Gabriel. In ciuda a ceea ce crezi ca sti, Europa nu este foarte stabila, din niciun punct de vedere. Un razboi civil ar putea sa o duca de tot la pamant. Iar daca situatia s-ar inrautati, iti poti da si tu seama unde am ajunge...
-Moarte...
-Mai bine zis un alt razboi mondial. Fiecare figura politica isi urmareste interesele, insa jocurile sunt jucate in arena economica, cel putin momentan. Insa nu sti niciodata cand jucatorii isi vor atinge limitele si vor schimba arenele.
Oftand, Adamante ridica din umeri si se sprijini cu spatele de spatarul scaunului de piele, inchizandu-si ochii pentru cateva secunde.
-Inteleg, sopti Gabriel.
Si chiar intelegea. Nu era prost. Stia in ce fel de lumea traiau si stia si care ar putea fi consecintele unor fapte stupide. Poate nu era de acord cu felul in care IBA alesese sa procedeze in cazul lui, insa nu putea sa-i condamne. Ce insemna viata unui singur om, a unui presupus inamic, in fata salvarii a mii de alte vieti nevinovate?
Raspunsul era simplu: absolut nimic. Viata lui nu insemna absolut nimic. Fusese a lui, doar a lui pentru atatia ani si ce facuse? ce realizase din ea?
Nimic.
Poate nu era ceea ce-si dorea, insa acum, cu acesti oameni, avea ocazia de a face ceva...ceva bun, chiar daca mijloacele pe care le folosea nu erau cele mai placute sau morale.
Trase adanc aer in piept. Nu mai avea rost sa se gandeasca la cum a fost viata lui inainte. Acum era momentul de a merge inainte, iar el exact asta avea sa faca.
Cu un mic zambet intiparit pe chip, i se adresa lui Adamante.
-Cand plec?
Phillipe Ader Lavoisier isi azvarli rucsacul pe umarul drept si se sprijini de peretele de langa toaleta barbatilor, privind plictisit siluetele ce treceau pe langa el intr-o invalmasala asurzitoare. Ca de obicei, Aeroportul Charles de Gaulle era un nenorocit de camp de lupta, iar faptul ca zarea fusese invadata de o ceata densa, nu facu decat sa inrautateasca lucrurile.
Isi ridica privirea spre ecranele mari de pe peretele opus si numara opt curse care fusesera anulate in doar douazece de minute, intrebandu-se cate se vor mai anula pana cand omul trimis de tatal sau va avea bunavointa de a-si face meseria si de a-l lua din locul ala tampit.
Oftand, isi pipai cu mana buzunarul pantalonilor unde avea pachetul de dunhill. Simtea nevoia acuta de a-si apride o tigara. Cine stie, poate nicotina il va ajuta sa-si calmeze nervii mult prea intinsi.
Insa se abtinu. Fumatul era interzis. Ultimul lucru pe care si-l dorea era sa-i explice tatalui sau de ce fusese luat pe sus de paza aeroportului. Colturile gurii i se ridicara intr-un zambet poznas. Daca se gandeam mai bine, nu era o idee atat de rea. Era plictisit si obosit, iar situatia asta promitea a fi amuzanta, chiar daca mai tarziu va fi nevoit sa faca fata reprosurilor care ii vor fi aruncate in fata. Cu putin noroc, prin zona va fi si un reporter, care le va face o poza ce va aprea maine pe prima pagina a tuturor tabloidelor insotita de un titlu rasunator: "Fiul risipitor se intorce!" sau "Asa tata, asa fiu!" sau poate "Deja arestat?!".
Philippe chicoti, neluandu-i in seama ce pe cei ce ii oferira priviri ciudate. Insa, buna dispozitie i se risipi imediat ce isi aminti de ce se afla la Paris si nu in Marsilia si, in ciuda zambetelor pe care le afisase in ultima saptamana si minciunilor pe care le spusese pentru a-si convinge mama sa ia decizia pe care a luat-o, nu putea sa nu fie ingrijorat.
Sase luni nu e o perioada foarte lunga. Stia ca e in stare sa se descurce singur pentru jumatate de an, insa se intreba cum se va descurca mama sa. Da, era un doctor minunat, insa sa practici medicina in mijlocul Africii nu era acelasi lucru cu a practica medicina intr-un spital modern din centrul Marsiliei. Totusi, pe de alta parte, era perfect constient ca mama sa se va descurca. Era o femeie inteligenta si plina de resurse, care era pornita sa transforme lumea intr-un loc mai bun.
Philippe stia ca asta isi dorise inca de cand terminase medicina: sa devina un doctor fara frontiere. Desigur, nu apucase sa se bucure de acest vis. Dupa terminarea rezidentiatului il cunoscuse pe tatal sau, deja un important om in lumea politica franceza, se indragostisera si se casatorisera, toate astea in cateva luni. Apoi, la un an de la casatorie, se nascuse el, mama sa fusese nevoita sa renunte nu numai la visul pe care il avea de mic copil, dar si la meseria pe care o iubea pentru a tine familia unita.
Philippe se incrunta cand isi aminti de acele vremuri. Chiar si copil fiind stia ca ceva nu e bine. Poate nu intelegea in totalitate ce se petrece in jurul sau, insa putea sa simta ca mama sa nu e fericita.
Lucrurile nu s-au imbunatatit cu trecerea anilor, ci, din contra. Parintii sai au incetat sa mai comunice. Tatal sau era mai mult plecat, iar mama sa isi petrecea majjoritatea timpului inchisa in camera ei. Apoi, a venit scandalul si ziaristii...si gurile rele. Insa, cu toate relele astea, s-a intamplat si un lucru bun.
Mama sa s-a desteptat, si-a luat viata in proprile maini si a plecat...iar el a plecat cu ea. Dupa pronuntarea divortului, s-au stabilit la marginea Marsiliei, intr-o casa adevarata, unde acea tensiune sufocanta ce le macinase viata nu mai exista. Claudia reveni la numele de fata si se relua cariera. Din pacate, el fusese inscris la scoli particulare si expediat la internate, la insistentele tatalui sau, insa dupa trei exmatriculari pe motive disciplinare, mama sa pusese piciorul il prag pentru ultima oara. Angaja un avocat si obtinu custodia totala asupra lui. Asa se reintorsese acasa, iar restul era istorie.
Cel putin, pana cand Claudia primise oferta de ase inscrie in programul Medici fara frontiere. Philippe stia cat de mult isi dorise o asemenea oportunitate, si nedorind sa-i stea in cale, o incurajase sa plece, ceea ce si facu dupa doua saptamani de discutii ce parusera interminabile.
Oftand, se uita la cesul de pe mana. Ar fi trebuit sa aterizeze si avionul ei in Cape Town si, avand in vedere cat de agitata fusese cand plecase, putea sa puna pariu ca telefonul lui va suna in...
Un sunet strident insotit de vibratii il facu sa zambeasca.
-La fix.
Scoase telefonul din buzunar si raspunse.
-Buna ziua. Ati apelat la numarul lui Philippe Lavoisier. Momentan este mult prea ocupat sa se holbeze la niste idioti. Va rugam, spuneti-va numele si lasati un mesaj dupa semnalul sonor, zise pe un ton vadit serios.
-Ha, ha, foarte amuzant, se auzi vocea din difuzor. Intr-una din zilele astea sarcasmul tau te va baga in multe probleme.
-Atunci o sa-ti multumesc tie, scumpa mama pentru ele. Dupa cum bine stii, am mostenit acesta calitate de tine.
-Din pacate, nu ai mostenit de la mine si butonul de oprit.
Philippe chicoti si schimba subiectul.
-Cum a fost zborul? Ai ajuns bine?
-Da. Totul e ok, daca iti place canicula si iubesti tantarii. Serios, Cape Town e un oras modern. Cine naiba s-ar fi gandit ca sufera de o invazie de tantari.
-Niciodata nu esti multumita, is raspunse Philippe pe un ton afectat. Ce te vei face cand vei fi in mijlocul pustietatii?
Un moment de tacere.
-Ma voi gandi la diminetile racoroase de toamna si la croisantele cu marmelada de capsuni.
-Si la cafea, ii aduse aminte Philippe.
-Evident si la cafea, dar lasa asta acum. Tu ai ajuns? Ai reusit sa vorbesti cu tatal tau sau e din nou plecat? Cum e casa? Camera ta? Sper ca nu v-ati certat! esti sigur ca nu vrei sa ma intorc acasa...
Intrebarile ar fi continuat daca Philippe nu ar fi oprit-o.
-Totul e bine, o mintii repede. Am ajuns acasa. Nu, nu ne-am certat inca. Si nu, nu am ce sa-ti povestesc mai mult.
-Dar daca se va intampla ceva...
-Vei fi prima care va afla. In afara de tabloide, gandi el amarat.
-Bine atunci. Uite, eu trebuie sa inchid, dar te voi suna mai tarziu. Ai grija de tine, scumpule.
-Si tu, mama. Si nu mai imi spune scumpule. Nu mai am cinci ani.
-Cum zici tu, draga.
Ultimul lucru pe care il auzi inainte de a inchide telefonul fusese rasul ei cristalin.
Injurand in gand, se ma uita inca o data la ceas. Astepta de trei ore. Ii era destul de clar ca tatal sau uitase probabil de el si ca nimeni nu urma sa vina.
Bombanind, isi fixa mai bine rucsacul pe umar si se indrepta spre iesire.
Nu avea nevoie de un sofer. Putea sa ajunga singur acasa.
Ferindu-se de oamenii care mergeau in toate partile, impinse usile de sticla cu mai multa putere decat ar fi trebuit si iesi in aerul rece al diminetii.
Ceata isi plimba degetele umede pe fata lui, facandu-i trupul sa fie strabatut de un tremur aproape imperceptibil. Cu pasi hotarati si cu nervii intinsi la maxim din cauza intalnirii care se apropia, se indrepta spre primul taxiu pe care il vazu.
Ii convenea sau nu, trebuia sa mearga acasa...
Darius se intinse si ii oferi lui Gabriel un alt dosar.
-Acoperirea ta.
Gabriel ridica o spranceana intrebator, dar nu spuse nimic, asa ca Adamante continua:
-Potrivit contactelor noastre, domnul Ader isi ia niste masuri de securitate suplimentare. Imediat ce a afla ca fiul sau intentioneaza sa petreaca un timp indelungat sub acelasi acoperis cu el, si-a facut cunoscuta intentia de a angaja personal de paza suplimentar.
-Vrei sa spui garzi de corp. Pentru baiat.
-Da. Avand in vedere ca e ocazia perfect de a te infiltra fara sa ridici semne de intrebare si de a ramane in contact permanent cu tinta primara, te vei duce sub acoperire ca Gabriel Lessard, cetatean canadian si fost cadru militar. Asigura-te ca vei fi angajat si stabileste o relatie cordiala cu tanarul Ader. Treaba ta e sa-ti dai seama daca e implicat in orice fel cu activitatile tatalui sau. In cazul in care raspunsul e afrmativ, atunci va fi interogat.
-Si daca nu e implicat?
-Asigura-te ca va ramane asa, ii raspunse Darius scurt. Nu mai avem nevoie de victime colaterale. Gabriel il aproba printr-o miscare usoara a capului.
-Altceva?
-Te vei prezenta la departamentul trei pentru a-ti primit echipamantul necesar. Esti liber.
Gabriel se ridica si parasi camera fara sa se uite in urma sa. Trecu pe langa asistentul lui Adamante, un tanar simpatic ce ii zambi prietenos, si coti spre colidorul din stanga pe care il urma pana cand ajunse in dreptul unor scari inguste si prost iluminate. Le urca doua cate doua pana cand ajunse intr-un alt colidor, ceva mai vast si mult mai umblat. Fara sa le acorde atentie oamenilor ce treceau pe langa el, se indrepta hotarat spre Departamentul trei, ce conform informatiilor pe care le avea, se ocupa de agentii ce primeau misiuni sub acoperire.
Intra fara sa bata la usa.
Doua perechi de ochi il cercetara cu atentie, inainte ca singura femeie din incapere sa-i zambeasca.
-Tu trebuie sa fi pustiul cel nou, nu? Gabriel, parca...
-Da, doamna.
Femeia, ce dupa parerea lui Gabriel nu putea sa aiba mai mult de 30 de ani ii facu semn sa se apropie si sa ia loc pe unul din scaunele goale.
-Ce mai stai acolo? Hai sa te aranjam putin.
Gabriel o asculta fara nicio tragere de inima. Se aseza pe scaun si ii dadu dosarul pe care il primise mai devreme. Femeia il lua si-l cerceta cu atentie inainte de a-l aseza pe un suport din spatele ei.
-Un pic cam tinerel pentru misiunea asta, dar ne vom descurca noi. Ii facu cu ochiul complice inainte de a continua. O sa-ti tund putin din lugime si iti voi scoate cateva fire albe. La propriu, ii spuse si roti scaunul pentru a-l intorce cu spatele la oglinda, chicotind cand observa privirea neperturbata a lui Gabriel.
-Ai un par frumos. Imi pare rau sa-l vopsesc, insa se presupune ca ai aproape 30 de ani, iar viata pe care ai dus-o ar fi trebuit sa-si lase urmele ei asupra ta.
-Nu conteaza, zise Gabriel cand isi dadu seama ca femeia asteapta un raspuns.
Femeia pufnii.
-Nu am mai vazut de mult timp un boboc atat de constincios. Ridica din umeri. Banuiesc ca mai exista si genul asta de oameni.
Femeia continua sa vorbeasca, insa Gabriel nu o mai baga in seama. Isi inchise ochii si se bucura de miscarile mainii ei blande prin parul sau, relaxandu-se pentru prima ora de cand ajunse in cosmarul ala.
Dupa ce termina cu el, femeia, pe care aflase ca o chema Maria, il trimise intr-o alta incapere a departamentului de unde trebuia sa-si ia garderoba.
Inainte sa plece spre aeroport, Gabriel se opri la departamentul tehnic si la cel de armament, apoi, cu bagajele facute si cu dosarul sub brat se facu comod pe locul din spate al unui SUV inchis la culoare ce pleca spre aeroportul Otopeni.
Aproape pufnii. Doar simtul auto-conservarii pe care si-l dezvoltse extraordinar de mult in ultima vreme, il impiedica de a-si lasa emotiile sa se vada.
Pastrandu-si fata impasibila, inchise inapoi dosarul si il privi pe Adamante circumspect.
-Deci? Ce parere ai? il intreba acesta dupa o scurta pauza.
-Ar trebui sa am o parere? Nu cred ca sunt aici ca sa va spun ca nu sunt de acord cu ce vreti sa faceti.
Adamante nu incerca sa-si ascunda zambetul ce ii inflorii pe buze. Lua cafetiera ce statuse pana atunci pe marginea biroului si isi turna o cantitate generoasa din lichidul negricios intr-o cana pe care o ridica apoi si inspira miasma care se imprastiase in toata incaperea. Ii facu semn lui Gabriel sa-si puna daca doreste, insa acesta il refuza printr-o miscare usoara a capului.
-Ai dreptate. Esti aici pentru a face curatenie dupa stimabilul tau tata. Motivul pentru ca vreau ca tu sa te ocupi de acesta mica problema cu ambasadorul Ader este ca, dintre toti cei de aici, tu poti sa intelegi cel mai bine ce s-ar putea intampla cu tanarul Philippe daca, din greseala, se implica singur sau este implicat de terte persoane in planurile tatalui sau. Stiu ca in ciuda cooperari tale, nu esti tocmai multumit de felul in care au decurs lucrurile si nu pot sa te condamn. Ma gandeam insa ca ai aprecia ocazia de a ajuta pe cineva care s-ar putea trezi in locul tau intr-un timp foarte scurt.
-Eu si Philippe Ader nu semanam deloc, iar situatiile noastre nu sunt asemanatoare.
-Nu inca, spuse Adamante calm. Dar ar putea sa fie. Daca tanarul Ader ar fi ramas in Marsilia asa cum ar fi trebuit, nu am fi purtat acum acesta discutie.
-De ce s-a reintors la Paris?
-Claudia Lavoisier a fost nevoita sa paraseasca tara pentru o perioada nedefinita. Philippe a trebuit sa aleaga intre un internat si o sedere prelungita alaturi de tatal sau. Probabil a doua optiune i s-a parut mai buna.
Gabriel nu avu ce sa zica. Adamante avea dreptate. Avand in vedere ceea ce citise mai devreme, Philippe Ader Lavoisier nu era tocmai un copil model. La cei 16 ani ai sai reusise deja sa fie data afara din trei scoli de prestigiu, toate cu internat. Nici nu era de mirare ca nu vroia sa o incerce pe a patra. Totusi, potrivit aceluiasi dosar, relatia din Philippe si Andre nu era cordiala. Dupa scandalul sexual in care fusese implicat ambasadorul, pe atunci un simplu deputat, in urma cu cativa ani, Claudia Lavoisier intenta divortul in urma caruia castigase milioane de euro si custodia completa a singurului lor copil Philippe Ader Lavoisier. Totusi, de-a lungul timpului ii permisese fostului ei sot sa ia legatura cu fiul lor, insa chiar si acele intalniri incetara cand Philippe implini 14 ani. Motivul era inca necunoscut sau prea putin interesant pentru a fi trecut in dosar.
Faptul ca Philippe dorea sa locuiasca cu tatal sau era oarecum neobisnuit, insa Gabriel nu era sigur ca acest fapt prezenta importanta in cazul lor. Philippe era adolescent, iar adolescentii fac lucruri lipsite de sens.
-Aha. Si ce vrei sa fac?
-Treaba ta e sa te apropii de Philippe, sa-i castigi increderea si sa in inflitrezi in ambasada. Departamentul tehnic iti va furniza echipamentul de care ai nevoie. Vreau sa avem ochi si urechi in acea ambasada.
-Atunci nu ar fi mai simplu sa intru, sa plantez camarele si microfoanele, apoi sa ies? Nu trebuie sa ma imprietenesc cu un copil pentru a face asta.
-Lucrurile se precipita. Stim din surse sigure ca tatal tau planifica o calatorie in Franta. Neoficiala, zise inainte ca Gabriel sa-l intrerupa. De asemenea, Voronoski a disparut de pe radar. Banuim ca va aparea in Franta cam in aceasi perioada ca tatal tau, insa nu aveam nicio dovada. De aceea avem nevoie de un agent activ acolo.
Gabriel se incrunta.
-Daca aveti dreptate, veti avea nevoie de mult mai mult decat un simplu agent activ.
-Daca situatia o cere ti se va oferi sprijin.
-Ce vreti sa fac daca Voronoski va fi acolo?
-Toti suspectii trebuie capturati si adusi aici pentru interogari. Situatia e si asa destul de precara. Tensiunile cresc cu fiecare ora. Nu ne putem permite sa gresim, Gabriel. In ciuda a ceea ce crezi ca sti, Europa nu este foarte stabila, din niciun punct de vedere. Un razboi civil ar putea sa o duca de tot la pamant. Iar daca situatia s-ar inrautati, iti poti da si tu seama unde am ajunge...
-Moarte...
-Mai bine zis un alt razboi mondial. Fiecare figura politica isi urmareste interesele, insa jocurile sunt jucate in arena economica, cel putin momentan. Insa nu sti niciodata cand jucatorii isi vor atinge limitele si vor schimba arenele.
Oftand, Adamante ridica din umeri si se sprijini cu spatele de spatarul scaunului de piele, inchizandu-si ochii pentru cateva secunde.
-Inteleg, sopti Gabriel.
Si chiar intelegea. Nu era prost. Stia in ce fel de lumea traiau si stia si care ar putea fi consecintele unor fapte stupide. Poate nu era de acord cu felul in care IBA alesese sa procedeze in cazul lui, insa nu putea sa-i condamne. Ce insemna viata unui singur om, a unui presupus inamic, in fata salvarii a mii de alte vieti nevinovate?
Raspunsul era simplu: absolut nimic. Viata lui nu insemna absolut nimic. Fusese a lui, doar a lui pentru atatia ani si ce facuse? ce realizase din ea?
Nimic.
Poate nu era ceea ce-si dorea, insa acum, cu acesti oameni, avea ocazia de a face ceva...ceva bun, chiar daca mijloacele pe care le folosea nu erau cele mai placute sau morale.
Trase adanc aer in piept. Nu mai avea rost sa se gandeasca la cum a fost viata lui inainte. Acum era momentul de a merge inainte, iar el exact asta avea sa faca.
Cu un mic zambet intiparit pe chip, i se adresa lui Adamante.
-Cand plec?
*
Phillipe Ader Lavoisier isi azvarli rucsacul pe umarul drept si se sprijini de peretele de langa toaleta barbatilor, privind plictisit siluetele ce treceau pe langa el intr-o invalmasala asurzitoare. Ca de obicei, Aeroportul Charles de Gaulle era un nenorocit de camp de lupta, iar faptul ca zarea fusese invadata de o ceata densa, nu facu decat sa inrautateasca lucrurile.
Isi ridica privirea spre ecranele mari de pe peretele opus si numara opt curse care fusesera anulate in doar douazece de minute, intrebandu-se cate se vor mai anula pana cand omul trimis de tatal sau va avea bunavointa de a-si face meseria si de a-l lua din locul ala tampit.
Oftand, isi pipai cu mana buzunarul pantalonilor unde avea pachetul de dunhill. Simtea nevoia acuta de a-si apride o tigara. Cine stie, poate nicotina il va ajuta sa-si calmeze nervii mult prea intinsi.
Insa se abtinu. Fumatul era interzis. Ultimul lucru pe care si-l dorea era sa-i explice tatalui sau de ce fusese luat pe sus de paza aeroportului. Colturile gurii i se ridicara intr-un zambet poznas. Daca se gandeam mai bine, nu era o idee atat de rea. Era plictisit si obosit, iar situatia asta promitea a fi amuzanta, chiar daca mai tarziu va fi nevoit sa faca fata reprosurilor care ii vor fi aruncate in fata. Cu putin noroc, prin zona va fi si un reporter, care le va face o poza ce va aprea maine pe prima pagina a tuturor tabloidelor insotita de un titlu rasunator: "Fiul risipitor se intorce!" sau "Asa tata, asa fiu!" sau poate "Deja arestat?!".
Philippe chicoti, neluandu-i in seama ce pe cei ce ii oferira priviri ciudate. Insa, buna dispozitie i se risipi imediat ce isi aminti de ce se afla la Paris si nu in Marsilia si, in ciuda zambetelor pe care le afisase in ultima saptamana si minciunilor pe care le spusese pentru a-si convinge mama sa ia decizia pe care a luat-o, nu putea sa nu fie ingrijorat.
Sase luni nu e o perioada foarte lunga. Stia ca e in stare sa se descurce singur pentru jumatate de an, insa se intreba cum se va descurca mama sa. Da, era un doctor minunat, insa sa practici medicina in mijlocul Africii nu era acelasi lucru cu a practica medicina intr-un spital modern din centrul Marsiliei. Totusi, pe de alta parte, era perfect constient ca mama sa se va descurca. Era o femeie inteligenta si plina de resurse, care era pornita sa transforme lumea intr-un loc mai bun.
Philippe stia ca asta isi dorise inca de cand terminase medicina: sa devina un doctor fara frontiere. Desigur, nu apucase sa se bucure de acest vis. Dupa terminarea rezidentiatului il cunoscuse pe tatal sau, deja un important om in lumea politica franceza, se indragostisera si se casatorisera, toate astea in cateva luni. Apoi, la un an de la casatorie, se nascuse el, mama sa fusese nevoita sa renunte nu numai la visul pe care il avea de mic copil, dar si la meseria pe care o iubea pentru a tine familia unita.
Philippe se incrunta cand isi aminti de acele vremuri. Chiar si copil fiind stia ca ceva nu e bine. Poate nu intelegea in totalitate ce se petrece in jurul sau, insa putea sa simta ca mama sa nu e fericita.
Lucrurile nu s-au imbunatatit cu trecerea anilor, ci, din contra. Parintii sai au incetat sa mai comunice. Tatal sau era mai mult plecat, iar mama sa isi petrecea majjoritatea timpului inchisa in camera ei. Apoi, a venit scandalul si ziaristii...si gurile rele. Insa, cu toate relele astea, s-a intamplat si un lucru bun.
Mama sa s-a desteptat, si-a luat viata in proprile maini si a plecat...iar el a plecat cu ea. Dupa pronuntarea divortului, s-au stabilit la marginea Marsiliei, intr-o casa adevarata, unde acea tensiune sufocanta ce le macinase viata nu mai exista. Claudia reveni la numele de fata si se relua cariera. Din pacate, el fusese inscris la scoli particulare si expediat la internate, la insistentele tatalui sau, insa dupa trei exmatriculari pe motive disciplinare, mama sa pusese piciorul il prag pentru ultima oara. Angaja un avocat si obtinu custodia totala asupra lui. Asa se reintorsese acasa, iar restul era istorie.
Cel putin, pana cand Claudia primise oferta de ase inscrie in programul Medici fara frontiere. Philippe stia cat de mult isi dorise o asemenea oportunitate, si nedorind sa-i stea in cale, o incurajase sa plece, ceea ce si facu dupa doua saptamani de discutii ce parusera interminabile.
Oftand, se uita la cesul de pe mana. Ar fi trebuit sa aterizeze si avionul ei in Cape Town si, avand in vedere cat de agitata fusese cand plecase, putea sa puna pariu ca telefonul lui va suna in...
Un sunet strident insotit de vibratii il facu sa zambeasca.
-La fix.
Scoase telefonul din buzunar si raspunse.
-Buna ziua. Ati apelat la numarul lui Philippe Lavoisier. Momentan este mult prea ocupat sa se holbeze la niste idioti. Va rugam, spuneti-va numele si lasati un mesaj dupa semnalul sonor, zise pe un ton vadit serios.
-Ha, ha, foarte amuzant, se auzi vocea din difuzor. Intr-una din zilele astea sarcasmul tau te va baga in multe probleme.
-Atunci o sa-ti multumesc tie, scumpa mama pentru ele. Dupa cum bine stii, am mostenit acesta calitate de tine.
-Din pacate, nu ai mostenit de la mine si butonul de oprit.
Philippe chicoti si schimba subiectul.
-Cum a fost zborul? Ai ajuns bine?
-Da. Totul e ok, daca iti place canicula si iubesti tantarii. Serios, Cape Town e un oras modern. Cine naiba s-ar fi gandit ca sufera de o invazie de tantari.
-Niciodata nu esti multumita, is raspunse Philippe pe un ton afectat. Ce te vei face cand vei fi in mijlocul pustietatii?
Un moment de tacere.
-Ma voi gandi la diminetile racoroase de toamna si la croisantele cu marmelada de capsuni.
-Si la cafea, ii aduse aminte Philippe.
-Evident si la cafea, dar lasa asta acum. Tu ai ajuns? Ai reusit sa vorbesti cu tatal tau sau e din nou plecat? Cum e casa? Camera ta? Sper ca nu v-ati certat! esti sigur ca nu vrei sa ma intorc acasa...
Intrebarile ar fi continuat daca Philippe nu ar fi oprit-o.
-Totul e bine, o mintii repede. Am ajuns acasa. Nu, nu ne-am certat inca. Si nu, nu am ce sa-ti povestesc mai mult.
-Dar daca se va intampla ceva...
-Vei fi prima care va afla. In afara de tabloide, gandi el amarat.
-Bine atunci. Uite, eu trebuie sa inchid, dar te voi suna mai tarziu. Ai grija de tine, scumpule.
-Si tu, mama. Si nu mai imi spune scumpule. Nu mai am cinci ani.
-Cum zici tu, draga.
Ultimul lucru pe care il auzi inainte de a inchide telefonul fusese rasul ei cristalin.
Injurand in gand, se ma uita inca o data la ceas. Astepta de trei ore. Ii era destul de clar ca tatal sau uitase probabil de el si ca nimeni nu urma sa vina.
Bombanind, isi fixa mai bine rucsacul pe umar si se indrepta spre iesire.
Nu avea nevoie de un sofer. Putea sa ajunga singur acasa.
Ferindu-se de oamenii care mergeau in toate partile, impinse usile de sticla cu mai multa putere decat ar fi trebuit si iesi in aerul rece al diminetii.
Ceata isi plimba degetele umede pe fata lui, facandu-i trupul sa fie strabatut de un tremur aproape imperceptibil. Cu pasi hotarati si cu nervii intinsi la maxim din cauza intalnirii care se apropia, se indrepta spre primul taxiu pe care il vazu.
Ii convenea sau nu, trebuia sa mearga acasa...
*
Darius se intinse si ii oferi lui Gabriel un alt dosar.
-Acoperirea ta.
Gabriel ridica o spranceana intrebator, dar nu spuse nimic, asa ca Adamante continua:
-Potrivit contactelor noastre, domnul Ader isi ia niste masuri de securitate suplimentare. Imediat ce a afla ca fiul sau intentioneaza sa petreaca un timp indelungat sub acelasi acoperis cu el, si-a facut cunoscuta intentia de a angaja personal de paza suplimentar.
-Vrei sa spui garzi de corp. Pentru baiat.
-Da. Avand in vedere ca e ocazia perfect de a te infiltra fara sa ridici semne de intrebare si de a ramane in contact permanent cu tinta primara, te vei duce sub acoperire ca Gabriel Lessard, cetatean canadian si fost cadru militar. Asigura-te ca vei fi angajat si stabileste o relatie cordiala cu tanarul Ader. Treaba ta e sa-ti dai seama daca e implicat in orice fel cu activitatile tatalui sau. In cazul in care raspunsul e afrmativ, atunci va fi interogat.
-Si daca nu e implicat?
-Asigura-te ca va ramane asa, ii raspunse Darius scurt. Nu mai avem nevoie de victime colaterale. Gabriel il aproba printr-o miscare usoara a capului.
-Altceva?
-Te vei prezenta la departamentul trei pentru a-ti primit echipamantul necesar. Esti liber.
Gabriel se ridica si parasi camera fara sa se uite in urma sa. Trecu pe langa asistentul lui Adamante, un tanar simpatic ce ii zambi prietenos, si coti spre colidorul din stanga pe care il urma pana cand ajunse in dreptul unor scari inguste si prost iluminate. Le urca doua cate doua pana cand ajunse intr-un alt colidor, ceva mai vast si mult mai umblat. Fara sa le acorde atentie oamenilor ce treceau pe langa el, se indrepta hotarat spre Departamentul trei, ce conform informatiilor pe care le avea, se ocupa de agentii ce primeau misiuni sub acoperire.
Intra fara sa bata la usa.
Doua perechi de ochi il cercetara cu atentie, inainte ca singura femeie din incapere sa-i zambeasca.
-Tu trebuie sa fi pustiul cel nou, nu? Gabriel, parca...
-Da, doamna.
Femeia, ce dupa parerea lui Gabriel nu putea sa aiba mai mult de 30 de ani ii facu semn sa se apropie si sa ia loc pe unul din scaunele goale.
-Ce mai stai acolo? Hai sa te aranjam putin.
Gabriel o asculta fara nicio tragere de inima. Se aseza pe scaun si ii dadu dosarul pe care il primise mai devreme. Femeia il lua si-l cerceta cu atentie inainte de a-l aseza pe un suport din spatele ei.
-Un pic cam tinerel pentru misiunea asta, dar ne vom descurca noi. Ii facu cu ochiul complice inainte de a continua. O sa-ti tund putin din lugime si iti voi scoate cateva fire albe. La propriu, ii spuse si roti scaunul pentru a-l intorce cu spatele la oglinda, chicotind cand observa privirea neperturbata a lui Gabriel.
-Ai un par frumos. Imi pare rau sa-l vopsesc, insa se presupune ca ai aproape 30 de ani, iar viata pe care ai dus-o ar fi trebuit sa-si lase urmele ei asupra ta.
-Nu conteaza, zise Gabriel cand isi dadu seama ca femeia asteapta un raspuns.
Femeia pufnii.
-Nu am mai vazut de mult timp un boboc atat de constincios. Ridica din umeri. Banuiesc ca mai exista si genul asta de oameni.
Femeia continua sa vorbeasca, insa Gabriel nu o mai baga in seama. Isi inchise ochii si se bucura de miscarile mainii ei blande prin parul sau, relaxandu-se pentru prima ora de cand ajunse in cosmarul ala.
Dupa ce termina cu el, femeia, pe care aflase ca o chema Maria, il trimise intr-o alta incapere a departamentului de unde trebuia sa-si ia garderoba.
Inainte sa plece spre aeroport, Gabriel se opri la departamentul tehnic si la cel de armament, apoi, cu bagajele facute si cu dosarul sub brat se facu comod pe locul din spate al unui SUV inchis la culoare ce pleca spre aeroportul Otopeni.
Nu are cine stie ce actiune, stiu. Urmatorul capitol e si inceputul partii a doua. Prima partea fost doar o introducere. Multumesc pentru rabdare si pentru ca cititi balivernele unei persoane duse cu pluta care nu are altceva mai bun de facut decat sa ocupe pagini virtuale cu fraze mai mult sau mai putin dragute. Ps: o sa incerc sa postez la povestea asta in fiecare marti de acum inainte. Deci, ne vedem saptamana viitoare
"Omul este cel mai putin el insusi,atunci cand vorbeste in propria persoana.Da-i o masca si el va spune adevarul."Oscar Wilde
![[Imagine: chibi_5001.gif]](http://animezup.com/chibi/img/user/chibi_5001.gif)
, chibi-ul lui
![[Imagine: tumblr_lxg6bliYGm1qej54bo1_500.gif]](http://25.media.tumblr.com/tumblr_lxg6bliYGm1qej54bo1_500.gif)