[Terminat] [+16]Drumuri ce nu se vor mai intersecta niciodata

[BloodyInnocence]

nimeni?
poate capitolul asta o sa fie mai interesant.
***

Nu ma asteptam deloc la vizitele unor persoane. Desi nu îmi vine sa cred, este a patra zi de când ma aflu în spital. Doar a patra! Nici nu îmi vine sa cred asa ceva. Eu am impresia ca am stat în acest pat saptamâni întregi, nici de cum doar patru zile. În fine. Nu trebuie sa ma mai gândesc la asemenea lucruri pentru ca ma apuca durerea de cap. Niciodata nu o sa pot întelege timpul, de ce sa încerc sa îi dau un sens tocmai acum când nu mai conteaza? Care este scopul? Nici unul...
Si oricum nici nu conteaza timpul pentru ca doctorii nu au de gând sa îmi dea drumul si spun ca înca nu am iesit din ghearele mortii. Este ciudat... ma simt bine... sau aproape bine. Câteodata ma înteapa inima îngrozitor si nu mai pot sa respir însa nu este chiar asa de rau. Ma gândesc ca aceasta criza sau cum s-o numi ea, nu stiu, poate fi cauzata si de mintea mea, de sentimentele mele. Poate corpul meu nici el nu mai suporta tormentul prin care trec în fiecare zi.
Sirul gândurilor mele este întrerupt de aparitia fratelui meu. Nu spune nimic ceea ce ma îngrijoreaza enorm. Ma astept la niste remarci batjocoritoare din partea lui sau niste replici inteligente care sa ma faca sa ma enervez, însa doar sta la capul patului meu uitându-se la mine.
Ce as putea sa îi spun? Ce poate cineva sa spuna în aceste conditii? Iarta-ma? Nu vroiam sa ajung în spital ci în mormânt? Data viitoare voi fi mai atenta sa îmi îndeplinesc misiunea? Nu stiu de ce am facut-o?
Toate aceste întrebari îmi trec prin fata ochilor, însa nici una nu ma satisface, nici una nu este potrivita. Ele se aseamana mai mult cu mici pumnale rautacioase pe care eu cu mâna mea le înfig în inima celor care tin la mine... sau cel putin asta as face daca le-as rosti. Dar nu sunt niste lucruri pe care eu sa le pot cuvânta.
Si uite asa linistea se lasa în încapere, o liniste grea, plina de întrebari nerostite si durere.
Nu mai suport! Nu au trecut decât cinci minute, însa nu mai suport! Nu pot sta aici simtindu-i ochii albastri cum ma acuza, cum ma judeca si îsi exprima sentinta muta. Mai bine îl aud cum o face folosind cuvintele decât folosindu-se de acei ochi cruzi, reci cu care l-a daruit natura.
- Deci... zic eu distragându-i atentia de la gândurile care cu siguranta se învârteau în jurul întrebarii: „De ce a facut-o?”.
- Nu înteleg de ce ai facut-o! Izbucneste.
Si uite ca a rostit-o. Întrebarea care reusea sa treaca de barierele ochilor si sa ajunga în mintea mea. Mi se pare si normal sa ma astept la ea, numai ca nu detin raspunsul la aceasta întrebare. M-am gândit ce as putea sa spun sa îi satisfaca pe toti, dar nimic din ceea ce as exprima nu va reusi vreodata sa îi faca sa înteleaga. De fapt, daca este sa fiu corecta, am raspunsul numai ca stiu ca nu va dori sa îl auda. Pentru el, în ochii lui albastri ca marea eu mi-am aruncat viata la gunoi din cauza unor sentimente. Si are dreptate, nu neg. Chiar asta am facut. Stiam asta dinainte sa i-au acele pastile. Si totusi tot am facut-o. A fost si este singura cale sa pun capat tormentului, noptilor nedormite, gândurilor tâmpite...
- Nu înteleg, V. Ai luat bac-ul, ai intrat la buget la facultatea la care ai vrut... ai citit atâtea carti, ai fost favorita parintilor, ai atâtia prieteni, ai atâtea momente fericite si totusi ai facut ceea ce ai facut! Tipa dând cu pumnii în pat si lasându-si capul în jos.
Îi pot simti durerea si nu am nevoie de ea, as vrea sa o reneg, sa nu o constientizez, însa nu pot. Trebuie sa stau si sa o vad cum îi îneaca ochii în apa sarata, cum îi strânge inima într-o mâna de fier si îi sufoca plamânii. Cum am putut sa nu ma gândesc la cei pe care îi las în urma? La durerea pe care le-o cauza? Acelasi tip de durere de care eu cu atâta teroare fugeam am cauzat-o celor din jurul meu... cum de nu am vazut asta mai devreme?
Îl înteleg ca este furios si eu as fi furioasa daca fratele meu si-ar arunca viata la gunoi în acest mod. Dar Mirel este diferit, nu ar face niciodata asa ceva. Pur si simplu nu îi pasa, întotdeauna a fost antisocial si a preferat compania calculatorului. Mi-as fi dorit si eu sa fiu asa, astfel as m-as fi salvat de multe dezamagiri dureroase. As vrea sa pot sa continui sa ma gândesc la momente de neuitat împreuna, însa frate-miu asteapta un raspuns si ma simt obligata sa i-l dau.
- Da. Aveam toata viata înainte dar ce rost are ea? Ce rost are acest corp din pamânt? Care este scopul nostru în viata? Eu nu îl mai vad. Nu mai vad motivul pentru care ar trebui sa traiesc, pentru care ar trebui sa ma lupt. Fac facultatea si apoi ce? Ma angajez, ma casatoresc, scot doi copii si asta îmi este viata! Asta îti este destinul? Nu pot sa nu ma întreb: la asta se rezuma tot? Nici unul dintre noi nu este special, nu este menit sa schimbe nimic. O alta statistica în niste chestionare pe care lumea le va uita. Asta suntem. Iarta-ma daca nu ma multumesc cu aceasta soarta.
Spun ultima fraza în soapta, nici eu nu stiu de ce. În mare este adevarat ceea ce i-am zis. Este unul dintre motivele pentru care am încercat sa ma... sinucid... NA! Am spus-o! Dar nu este principalul motiv.
Principalul motiv este pentru ca ma simteam singura si în acea clipa de luciditate crunta mi-am dat seama ca voi ramâne singura pentru restul vietii mele si nu am putut sa îndur acest adevar, aceasta realitate. Nici acum nu o pot îndura, dar macar singuratatea nu mai este atât de cruda acum când frate-miu se afla lânga mine.
De ce cred ca voi ramâne singura? Simplu, pentru ca sunt o persoana ciudata si dificila. Cer întelegere, dar nimeni nu mi-o poate oferi, nimeni nu ma poate întelege, nimeni nu poate sa formeze o relatie cu mine pentru ca sunt atât de diferita, pentru ca am momente în care ma crizez. O singura persoana a reusit sa ma cunoasca, sa ma înteleaga, sa ma accepte, sa ma aline dar el a disparut, este pierdut pentru mine. Asa ca nici nu mai are rost sa ma gândesc la persoana lui, chiar daca se baga cu forta în viata mea. Ne-am pierdut sansa de a fi împreuna.
- Suntem aici pentru tine, spune Mirel luându-mi mana în a lui, distragându-ma de la gândurile negre în care cadeam încet.
- Da. Dar nu vei fi întotdeauna, fratioare, îi raspund eu încercând sa zâmbesc.
- Trebuie sa ma duc la ore, dar promit ca vin mâine sa te vad. Plus, mami si tati sunt pe drum. Trebuie sa ajunga zilele acestea. Asa ca nu mai fi atât de depresiva. Nu esti singura, zise iesind din încapere.
Îmi vine greu sa îl cred mai ales atunci când sunt singura în camera fara cineva cunoscut. Nu îi condamn. Mi-am facut-o cu mâna mea. Sunt constienta de asta. Numai ca nu vreau sa ramân singura. Nu mai vreau sa îmi aduc aminte de întâmplari dureroase. Vreau sa plâng pentru ca sunt o proasta si nu i-am zis fratelui meu cât de mult îl iubesc. Nu am avut curajul sa o fac pentru ca ar fi sunat ca o despartire, un adio si nu vreau sa accept asa ceva. Desi toata aceasta situatie îmi lasa un gust amar în gura, parca este o sansa pe care mi-o da destinul sa îmi iau adio de la cei care tin la mine. Îmi arata cât de prost am vazut eu lucrurile si o face într-un mod atât de dureros nu pentru mine, deja devin imuna la acesti tepi, ci pentru cei care tin la mine. Înteleg într-un sfârsit cât le este de greu sa accepte faptul ca eu am încercat sa ma sinucid. Îi doare, îi manânca pe dinauntru pentru ca nu stie ce este în neregula, de ce am facut ceea ce am facut, dar ceva îmi spune ca va fi si mai greu de acum înainte. Doctorii ma tin aici dintr-un motiv. Daca eram în siguranta atunci ma eliberau...