[Terminat] [+16]Drumuri ce nu se vor mai intersecta niciodata

[BloodyInnocence]

***

A trezesc in plina noapte, transpirata cu inima galopandu-mi nebuneste in piept si pe deasupra nu pot respira. Imi aud inima batand atat de tare incat imi lasa impresia ca vrea sa iasa afara, sa scape din inchisoare de carne in care sta.
Nu imi aduc aminte ceea ce am visat, ce m-a facut sa ma trezesc in aceasta stare, dar orice a fost nu cred ca vreau sa imi amintesc.
Totul este cufundat in intuneric, doar lumina stelelor si a lunii mai alunga acel vald abisal. Intr-un mod ciudat este frumoasa aceasta priveliste, in ciuda singuratatii pe care o emana. Aceasta ora tarzie din noapte este tocmai perfecta pentru a ma gandi la toate lucrurile care mi s-au intamplat in ultimele ore sau zile. De fapt, daca stau sa ma gandesc nici nu stiu cat timp a trecut de cand ma aflu in spital, am pierdut notiunea timpului de mult. Oare de ca ma tin inchisa aici? Nici un psihiatru nu a venit sa ma analizeze, sa isi dea cu parerea in legatura cu sanatatea mea mintala, cu ce este in neregula cu mine. Oricum, i-as scuti de asa ceva daca m-ar intreba chiar ei. Ce este in neregula cu mine? Raspunsul este totul. Dar este putin ciudat ca nu a venit nimeni, insa nu atat de ciudat ca lipsa parintilor mei. Oare de ce nu au venit pana acum? De ce nu m-au vizitat? Nu le pasa? Chiar atat de importanta este munca lor pentru ei? Mai importanta decat propria lor fica?
-Si daca vin ce crezi ca o sa faca, hm? Ma intreaba o fata, o adolescenta, o alta intruchipare a mea dintr-un trecut uitat.
Are dreptate. De ce vreau sa ii vad cand stiu cat de mult i-am dezamagit? Mai bine ca nu au venit, macar nu trebuie sa suport privirile lor indurerate, acuzatoare...dezamagite.
Nu stiu raspunsul la acele intrebari. Nici nu cred ca vreau sa stiu raspunsul la ele. Imi amintesc mult prea bine cat de greu le-a fost parintilor mei in acei ani cand nu aveau de munca si automat din cauza ca nu aveau de munca nu aveam nici bani, lucru ce intotdeauna aducea probleme si tipete si cearta. Numai ca acele probleme au inetat in clipa in care mama mea a plecat in Spania si peste cativa ani a reusit sa il ia si pe tatal meu. Si dupa atatea chinuri uite cum ii rasplatesc: incercand sa ma omor... dar eu nu sunt normala. Stiu acest fapt de cand sunt mica. Nu am reusit niciodata sa ma integrez din cauza personalitati mele ciudate, din cauza ca nu vroiam sa fiu la fel ca ceilalti, o alta oaie din turma, sau poate nu puteam sa fiu ca ei pentru ca nu stiam cum. Nici acum nu stiu. Nu aveam nimic in comun cu copii de varsta mea si durea pentru ca din aceasta cauza nu aveam cu cine sa vorbesc, cu cine sa ma distrez. Eram si inca sunt singura... asta pana cand Stephen a aparut in viata mea.
Prima intalnire mi-o amintesc atat de bine, este inca vie in mintea mea, la fel de stralucitoare ca luceafarul de dimineata, dar a doua intalnire... cea in care l-am cunoscut mai bine este invaluita in ceata in mintea mea.
Eram la o petrecere... la balul bobocilor al liceului Stirbei cu cel care ma invitase, un baiat dragut, dar in ciuda aspectului sau era un nesimtit. Nu stiu exact ce cautam acolo. Imi amintesc ca maicamea ma obligase sa ies afara sa ma distrez si eu m-am trezit cu tipul respectiv si cu o invitatie la bal si am acceptat. Din pacate atunci cand acceptasem nu stiam ca este nesimtit, asa ca dupa dooar doua ore de la inceperea balului am iesit furioasa afara pentru a scapa de acel idiot. Ma simteam umilita si furioasa. As fi vrut sa ma intorc si sa ii dau una in punctul sensibil sa vad daca ii mai ardea de glume proaste in acele momente. Dar nu am facut-o, oricat de mult imi doream, m-am abtinut si nu m-am intors inapoi. Am preferat sa plec, sa ma plimb prin parcul din apropiere pana ma calmez si gasesc o solutie de a ma duce acasa fara sa trezesc suspiciunile parintilor mei. Nu imi placea si nici acum nu imi place sa vorbesc despre sentimentele mele. Tin totul in mine.
Cand am reusit sa ma calmez, mi-am dat seama ca nu pot sa ma intorc acasa fara sa trezesc suspiciunea parintilor mei care ar fi inceput un interogatoriu intens. Si cand ma gandesc ca mai stateau doua saptamani pana sa plece si as fi fost libera sa fac ce vreau... era de abia zece, iar eu trebuia sa ajung acasa la unu cel tarziu. Trei ore in care trebuia sa gasesc sa fac ceva. M-am decis sa stau in parc, sa cobor treptele ce duceau la apa si sa admir frumusetea stelelor si a astrului minunat. Apa era linistita. Arata ca o oglinda imensa, iar acea oglinda reflecta cea mai minunata dintre privelisti: imensitatea Universului. As fi putut sa stau acolo, pe ultima treapta din beton cu malul raului la cativa centimetri distanta, admirand eleganta astrilor pentru restul zilelor mele. Ma linisteau pentru ca erau la fel ca si mine: singure in cine stie ce colt al universului, unice fata de restul, incapabile sa scape de calitatea ce le oferea frumusete. Imi doream sa devin una dintre ele, sa uit de viata pe care eram obligata sa o traiesc, daca intind mana spre ele poate se indura sa ma accepte printre ele... si am intins mana si nimic nu s-a intamplat, desi speram din adancul sufletului meu ca ceva sa ma ia printre stele.
In acea seara mi-a dat seama de cat de mic este orasul in care ma nascusem. Intr-un oras mare sansele ca doua persoane sa se intalneasca din nou din greseala erau aproape nule, insa aceleasi sanse cresteau considerabil cand populatia scadea, mai ales ca nu existau decat doua parcuri in tot orasul. Era inevitabil ca noi doi sa ne intalnim din nou, mai ales daca ne placea sa ne plimbam prin parc, iar mie una imi placea la nebunie.
M-a speriat cand a aparut langa mine de nicaieri. Initial nu mi-am dat seama cine este si ma ridicasem sa plec. El nu m-a lasat. In clipa in care m-a apucat de incheietura mainii stangi si m-a tras in jos sa ma asez din nou, mi-a inghetat inima. Era septembrie, deci nimeni nu era in parc la acea ora tarzie, nimeni care sa ma salveze, iar eu nu aveam decat treisprezece ani. Nu puteam sa ma lupt cu el, deoarece era clar ca era mult mai mare decat mine. Imi amintesc ca mi-a spus ca nu am de ce sa ma tem de el si ca se simtea jignit pentru ca l-am uitat atat de repede.
M-a intrigat. De abia cand m-am asezat din nou langa acel necunoscut, mi-am dat seama ca il intalnisem cu cateva saptamani in urma, in acelasi parc in care stateam aum. S-a purtat diferit fata de cum se comportase prima data cand il intalnisem. Era la fel de captivat de miracolul universului ca si mine si ceea ce era si mai ciudat, ceea ce m-a atras la el, a fost ca in acea seara mi-a aratat ca era la fel de diferit de ceilalti ca si mine. Pentru prima data in viata mea nu ma mai simteam singura. Cat am stat cu Stephen pe ultima treapta, ma simtisem bine si ma uimea acest fapt. Dar era o diferenta mare intre noi: el avea prieteni pe care eu nu ii aveam, in ciuda ciudateniei lui. Nu il invidiam, nici acum nu il invidiez, dar atunci nu o faceam pentru ca nu imi pasa. Era cu mine, ma facea sa ma simt bine, linistita, de parca apartineam acelei lumi si asta era tot ceea ce conta. Nu mai eram o persoana din afara, incapabila sa se integreze. Apartineam cuiva, apartineam grupului sau.
Am vorbit mult cu acesta. A fost prima persoana cu care puteam sa fiu eu insami, sa vorbesc despre cartile care ma pasionau atata, de lumea magica in care intram de cate ori ma cufundam in randurile cartilor. A inteles, spre uimirea mea a inteles. Nu a pus intrebari tampite, nu s-a legat de mine ca persoana si asta m-a linistit pentru ca nu stiam sa vorbesc despre mine, nu stiam sa ma descriu, nu stiam sa imi exprim sentimentele decat doar cele pentru lucruri din afara care aduceau bucurie in sufletul meu.
Imi amintesc ca am vorbit atatea cu el in acea seara si am vorbit atat de mult timp incat nici nu mi-a venit sa cred ca era unu jumate cand mama m-a sunat ingrijorata sa ma intrebe ce se intampla. Nu intarziam niciodata si ma lasa sa stau pana la ce ora vroiam, daca nu era zi de scoala, dar numai daca eram cu cineva pe care cunostea. Numai ca nu ieseam prea mult in oras sau la concerte sau petreceri, nu erau genul meu. Pana cand a sunat telefonul, am fost amandoi izolati in lumea noastra, uitand ca exista si altceva in afara apei, universului si persoanelor noastre.
Mi se pare ciudat acum cand retraiesc acele clipe. Nu imi amintesc exact ce am vorbit sau cum arata, astea sunt in ceata, imi amintesc doar anumite lucruri. Mi se pare ciudat pentru ca nu inteleg unde a disparut acea lume in care paseam atat de usor cand eram mai mica. Am pierdut-o pe parcursul anilor din cauze inca necunoscute mie si imi pare rau. Regret acum ca am schimbat, am dat pe acea scapare altceva ce nu meritam. Am fost incapabila sa vad efemeritatea realtiei mele cu Stephen si pentru asta am platit scump, inca mai platesc.
Totul este asa de aiurea. Vreau sa uit tot ceea ce s-a intamplat pana acum si bune si rele, tot si totusi tot eu sunt cea care se intoarce in trecut vrand sa retraiasca niste clipe de mult uitate si ingropate. Ma gandesc la ceea ce a fost incercand sa vad daca as fi avut alta cale pe care as fi putut merge, dar acest efort, aceasta durere pe care mi-o provoc singura nu aee nici un scop. Am fost condamnata sa ajung aici din prima clipa in care l-am intalnit, mi-a rapit scaparea, a inlocuit-o cu persoana lui si m-a distrus...
Poate cineva sa schimbe trecutul? Poate sa schimbe viitorul uitandu-se in trecut? Cum ai putea sa il schimbi daca te uiti numai inapoi in loc sa te uiti inainte, sa vezi pe unde mergi?
Si in minte imi vin niste versuri dragi mie, pe care le-am uitat... „Moartea lui Fulger” de George Cosbuc, poezia aceasta imi apare in fata ochilor scrisa cu foc.
„Ce urma lasa soimii-n zbor?
Ce urma, pestii-n apa lor?
Sa fii cat muntii de voinic,
Ori cat un pumn sa fi de mic,
Cararea mea si-a tuturor
E tot nimic!

Ca tot ce esti si tot ce poti,
Parere-i tot, daca socoti-
De mori tarziu, ori mor curand
De mori satul, ori mor flamand,
Tot una e! Si rand pe rand
Ne ducem tot!
............................................
-Nu cerceta aceste legi
Ca esti nebun cand le-ntelegi!
Din codru rupi o ramurea,
Ce-i pasa codrului de ea!
Ce-i pasa unei lumi intregi
De moartea mea!”

Da... de ce sa ma uit inapoi la ceea ce a fost cand viitorul imi bate la usa?
Recunosc ca la inceput a fost frumos sa am cu cine sa vorbesc, sa am pe cineva care sa ma suporte, sa ma incurajeze dar cu cat timpul a trecut cu atat el a devenit ceva mai mult decat un prieten. Undeva pe drum a devenit acea persoana pe care o consideri cu adevarat jumatatea ta, numai ca te inseli si te trezesti ranita si parasita si, cel mai rau dintre toate, singura. Din nou singura.
Cand?
Cand s-a produs schimbarea? Cand l-am vazut altfel decat il vazusem pana atunci? Cand am inceput sa il vad ca ceva mai mult decat un simplu prieten? Cand am inceput sa spun ca poate se va uita si la mine cum se uita la fetele pe care le doreste?
Nu pot sa imi amintesc, desi imi doresc asta din toata inima mea, din toata fiinta. De ce nu imi pot aminti?
Ma dau jos din pat si smulg branula din mana mea stanga care ma enerva la culme. Ignor sangele care incepe sa se prelinga pe bratul meu... un rau micut curgand in jos, inrosind totul in calea lui. Vreau sa ies afara, sa vad cerul instelat, vreau sa gust aerul plin de miresmele necunoscute ale intunericului. Vreau sa intreb aceleasi stele sub care am stat cu ani in urma ce s-a intamplat.
Nu mai vreau sa fiu inchisa intre patru pereti, singura. Ma indrept incet, nesigura pe picioarele mele spre usa inchisa a salonului. Urasc faptul ca de abia ma pot tine pe picioare si pamantul se invarte ametindu-ma, dar nu pot lasa aceste lucruri minore sa ma impiedice din misiunea mea. Reusesc sa ajung la usa, sa o deschid si sa ies pe hol. Nici o asistenta nu se plimba pe hol la acea ora, asa ca ma indrept spre lift. Sunt la etajul doi si oricat de mult as uri lifturile, adevarul este ca sunt putin claustrofoba, nu ma simt in stare sa cobor scarile. Astept nerabdatoare ca liftul sa ajunga cand aud pe cineva vorbind cum se apropie. Sigur este una dintre asistente iar daca ma va prinde ma va trimite inapoi in camera mea si se va asigura ca nu voi mai iesi. Nu trebuie sa se intample asta. Vreau sa vad cerul! Usile ascensorului se deschid in sfarsit, iar eu imi oblig picioarele sa mearga cat de repede inauntru. Am scapat! Cobor la parter, insa pana sa ajung acolo ma prabusesc pe podeaua din metal a liftului. Picioarele m-au tradat. Ce se intampla cu mine, cu corpul meu? De ce sunt atat de slabita?
Refuz sa ma dau batuta. Refuz! Reusesc sa ma ridic si sa parasesc ascensorul, insa ghinionul ma loveste din plin. In fata mea sta o asistenta tanara, frumusica.
-Ce cauti aici? De unde ai plecat? Nu ai voie sa iti parasesti camera, mai ales noaptea! Spune ea punand mana pe incheietura mea.
-Au! Ma ranesti! Vreau sa ies afara! Lasa-ma sa ies afara! Tip eu incercand sa ma eliberez.
Dar ma strange si mai tare, iar eu nu o pot face sa imi dea drumul. Sunt prea slabita sa ma pot lupta cu ea, dar trebuie sa incerc. Vreau din tot sufletul sa vad cerul. Ceva imi spune ca nu voi mai avea ocazia sa il vad asa ca trebuie acum.
-Ana! Striga cineva.
Asistenta si cu mine ne intoarcem sa vedem cine putea sa o strige. Era Vladimir. Cine ar fi crezut ca el era cel care imi venea in ajutor? Poate nu sunt atat de ghinionista pe cat cred.
Vladimir o ia pe Ana de mana si o trage intr-o parte sa nu ii auda nimeni sau mai bine zis sa nu ii aud eu. Nu stiu ce ii spune, dar dupa cateva minute in care eu ma chinui sa stau in picioare Vladimir vine la mine.
-Te duc eu afara daca asta iti doresti, spune el incet.
-Mersi, ii zic eu incercand sa ii ofer un zambet.
Incerc sa ma dus spre el, dar ma prabusesc din nou, cazand in genunchi. Vladimir se sperie si ingenuncheaza in fata mea, verificand sa vada ce se intampla.
-Ma simt bine, sunt un pic slabita atata tot. Linisteste-te, stai calm, ii zic eu incercand sa il linistesc si pe el dar si pe mine in acelasi timp.
Nu pot sa nu ma intreb cu ingrijorare ce se intampla cu corpul meu. De ce ma simt atat de slabita?
Asistenta apare de undeva cu un carucior, iar Vladimir ma ajuta sa ma asez in acesta. Din cand in cand ma uit bucuroasa inspre el, nestiind cum sa ii multumesc pentru ceea ce face. Apoi gura mea o i-a pe din-nainte si strica atmosfera.
-Nu esti un paramedic normal, nu? Il intreb. Scuze, nu am vrut sa intreb asta, imi cer repede scuze dandu-mi seama ca iar am facut o gafa.
-Te cunosc, altfel nu m-as fi implicat. Te-as fi lasat la intrare si as fi uitat de existenta ta, asa cum fac de obicei, dar te cunosc. Am fost prieteni candva, raspunse el zambind.
Ma cunoaste? De unde? Si de ce nu reusesc sa imi amintesc de el? De ce viata mea este atat de dificila si plina de intrebari la care nu gasesc absolut nici un raspuns? Vreau sa il intreb toate aceste lucruri insa ceva ma obliga sa imi tin gura. Atmosfera din jurul nostru este atat de linistita, calma... ma alina, punand balsam pe inima mea insangerata. Asa ca pentru prima data in viata mea aleg sa tac si sa inghit acele intrebari lasandu-la fara raspuns momentan.
Este o noapte frumoasa cu un cer prin de stele maiestuoase. Este acel gen de noapte care parca nu tine cont de timp sau de micile vietati de pe pamant, nesemnificative care continua sa isi traiasca viata asa cum stiu ei mai bine.