[Terminat] [+16]Drumuri ce nu se vor mai intersecta niciodata

[BloodyInnocence]

imi cer mii de scuze pentru aceasta pauza atat de mare dar uite ca intr-un sfarsit am venit cu o continuare pe masura.:) inca 2 capitole si aceasta poveste se va sfarsi.


***

- Iubire... îi aud vocea lui Stephen distrugându-mi somnul, însă refuz cu încăpăţânare să îmi deschid ochii să îl confrunt.
- Iubireee...
Îl aud din nou şoptind. De această dată îmi deschid ochii ridicându-mă în fund furioasă. Vreau să îi spun câteva cuvinte de dulce însă acestea se pierd dinainte de a avea ocazia să ajungă în aer. În faţa mea nu stă Stephen, nu stă nici măcar o iluzie a lui făcută de mintea mea ci sunt cuvintele sale. Cuvintele sale sunt în faţa ochilor mei scrise cu slove de foc şi nu orice fel de cuvinte.
- Nu vei scăpa de această dată, îngerule. Nu te voi lăsa să îngropi totul şi să fugi aşa cum ai făcut în trecut. Discuţia noastră nu s-a terminat. Relaţia noastră nu s-a terminat.
Îmi întorc capul în dreapta încercând să scap de acele cuvinte şi rămân uimită să văd altele plutind în aer şi scrise cu aceleaşi slove.
- Şi totuşi, nu ai vrea să te trezeşti? Nu ai vrea să vii lângă mine? Să te ţin în braţe...
- Da. Tu nu vrei să fi aici, tu vrei să fi moartă şi să uiţi de tot. Să uiţi de mine.
- Vreau să te întorci.
- Voi fi aici pentru tine pentru totdeauna. Nu te voi lăsa să mă părăseşti. Ai înţeles?
- Toată lumea greşeşte, Vali. Unii mai mult decât alţii, dar nimeni nu are dreptul să condamne pe cineva şi este valabil şi pentru tine.
Peste tot pe unde mă uit cuvintele lui apar în faţa ochilor mei. Fiecare cuvânt al său este încărcat cu mii de înţelesuri, cu mici bombe care de abia aşteaptă să explodeze. Cum de mă face să înnebunesc şi tot ceea ce trebuie să facă este să apară şi să îşi deschidă acea gura? Cum de are puterea asta? Acea gură cu buzele acelea apetisante pe care aş vrea să le pot simţi pe trupul meu încă o dată. Îmi închid ochii închipuindu-mi cum buzele acelea îmi ating pielea, cum lasă în urmă numai foc şi căldură.
Îmi scutur capul, dându-mi seama că mă gândesc la el în acel mod. Nu este un semn bun acesta, niciodată nu este dar cumva nu mă pot opri. Nu îmi pot opri inima din a nu mai simţi toate acele lucruri, acele sentimente dureroase pe care el le trezeşte în mine.
Care îi este scopul? De ce se află aici? Ce vrea de la mine?
Aceste întrebări mă chinuie din prima secundă în care a apărut din nou în viaţa mea şi nu le găsesc răspunsul. Nici nu mă gândesc bine la asta că iar îmi apar cuvintele lui.
„Relaţia noastră nu s-a terminat.” Aceste vorbe apar şi par a fi răspunsul tuturor întrebărilor mele. Vrea să fim din nou împreună. Este nebun dacă vrea aşa ceva după doi ani despărţiţi. Şi eu sunt şi mai nebună pentru că nu găsesc tăria de a refuza o asemenea propunere, asta dacă o va face.
- De ce te gândeşti la toate astea acum? Ce rost mai au? Mă întreabă fetiţa de unsprezece ani ce apare încă o dată în faţa mea.
Mă uit în ochii ei şi mă văd pe mine: singură, tristă, depresivă şi nebună. Da, nebună din mai multe motive. Primul pe lista mea este gândul că mă pot întoarce la Stephen dacă îmi va cere asta. Nu îi pasă de mine, nimănui nu îi pasă de mine. Mă vor uita la câteva luni după ce o să mor, îşi vor vedea de viaţa lor iar eu nu voi deveni decât o amintire din alte timpuri.
- După ce te-au vizitat cei mai importanţi oameni din viaţa ta încă mai crezi că te vor uita? Nu poţi să vezi că ei chiar ţin la tine? Că nu te vor uita niciodată? Că vei fi mai mult decât o simplă amintire? Vei fi o durere constantă care niciodată nu se va mai închide? Spune fetiţa.
- Ce cauţi aici? De ce nu vrei să mă laşi în pace? O întreb eu.
Îmi dau seama că mă enervează, nu îmi dau seama de ce. Ceea ce spune nu este adevărat. Nu poate fi adevărat. Ce ştie ea? Nu ştie nimic. Şi totuşi... nu pot să exclud tot ceea ce zice. Am câteva dovezi cum că eu nu am dreptate... dar pot risca să cred aşa ceva? Ce aş avea de pierdut? Oricum sunt sigură că în câteva zile voi muri, mai contează dacă aleg să cred în ceea ce spune? Da, contează. Contează deoarece dacă într-adevăr este adevărat atunci înseamnă că eu sunt doar o egoistă. M-am gândit doar la mine fără să iau în considerare durerea pe care aveam să o provoc celor din jurul meu. Nu am absolut nici o scuză. Nici măcar faptul că eu aveam şi încă am impresia că nimănui nu îi pasă nu este o scuză îndeajuns de bună.
- Părerile de rău nu mai sunt de folos în situaţia ta. De fapt, nici nu ştiu de ce am mai încercat să te facem să vezi adevărul... spun în acelaşi timp trei fete.
Una are unsprezece ani, alta are şaisprezece ani iar ultima şi cea mai mică are şapte ani. Aceasta stă în spatele celor două de parcă i-ar fi teamă să se apropie de mine, de parcă nu suntem una şi aceeaşi persoană.
Picătura care umple paharul făcându-l să dea pe afară este teama din ochii ei. Văd groaza provocată de ideea că va muri la doar douăzeci de ani. Lacrimi încep să curgă ca două râuri învolburate pe obrajii mei.
- Deci îţi aminteşti, şopteşte ea continuând să se uite la mine cu aceeaşi privire.
- Cum aÅŸ putea uita? ÃŽntre eu.
Şi apoi văd ceva absolut teribil, ceva ce nu mi-am dorit să văd niciodată în viaţa mea. Văd cum moartea apare în spatele celor trei fete şi le îmbrăţişează. Este aşa cum toată lumea îşi închipuie când vorbeşte despre moarte ca despre o persoană. Este îmbrăcată într-o pelerină neagră cu gluga trasă peste faţă acoperind-o complet, însă ochii sclipesc ca două mici stele roşii. Mâinile ies de sub mânecile lungi şi nu sunt deloc o privelişte frumoasă. Sunt lipsite de carne şi de piele, doar oasele ţinute de Dumnezeu ştie ce.
- Plecaţi... şoptesc eu cu lacrimile curgând în continuare pe chipul meu.
Dar acestea nu schiţează nici cel mai mic gest cum că ar avea vreo intenţie de a scăpa, s-au resemnat cu soarta lor, o acceptă deşi nu sunt bucuroase. Aşa ar trebui să fac şi eu. Ar trebui să o accept, să fiu resemnată, de ce îmi doresc să lupt cu ea acum? Nu asta mi-am dorit? Nu mi-am dorit liniştea, frigul, singurătatea, inconştienta morţii? De ce vreau să fug şi să le iau şi pe cele trei cu mine?
Văd mâna osoasă cum se apropie de mine şi nu pot suporta gândul de a fi atinsă de aceasta. Mă îndepărtez de ea numai că aceasta continuă să avanseze. Cu cât încearcă să se apropie de mine cu atât eu mă îndepărtez mai mult. Teama pune stăpânire pe mine şi îmi simt inima începând să galopeze şi să îmi pierd abilitatea de a respira. Trebuie să scap. Fără să îmi dau seama cad din pat şi cad într-un gol negru, un abis cumplit asemănător celor din visul meu.
„S-a terminat.” Mă gândesc în timp ce las groaza, teroarea să pună stăpânire pe mine. Vreau să ţip, să plâng, să mă zbat însă trupul meu nu mă ascultă. Cad şi atât. Voi continua să fac asta până la sfârşitul timpului dar voi înnebuni până atunci şi când într-un final durerea se va opri şi eu voi adormi nu o să mai conteze deoarece nu o să mai fiu conştientă de ele.
- Aaaa! Ţip ridicându-mă în fund.
Mă uit în jur şi observ cu o recunoştinţă imensă că sunt încă în patul din spital. Totul a fost un simplu vis, doar un vis mult prea real, însă sentimentele încă există şi tot ceea ce am simţit în vis vine acum năvălind, acaparându-mi inima. Nici nu ştiu ce să fac mai întâi, cu ce sentiment să mă confrunt sau ce să închid pentru a-l analiza mai târziu. Sunt pe pragul de a avea o cădere nervoasă când simt două mâini puternice îmbrăţişându-mă. Doar în secunda în care sunt în braţele acelui necunoscut îmi dau seama că tremur atât de tare încât un cutremur de şapte grade este mic copil pe lângă mine. Dar nu mă pot controla. Nu pot opri acel tremurat deoarece nu mă simt în siguranţă sau mai bine zis nu mă simţeam în siguranţă. Acum că sunt ţinută în braţele cuiva, oricine ar fi această persoană încep să mă simt mai bine. Încep să mă mai liniştesc.
- Gata, gata, păpuşă. Eşti în siguranţă, spune mângâindu-mă pe spate.
Îi recunosc vocea şi prima mea intenţie este aceea de a ieşi din braţele sale însă nu am făcut-o. Am nevoie de prezenţa lui pentru a alunga singurătatea care mă prinsese în ghearele sale. Oftez şi rămân pe loc încercând să nu mă mişc pentru a păstra contactul dintre noi la minim.
Stăm aşa până când reuşesc să mă calmez. Când încetez să mai tremur îmi dă drumul cu oarecare reticenţă în timp ce eu încerc să îl ignor.
- Mulţumesc, Stephen. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără tine, îi zic eu zâmbind.
- Îmi poţi spune ce s-a întâmplat? Arăţi palidă de parcă ai fi văzut o fantomă, spune acesta mângâindu-mă pe obraz.
- Nu vreau să îmi aduc aminte. Am avut doar un vis extraordinar de urât, îngrozitor, oribil. Numeşte-l cum vrei, toate adjectivele negative i se potrivesc.
- Iar ai avut acel vis despre moarte?
- Poţi spune şi asta, afirm eu uitându-mă în altă parte deoarece Stephen stătea exact în locul în care se afla moartea în visul meu.
Îmi atrage atenţia o păsărică de afară care se aşează pe pervazul ferestrei începând să cânte. Nu ştiu ce mă atrage la această pasăre. Niciodată în viaţa mea nu mi-au plăcut şi asta din cauză că sunt prea drăguţe şi sensibile şi uşor de omorât. Nu îmi plac animalele care pot fi uşor de omorât, care nu se pot apăra. Asta din cauză că mă ataşez mult prea repede de asemenea animăluţe iar atunci când acestea mor mă doare foarte tare. Îmi amintesc de căţeluşul meu pe care l-am lăsat singur cu fratele meu. Nu îmi fac griji pentru că nu l-ar îngrijii. Dar fratele meu nu îi acordă prea multă atenţie. Şi nici Max, acesta este numele căţeluşului meu, nu este prea ataşat de fratele meu. A fost chinuit prea mult de acesta pentru a se putea ataşa de Mirel.
Clipesc de câteva ori, dându-mi seama că fără să vreau am început să mă gândesc la nişte chestii care nu au nimic d-aface cu situaţia mea din acest moment. Apoi în secunda următoare simt mâna puternică a lui Stephen pe umărul meu. S-a săturat de aşteptat în acea linişte şi de aceea a decis să acţioneze.
- Nu vreau să te deranjez, serios, nu vreau dar trebuie să vorbim, iubire. Trebuie să vorbim despre motivele pentru care ai făcut aşa ceva, zice el luându-mi mâinile între ale lui.
Eu continui să mă uit când la acesta când la mâinile noastre încercând să găsesc o cale de a scăpa. Nu vreau să mai vorbesc despre motivele mele. Am vorbit destul. M-am plictisit eu de cât de mult am vorbit şi m-am gândit la acestea. Sunt întemeiate? Nu ştiu. A fost alegerea corectă? Cu siguranţă nu. Am rănit multe persoane? Posibil, câteva. Pot zice că am avansat cu răspunsul la această întrebare de la „nu” la „posibil, câteva”. de ce am avansat? Din cauza tuturor persoanelor care m-au vizitat şi care mi-au demonstrat că le-am rănit, dar cumva nu pot să cred că i-am rănit atât de mult pe cât afirmă aceştia. Poate afirma nu este tocmai cel mai bun cuvânt deoarece nu mi-au zis că i-am rănit, dar ceva de pe chipul lor, din expresia afişată îmi dădea de înţeles acest lucru. Asta văd şi pe chipul şi în tonul lui Stephen în această clipă. Durere. Şi nu o pot nega mai ales atunci când este în faţa mea. Nici măcar dacă mi-aş închide ochii nu aş putea să fug de durerea din vocea sa, dar ce pot să fac acum când fapta este deja îndeplinită? Nimic. Orice aş spune nu l-ar ajuta nici pe el, nici pe ceilalţi să treacă peste.
- Motivele sunt multe, diverse, puerile, de neînţeles. În acest moment ele nu mai contează, înţelegi? Întreb eu uitându-mă la Stephen pentru a vedea dacă înţelege.
- Foarte bine, să lăsăm motivele pentru altă dată. Vrei să fi cu mine? Mă întreabă uitându-se cu atâta speranţă în ochii, de parcă încerca cu privirea lui să mă convingă şi pe mine că totul va fi bine.
Nu mă aşteptam la o asemenea întrebare în această clipă. Bănuiam că are ceva asemănător prin mintea aceea bolnavă a lui însă nu mă aşteptam să fie atât de sincer, de direct. Mă gândesc foarte bine înainte să îi răspund, ignorând bătăile disperate şi asurzitoare ale inimii mele. Ca de obicei aleg să simt după ce iau o decizie atât de importantă. Nu îmi pot lăsa inima să îmi întunece mintea, ultima dată când s-a întâmplat asta aproape că am înnebunit din cauza durerii.
- Nu.
Un cuvânt simplu cu atâta putere iese pe buzele mele şi îl lasă prostit pe Stephen. Se aştepta la un răspuns elaborat şi nesigur, la o scuză lungă cu multe motive pentru care nu vreau nicidecum la ceva atât de simplu rostit cu atâta îndârjire şi încredere şi cel mai important seriozitate. Clipeşte de câteva ori căutându-şi cuvintele.
- Poftim? Întreabă înghiţind nodul ce i se formase în gât.
Uite un cuvânt pe care nu credeam că o să îl aud vreodată venind din gura lui pe un asemenea ton. Acesta întotdeauna mă citea ca pe o carte deschisă. Într-un fel mă simt bine pentru că am reuşit să îl uimesc dar nu mai îmi este de folos acum, este prea târziu.
- Ce nu înţelegi, Stephen? Întreb zâmbind ironic. Nu văd care este scopul. O să mor în curând! Nu înţelegi? Trăiesc pe timp împrumutat şi o să se termine o dată şi o dată. O să mor! Înţelegi? O să mor!
Şi uite aşa mă transform dintr-o persoană care este stăpână pe sine într-una care este spartă în mii de bucăţele.
Oh, cât de mult mi-aş dori să am ocazia de a-l vedea cum se ţine după mine încercând să mă convingă să îi mai ofer o şansă sau cât de uimit ar fi când m-ar vedea că sunt cu Vlad. Mi-ar fi plăcut să îi dau o şansă lui Vlad. Mi-ar fi plăcut încă o zi împreună cu iubitul meu frate şi cu părinţii mei, iar în momentul de faţă îmi doresc să fac atâtea lucruri pe care le uitasem când mă pregăteam să iau acele pastile. Ştiu că în această secundă nu fac altceva decât să îmi plâng de milă, să îmi blestem restul zilelor deoarece m-am omorât singură dar am dreptul ca din când în când să mai fac şi asta.
Poc!
Aud mai întâi sunetul unei palme ce loveşte un obraz şi apoi îmi simt capul întorcându-se fără voia mea spre stânga şi într-un final durerea îşi face apariţia. Mă înţeapă obrazul dar o merit. Ştiu că o merit.
- Eşti cea mai idioată persoană pe care am întâlnit-o vreodată în viaţa mea! Când te-ai prostit în halul acesta? Aveai mai multă mite şi mai mult bun simţ când erai mică, ce dracul s-a întâmplat cu tine?
- Viaţa! Asta s-a întâmplat c mine! Realitatea! Şi alte mie de lucruri care au apărut să mă strivească şi nimeni nu avea să înţeleagă dacă le explicăm şi apoi a trebuit să mă confrunt şi cu nopţile nedormite în care îmi aminteam cum ţi-ai bătut joc de mine! Ce tupeu jegos ai să vi aici de parcă nimic nu s-a întâmplat şi să mă întrebi aşa ceva aşteptând să mă întorc la tine. Da, poate încă ţin la tine dar a ţine şi a alege să stau cu tine sunt două lucruri diferite. Voi continua să ţin la tine dar niciodată nu voi mai fi cu tine! Izbucnesc eu ducându-mi mâna la obraz, frecându-mă.
- Mori! Eşti pe timp împrumutat! Numai asta aud de la tine de fiecare dată când vin aici. Ţi-a zis vreun doctor asta? Ţi-a zis că nu mai ai nici o şansă? Ai înghiţit nişte pastile pentru numele Lui Dumnezeu! Dacă nu te-au omorât în acea seară atunci nici nu te vor omorî după opt zile! Continuă Stephen ridicându-se în picioare şi începând să se plimbe prin încăpere ca un leu prin cuşcă în timp ce încearcă să se calmeze.
În această clipă şi eu mi-aş dori să fac aşa ceva însă picioarele mele sunt c-am instabile în ultimul timp şi nu aş vrea să cad în faţa lui. Dintr-un motiv necunoscut mie acesta se încăpăţânează să vadă nişte lucruri care nu pot fi trecute cu vederea. Cum ar fi faptul că sănătatea mea nu este tocmai bună şi pare a se înrăutăţi pe zi ce trece, doctorii care nu vor să mă elibereze şi crizele în care intru din ce în ce mai des... cum poate să ignore aceste lucruri nu înţeleg, dar nu mă simt în stare să fiu eu cea care îl aduce cu picioarele pe pământ. Nu vrea să vadă adevărul, foarte bine nu o să fiu eu cea care îi strică iluzia, realitatea se pricepe foarte bine la aşa ceva şi fără ajutorul meu.
Tocmai când vreau să vorbesc văd dezastrul intrând pe uşă. Din nefericire pentru mine Stephen nu ratează intrarea duşmanului. Vlad se opreşte chiar în faţa unui Stephen foarte nervos, ceea ce este şi mai rău este faptul că Vlad ţine în braţe un buchet enorm de trandafirii roşii ca sângele, culoarea mea preferată, floarea mea preferată. Detaliu care nu îi scapă brunetului.
- Ce cauţi aici? Mârâie stephen înaintând un pas în timp ce Vlad se dă înapoi cu unul.
Stephen arată exact ca un lup care este gata să sară la gâtul cuiva, iar Vlad nu arată ca o victimă uşoară însă nici ca un adversar pe măsura nebunului.
- Este o ţară liberă. Am venit să o vizitez pe Valentina. Oricum cred că ai stat şi aşa prea mult timp şi nu cred că mai eşti binevenit.
Dar nu mai apucă să termine fraza deoarece în timp ce vorbea a pus mâna pe umărul lui Stephen şi la dat la o parte din calea lui pentru a mă vedea. Numai că ceea ce a văzut nu am fost eu i obrazul meu care încă era foarte roşiu. Apoi totul a început să meargă în reluare pentru mine deşi realitatea era alta. Vlad a scăpat buchetul de trandafiri şi s-a întors furios spre Stephen pe care l-a lovit cu pumnul său drept. Acesta nu a avut timp să reacţioneze aşa că s-a trezit dându-se câţiva paşi înapoi cu un obraz care îl durea îngrozitor. Se pregătea să îl lovească pe Vlad când eu am coborât din pat şi l-am îmbrăţişat pe Vlad pe la spate pentru a nu cădea.
- Vă rog, nu vă mai bateţi. Vă rog, nu merit. Vă rog, şoptesc eu ţinându-mă strâns de Vlad.
- La dracul, Valentina! Ţipă Stephen trântind uşa atunci când plecă.
Mi-aş fi dorit s îl pot opri însă lucrurile erau şi aşa destul de complicate fără prezenţa brunetului şi oricum este mai mult decât clar pentru mine că ei doi nu puteau sta în aceeaşi cameră fără să se ia la bătaie.
- Nenorocitul ăla te-a lovit! Cum a îndrăznit să facă asta? Mă întreabă continuând să stea aşa cu mâinile mele ţinându-l strâns.
- O merit, crede-mă. Relaţia dintre mine şi el este aşa de complicată încât nici eu nu o pot înţelege câteodată.
Îi dau drumul şi cu greu reuşesc să mă întorc în pat. Ai crede că picioarele mele sunt făcute din gelatină, nu din oase şi tendoane şi muşchi.
- Nu contează dacă o meritai sau nu. A dat în tine! Într-o fată nu dai nici măcar cu o floare nu contează dacă o merită sau nu, zice luând buchetul şi apropiindu-se de pat.
- Putem să nu mai vorbim despre asta, te rog?
- Desigur.
Are şi el dreptate, dar şi eu am. Stephen mă cunoaşte cel mai bine din întreaga lume, ştie că aveam nevoie de un apel de trezire şi încă mai am nevoie de unul, de aceea nu îl pot condamna pentru că m-a lovit.
- Nu mă cunoşti, Vlad. Nu mai sunt fetiţa aceea cu care te jucai pe stradă, cu care alergai prin noroi în picioarele goale.
- Dar aş vrea să te cunosc, numai dacă mi-ai oferi această şansă... spune el apucându-mi rapid mâinile în ale lui.
Mă gândesc cu tristeţe la faptul că nu îi pot oferi şansa pe care el şi-o doreşte pentru că... dar îmi amintesc de palma pe care mi-a dat-o Stephen şi mă opresc din a rosti acel gând, acel cuvânt. Poate are şi el partea sa de dreptate. Poate dacă mă voi gândi la lucruri optimiste totul va fi bine, totul se va îndrepta. Aşa că încerc să fac tocmai asta. Uit de tot ceea ce mă deranja sau deranjează şi încerc să mă gândesc la viitorul meu, dar acesta este mai mult decât complicat. Stephen vrea s fie cu mine din nou, acum a apărut şi Vlad care vrea să îi dau o şansă iar eu nu ştiu pe cine să aleg inima mea îl vrea cu ardoare pe brunet în timp ce mintea îmi aminteşte de durerea pe care acesta mi-a provocat-o şi vrea să îi dea o şansă paramedicului. El ar fi alegerea corectă, sănătoasă, sigură. Aş avea un nou început fără amintiri dulci-amărui între noi, însă nu pot să o fac deoarece dacă va dori să îi ofer inima mea cum aş putea să îi explic că aceasta îi aparţine altcuiva. Nu pot intra într-o nouă relaţie cu cineva atâta timp cât inima mea nu îmi aparţine. De ce nu poate viaţa mea să fie simplă? De ce nu pot uita şi să trec mai departe?
- Vlad, îţi mulţumesc pentru şansa pe care tu mi-o oferi. Faptul că vrei să stai cu o persoană cu atâtea probleme ca şi mine... să ştii că înseamnă enorm de mult pentru mine şi te rog, să mă crezi că nu vreau să te rănesc. Nu mi-am dorit niciodată să rănesc pe cineva însă nu îţi pot oferi această şansă în acest moment din viaţa mea. Dacă vei dori să mă cunoşti după ce voi ieşi din spital mă voi bucura nespus însă până atunci nu pot face nimic.
La început se uită la mine foarte urât dar atunci când am terminat şi mi-a digerat cuvintele, a înţeles că nu îl respingeam. Şi-a dat seama că într-adevăr nu era momentul pentru a începe o relaţie de orice fel cu cineva când exista posibilitatea de a se întâmpla orice. Mă pupă pe frunte, strângându-mi mâinile şi mai tare.
- Înţeleg şi să ştii că nu mă va deranja dacă va trebui să te mai aştept câteva săptămâni sau luni.
O luminiţă din privirea să îmi aminteşte foarte mult de Stephen. Ceva mă împinge să spun o prostie, să îl fac să îmi promită ceva însă îmi ţin gura. Nu îl pot obliga să îmi promită aşa ceva. Poate sunt eu nebună dar nici chiar atât de nebună. Însă că de obicei destinul îmi dă planurile peste cap. Un doctor intră în încăpere şi nu arată deloc de parcă ar aduce veşti bune. Parcă timpul s-a oprit în loc. Doctorul se uită de la mine la Vlad şi înapoi la mine. Nu ştie ce să mi spună sau cum să o facă.
- Bună ziua, doctore, îl salută Vlad ridicându-se şi dând mâna cu acesta.
- Bună ziua, răspunde continuând să aibă aceeaşi expresie criptică.
Nu îmi place absolut deloc cum stă situaţia. Presimt că ceva rău se va întâmpla.
- Domnişoară...
Cunosc tonul acela şi nu pot să primesc veste singură. Trebuie să fie toţi cei care m-au vizitat cu mine să audă ce are doctorul de zis deoarece dacă îmi spune mie eu nu voi mai fi în stare să le zis.
- Nu! Altădată, mâine îmi spuneţi. Mâine când toţi vor fi aici, zic eu repede oprindu-l pe doctor.
Acesta îşi înclină capul şi iese din încăpere uşurat, lăsându-mă singură cu Vlad care are o privire pierdută. Îl las în pace să se gândească numai el ştie la ce în timp ce eu îmi trag pătura peste cap pentru a dormi. Cu cât uit mai repede ziua de azi cu atât o să pot să îmi păstrez masca de indiferenţă mâine când doctorul va spune în sfârşit ceea ce are de anunţat. Nu ştiu cât timp a mai stat Vlad cu mine dar atunci când m-am trezit acesta nu mai era. Din nou singură...
Şi uite aşa, în liniştea morbidă a camerei îi sun pe toţi cei care m-au vizitat în ultimele zile pentru a-i anunţa să vină mâine să mă viziteze deoarece am ceva important să le spun.