Unlimited Pleasure

[MiraA]

Capitolul 20

Ma durea capul ingrozitor...bratele imi ardeau, dar nimic nu se putea compara cu durerea din suflet. Ma simteam atat de gol, de murdar si de nenorocit incat imi doream sa mor. M-am uitat la mainile ce imi erau bandajate, dar nu am putut sa vad decat sangele lui pe ele. De ce a trebuit sa moara? John nu era prietenul meu...nici macar nu il cunosteam asa de bine, dar fusesem colegi si indiferent ce parere a avut el despre mine, eu...eu stiam ca datoria mea era sa ma asigur ca el va fi in siguranta. Regula de aur a lui Tokan: Nu-ti lasa soferul sa plece intr-o cursa, daca nu esti sigur ca totul este in regula. Daca trebuie, arunca-te in fata masinii si opreste-l. Siguranta e pe primul loc!
Eu o incalcasem...nu o data, ci de doua ori si din nou o persoana murise. Am zambit trist...poate chiar mi se potrivea porecla de Akuma...Nu eram decat un demon nenorocit!
Mi-am intors privirea spre Mike, ce adormise din nou. Ii simteam rasuflarea calda pe ceafa mea si mirosul dulceag al parfumului. As fi vrut sa-l ating, sa-l mangai si sa-l sarut, dar nu am facut-o.
M-am ridicat incet, avand grija sa nu-l trezesc si am plecat, fara sa privesc in urma la casa imensa, unde se afla persoana pe care eu o iubeam...Am tresarit cand in minte s-a ivit acest cuvant "iubire", dar nu m-am intors. Mike nu intelesese pe deplin de ce ma simteam eu vinovat. Daca nu as fi inceput sa lucrez la garaj, relatia dintre ei nu s-ar fi racit, iar John nu ar participat in acea cursa sau daca ar fi participat, ar fi fost mai atent. Poate era mai bine pentru toti sa plec...pur si simplu sa dispar.
Dar inainte de aceasta, mai aveam ceva de rezolvat.
Am scos telefonul din buzunar cu greu, strambandu-ma cand bratele imi sagetara de durere si am apasat tasta de formare rapida. O voce groasa, binecunoscuta si calma imi raspunse:
-Da?
-Tata, sunt eu Taki, i-am zis barbatului pe care nu-l mai vazusem de ceva vreme. Am nevoie de ajutorul tau...
-Taki, ai o voce ciudata...s-a intamplat ceva?
I-am relatat pe scurt ce s-a intamplat, omitand destul de multe detalii, de exemplu faptul ca eu am fost acolo si l-am rugat sa afle tot ce se putea despre John. Numai atunci mi-am dat seama ca nu-i stiam nici macar numele de familie. Ce patetic eram...
Aerul rece al diminetii de primavara ma ajuta sa-mi limpezesc gandurile, dar la un moment dat mi-am ridicat privirea din pamant, dandu-mi seama ca nu stiam unde sunt, nici de cat timp merg. Am oftat si am oprit un taxi, dand adresa mea.
In scurt timp am ajuns acasa. Nici macar nu am reusit sa ajung in dreptul usii, ca acesta se deschise si mama iesi ingrijorata si ma stranse in bratele ei.
-Taki...esti bine...zise sarutandu-ma pe frunte si inspectandu-ma din cap pana-n picioare. Mainile tale...ai fost acolo, nu-i asa?
-Da...John..lucram cu el. Mi-am ridicat ochii ce deja nu mai aveau lacrimi spre ea si am continuat: nu am putut sa-l scot afara. A murit la fel ca Tokan...a murit din vina mea. Stransoarea din jurul meu devenise mai puternica, dar nu ma deranja. Mama ma intelegea mai bine decat oricine...stia prin ce trecusem si in trecut si cunostea aceasta lume mult prea bine.
-Taki, imi zise intr-un final, toti cei care aleg asta isi asuma un risc, iar uneori riscul e prea mare si ajungi sa platesti un pret. Stii asta foarte bine. Nu a fost vina ta. Alegerea a fost a lor. Imi magaie in continuare parul, incercand sa ma calmeze. Am ramas asa o vreme, langa ea, dorind sa imprumut o parte din caldura sa, dar m-am desprins deindata ce telefonul incepu sa-mi sune.
Am raspuns, ascultand ce imi zicea tata. John nu avea familie...nu avea pe nimeni. Fusese singur pe lume, de aceea statul trebui sa se ocupe de inmormantarea lui, dar cum nu mai ramasese mare lucru din el, urma a fi incinerat. Nu puteam accepta asta...I-am multumit tatei pentru informatii si am inchis telefonul.
Taki, ce ai de gand sa faci?intreba mama ingrijorata, vazand ca dau sa plec.
-Vreau sa-mi iau ramas bun de la el, i-am zis si m-am indepartat.
As fi vrut sa conduc, dar mainile mele nu erau intr-o stare prea buna, bandajele ce fusesera albe de dimineata, inrosindu-se treptat. Le-am privit pierdut in timp ce asteptam un taxi, simtind fiecare zvacnire si intepatura, apoi le-am facut pumn, incodandu-mi maxilarul cand un nou val de durere ma cuprinse. Dar nu am incetat, ci am strans in continuare din ce in ce mai tare pana cand firicele de sange au curs pe trotuar.
In fata mea a oprit un taxi, iar eu am intrat nepasator, ignorand privirea ingrijorata a soferului.
-Domnule, sunteti bine? Vreti sa va duc la un spital? Maninile dumneavoastra...
-Du-ma la morga, i-am zis intrrupandu-l.
-Nu cred ca e asa grav inc...dar vazandu-mi privirea nu mai continua, ci se intoarse cu fata la parpriz, pornind masina si reintrand in traficul de varf a New York-ului.
M-am cufundat in scaun, privind pe geam cladirile inalte si oamenii grabiti ce roiau pe strazi. Dupa jumatate de ora am ajuns si noi. Am platit, multumind soferului caruia i-am lasat un bacsis generos si am intrat in cladirea impunatoare a politiei. Victimele accidentelor din cadrul curselor ilegale erau tot timpul aduse aici pentru investigatii. Dar de data acesta nu cred ca au avut mare lucru de investigat.
Am coborat scarile la parter si am intrat intr-o incapere figuroasa, care imi dadea fiori. Pe o usa mare, alba scria: Dr. Ryan Blisbury-legist.
Am batut si un omulet destul de scund si in varsta veni sa ma intampine. Avea aerul unui bunic ce-si astepta nepotii, dar ii lipsea caldura din ochi si zambetul jovial. I-am explicat pentru ce ma aflam acolo si m-a lasat sa intru in biroul sau.
-Da, foarte trist. Tinerii astia nu-s in stare sa gandesca. Nu aveam mai mult de 25 de ani, zise oftand. Daca nu ati fi venit dumneavoastra, primaria l-ar fi preluat in cateva ore. In starea in care se gaseste corpul nu mai era niciun rost sa-l tinem.
-Stiu ca nu are pe nimeni...tocmai de aceea am venit. Vreau sa ma asigur ca va primi inmormantarea pe care o merita.
Batranelul aproba si-mi zambi, dupa care, la cerere mea imi daduse adresa unei firme de pompe funebre, care era considerata a fi una dintre cele mai bune din oras. Cine naiba ar fi stiut ca si firmele acestea erau clasate.
I-am multumit si dupa ce am semnat un cec ca sa acopar cheltuieleile am plecat. Pe drum am sunat si la acea firma si le-am explicat situatia, urmand a le trimite un cec mai tarziu. Intr-o ora vor veni sa-l ia de aici si sa pregateasca totul. Sau aproape totul...John fusese catolic, deci aveam nevoie de un preot catolic. Nu intrasem niciodata intr-o biserica, dar banuiam ca un moment mai bun ca acesta nu exista.
I-am explicat si lui care e situatia si a acceptat sa spuna cateva cuvinte.
I-am zambit multumit si cu adevarat fericit ca macar atat reusisem sa fac si eu
-Imi pare rau, John. Pentru tot...am soptit inainte sa ies din biserica...
M-am uitat la ceasul de pe mana, vazand ca e deja ora 5 dupamasa. Oare Mike ma cauta? Era ingrijorat pentru mine?
Imi era dor de el, de sarutarile lui dulci, de comportamentul posesiv si cuvintele calde. Vroiam sa-l vad si sa-l ating, dar am rezistat tentatiei de a merge la garaj si m-am indreptat spre casa, de acesta data pe jos. Stiam ca va dura mult, dar nu-mi pasa. Telefonul mi-l inchisesem dupa ultimul apel pentru a fi sigur ca nimeni nu ma va deranja...
Pasii mei mici eu fost inghitit de oamenii din jurul meu, pana ce am devenit doar un simplu trecator...
Cand am ajuns acasa era intuneric si frig sau imi era frig doar mine. Sangele mi se inchegase pe bandaje, dar nu l-am luat in seama. Am urcat cu greu la etaj pana in camera mea si am inchis usa cu cheia, apoi m-am trantit in pat si m-am acoperit cu plapuma de tot.
Maine avea sa fie inmormantare...nu ma voi duce...dar m-am asigurat ca toti vor afla ca sa poata fi prezenti.
Pana la urma John ar fi vreut sa-si ia ramas bun de la prietenii sai, nu de la persoana pe care o dispretuia cel mai mult...