Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

Supernatural !

#1
este un fic mai ciudat, insa... nu fiti prea duri... am sa incerc sa cotectez greselile pe cat posibil :)

cap 1.


“Agresiunea umana este instinctiva. Oamenii nu si-au dezvoltat nici un fel de mecanisme rituale de inhibare a agresiunii pentru a asigura supravietuirea speciei. Din acest motiv. Omul e considerat un animal foarte periculos.” – Konrad Lorenz


Cum de se nimerise aici? De unde pornise toata aceasta debandada, ca apoi sa se transforme intr-un cosmar? Totul fusese perfect pana atunci, iar acum tremura de frica, sustinand o usa, in timp ce... ceva se izbea cu putere in ea.

Sangele se usca pe fata lui desfigurata si obosita, desi dare proaspete continuau sa se prelinga alaturi de sudoarea rece, in timp ce hainele, sau ceea ce mai ramasesera din ele, se increteau treptat, incomodandu-l si facandu-l sa tremure de frica. O duhoare insuportabila ii gadila narile, venind de sub usa, facandu-i stomacul sa se stranga involuntar, desi nu isi permitea sa scoata sunete. Insa nu mirosul de sange si de urina pe care il purta chiar el, sau izul de neconfundat al transpiratiei; nu! Mirosul lor viciat, asta il facea sa tremure, sa se incovoaie de spate si sa stranga din dinti, numai pentru a nu vomita pe dusumea. Mirosul lor de putrefactie, de cadavre, de corpuri inumane in stare de decadenta totala, desi acum cateva minute fusesera oameni il faceau sa planga, lacrimile curgandu-i pe obrajii manjiti hidos.

-De ce? murmura inconstient, ochii lui cautand o cale de scapare din aceasta casa blestemata, a ororilor, in timp ce incerca sa isi sustina greutatea pe picioarele tremurande si gata gata sa cedeze sub el.

Dar avusese norocul nemasurat de a cauta refugiu intr-o bucatarie cu un soi de frigider in fund, unde se si inchisese, prea speriat ca sa caute alta iesire. Ceilalti, caci nu fusese singur, incercasera de nenumarate ori sa iasa afara, insa fusesera prinsi si omorati chiar inainte de a ajunge, de aici si sangele de pe el. Bine, totusi, ca nu era frig, caci ar fi ajuns o inghetata in labele creaturilor alora, orice ar fi fost ele.

Erau extrem de inteligente, poate mai inteligente si mai dotate decat oamenii, si cu siguranta ar fi gasit o modalitate sa ajunga la el, daca frigiderul nu s-ar fi inchis perfect, astfel ascunzandu-i mirosul de lumea exterioara. Inghitind in sec, asculta atent toate zgomotele care treceau prin pereti pana la el, reverberandu-i in suflet.
Un ultim tipat de groaza si durere rasuna la etaj, un tipat de pura agonie. 'Deci l-au prins pe ultimul? Cat ghinion pe saracul om. Dar ce erau acele creaturi?'gandi in sinea sa.

Acum ca avea timp sa respire si sa se gandeasca la ceea ce vazuse, realiza ca nu ii vazuse perfect, deci nu avea toate detaliile despre corpul lor sau transformarea lor atat de ciudata. Insa bine ca nu statuse sa ii vada, caci acum ar fi fost facut bucatele, inca o halca de carne in acest frigider. Ce il inspaimanta insa, erau cele cateva lucruri pe care le stia :
Fusese invitat cu doua saptamani in urma de catre un coleg, la ziua lui de nastere. Totul decursese bine, pana cand... ceasul batu ora douasprezece. Luna plina de afara straluci si mai tare, poate doar un fenomen normal, desi lui nu i se paruse asa. Atunci familia acestui coleg incepu sa tremure si sa ranjeasca periculos. Mama Sofie, tatal Markus, el, baiatul Jasper, si cele doua gemene mai mici Marie si Lilith, ii privisera atunci cu niste ochii care incepusera sa se mareasca grotesc.

Dintii lor incepusera sa se mareasca, maxilarul crescand, formand un fel de bot turtit, in timp ce ei continuau sa tremure, cuprinsi de convulsii, parand sa fie in dureri cumplite. Nu intelesese atunci in ce putusera sa se transforme, mai ales ca era si ametit de bautura. Insa cand prietena lui incepu sa urle disperata, intelesese ca nu era intelept sa stea acolo, asa ca fugise cu ea de mana, lasand creaturile care continuau sa horcaie si sa urle ceva ce el nu putuse intelese, in urma.

Ii era frica, ii era cu adevarat frica, si nu stia ce sa faca! De aici, incepu urmarirea si cosmarul. Nimeni nu putea scapa, caci, nu se stie care membru al familiei pazea usa, in timp ce ceilalti alergau urland – toti aratau la fel : aceeasi fata ingrozitoare de caine cu botul turtit, inca mai aratand a om, cu niste labe in loc de picioare, ingrozitor de lungi si schiloade, innegrindu-se treptat, cu maini cu gheare lungi si incovoiate, spatele aplecat in fata, coloana iesindu-le prin piele, oasele stralucind grotesc in lumina lunii, ca niste platose de aparare. Insa fata lor, fata era cea care te facea sa urli de frica si care totusi te impietrea de groaza daca apucai sa te uiti in ochii lor holbati : gura, strambata, rupta la colturi pentru a face loc unor dinti prea alungiti pentru gura umana, iesind chiar si prin pielea obrajilor, era pusa mereu intr-un zambet malitios, dezgustator, caci ei, de fiecare data cand urlau sau se strigau, in urlete inca distingandu-se cuvinte umane, clefaiau molfaindu-si limba ascutita si lunga care de cele mai multe ori le iesea pe dupa buzele movalii. Nu mai aveau nas, ci doar niste orificii prin care respirau, aceastea umflandu-se de fiecare data cand incercau sa prinda un anumit miros. Insa ochii, acei ochii rosii cu o mica pupila verde- aurie in mijloc, asta era ceea ce inspaimanta. Nu mai aveau ploape, ci niste pielite micute ca la aligatori. De cele mai multe ori ei ramaneau fixati intr-o anumita pozitie, desi ei erau indreptati cu capul in directia opusa urmarindu-si in viteza victimele. Erau oribili. Urechile, plasate undeva mai sus de pozitia lor initiala, erau ascutite, si micute, aproape niste fante. Fata lor insa, inca parea umana, aceleasi proportii rotunde, desi maxilarul se marise vizibil. Parul aproape ca nu mai exista, poate doar niste smocuri undeva pe crestetul capului, insa nimic mai mult. Pielea li se intinsese ingrozitor, facandu-le muschii bine dezvoltati sa iasa in evidenta, insa se si innegrise vizibil.

Pareau a fi monstrii iesiti din benzile desenate pe care le facea cand avea timp. Sau din povestile si filmele pe care le citea si viziona, uneori creindu-le. Nu ii venea inca sa creada ca daduse peste un cosmar, tocmai la ziua unui baiat pe care il crezuse prietenul lui.

Trebuia totusi sa iasa. Stia ca ceilalti murisera demult, in special prietena lui care fusese masacrata chiar sub ochii lui, cat timp inca il mai tinea de mana, urland ingrozita, in timp ce una din creaturi isi infingea degetele osoase cu unghii ascutite in pieptul ei. In tot acel timp, creatura nici macar nu incercase sa il omoare, ba mai mult, se uitase la el, de parca i-ar fi spus : “ Gata! Am terminat si cu cea care iti facea viata un iad! Trebuie sa imi multumesti!”. Da! Aceea monstruozitate chiar se uitase la el, zambindu-i in acel mod oribil, clefaind multumit.

Pieptul osos, iesit inainte ii tresaltase atunci cand Scot se ridicase in picioare, cu fata transfigurata, tremurand ingrozitor, si fugise de ea. Parca ar fi fost indignata de ceva.

‘ Parca ar fi fost.... Lilith... ‘ se gandi speriat Scot, inconjutandu-si genunchii juliti cu mainile, mai ales ca isi aduse aminte ca una din cele doua gemene daca nu amandoua, ii facusera declaratii peste declaratii pe care el le acceptase si nu prea, mai ales ca ii era fidel fostei lui prietene.

Abia acum isi aducea aminte cat de indignate fusesera cele doua pustoaice de numai saptesprezece ani, si cata ura ii purtasera de atunci lui Lindsey, blonda focoasa de la scoala, numarul unu in toate, care se intalnise cu toata echipa de football si acum se intalnise si cu el, cel mai destept baiat din tot liceul. La cei numai optsprezece ani ai lui avea deja, prevazuta, o cariera minunata in fata.

Si deodata ii veni in cap ceva! La petrecere fusesera invitati toti cei care ii facusera viata cu iad, toti cei care il jignisera. Toti inafara de sarbatorit care ii era cel mai bun prieten, si de familia acestuia care o privise pana atunci ca pe familia sa.

‘ Cum de m-am nimerit aici? Cum de.... Sunt doar un biet orfan, chiar trebuie....’

[Fii multumit cu ce ai Scot, si nu te mai plange! Daca nu ar fi fost familia Goodwolf ai fi fost singur pana acum, privit de toti ca un nimic! Lor trebuie sa le multumesti!] constiinta ii urla dintr-odata in cap.

‘Dar... nu trebuia sa ii omoare pe toti! Nu trebuia sa priocedeze asa... nu.... ‘ incerca sa... sa faca ce? Nici el nu mai stia ce voia defapt! Ce era cu familia asta? Nu crezuse ca ei.... Ce erau ei de fapt?

-Scot!!! fornai dintr-odata o voce langa usa pe care se prelinsese pana la podea, plangand cu sughituri.

- Scot! Iesi... mai urma ceva, insa el nu mai intelese, caci creatura respectiva marai ultimele cuvinte.

‘Ei stiu ca eu sunt aici? Deci viata mea s-a terminat! Si eu care ii iubisem!’ isi planse de mila, desi nu se misca.

Daca erau la fel de puternici precum credea el, atunci aveau sa rupa usa si sa sara pe el ca niste animale de prada hamesite. Nu mai stia daca era.... daca era bine sa mai traiasca.

-Scot! schelalai un glas mai fin, un glas care redevenea uman. Scot! Te rugam, iesi de acolo! Nu iti vom face rau! Ai increde in noi! Ai incredere, asa cum avut si noi in tine ! aceeasi voce feminina urma, usor gatuita si plangareata.

Dar putea el oare sa se increada in ei? Cine stie ce aveau sa ii faca!
Usa scartai dintr-odata facandu-l sa sara in picioare speriat si sa se traga la o parte, uitandu-se dupa ceva cu care sa se apere. Insa nu gasi nimic asa, ca, atunci cand usa fu smulsa de la locul ei, el era descoperit, tremurand in mijlocul camerei, cu ochii goi, lipsiti de orice emotie, atintiti asupra unui punct deasupra tocului usii.

-Scot! Scot! Nu iti facem nimic! aproape ca urla una din fete, imbratisandu-l desi el incerca sa se fereasca, dezgustat, caci mirosul, desi slab, de cadavre, inca le mai era lipit de piele.

-Iartane... nu am... Scot! Jasper veni mai aproape, asta dupa ce rezema usa, incetisor de perete.

Insa nu le mai raspunse! Totul era un cosmar! Cand avea sa se trezeasca avea sa descopere ca e inca in patul lui si ca nimic nu s-a intamplat.

Insa... a doua zi, caci aventura aceasta supranaturala inca nu s-a terminat cu o simpla dorinta a unui muritor de rand, descoperi cu groaza ca totul era adevarat, numai ca el era inca in viata ceea ce il soca! Cum de? Unde? De ce...

Incerca sa intrebe familia care ii oferise atata bunatate in trecut si care il ingrozise seara precedenta, insa nu gasi pe nimeni acasa. Un bilet insa ramasese pe masa din bucatarie :

“Pentru Scot Weil !”

Oare ce ii rezerva viitorul? El il privea foarte sumbru, in timp ce ochea scrisoarea neincrezator.

Avea oare de gand sa urmareasca aceasta familie si sa le afle misterul? Ceva ii spunea ca nu erau singurii! Dar atunci cate creaturi de aceasta, fara nume, semanand a bestii cu forma umana, avea sa gaseasca? Oare era intelept sa pareasca viata normala pentru una plina de pericole si mister?

Ce era mai bine pentru el? Caci curiozitatea il impingea de la spate pe acest chipes brunet cu ochi verzi inteligenti!

‘ Ii voi cauta? .... ‘ se intreba singur, desi inca nu isi putea da un raspuns.

In sufletul sau insa, batalia intre normal si supranatural deja se daduse. Dar cine castigase?
[Imagine: chibi_907.gif]
, chibi-ul lui candy_cane

"Furiile Iadului sunt mai blande decat femeia badjocorita" - SK-'Apocalipsul'
[Imagine: sc95oz.jpg][Imagine: 100.png]

#2
“Era posibil sa inaintezi de la pasiv la activ, sa consideri ca lucrul acela , care aproape te-a innebunit odata, prezinta interes pur teoretic si ocazional “ – ‘Shining’ – Stephen King


Cap 2.


Cerceta negura. Oare a cata oara era cand isi lipise inconstient nasul de geam ca sa urmareasca afara pe fereastra, o strada care, pur si simplu, era prea linistita? Nu m-ai tinuse cont, prea captivat de modul in care se involbura ceata.
Trecusera trei luni de la acel incident . Presa si scoala ascunsesera totul de lumea exterioara. Un orasel atat de mic si de necunoscut nu trebuia sa apara pe harta intr-un astfel de mod. Poate daca lucrurile s-ar fi desfasurat altfel, poate ca totul ...
Nu incerca sa justifice trecutul, prea preocupat de prezent si viitor.
Nu mai auzise nimic de la familia Goodwolf decand acestia disparusera, in acea seara de cosmar. Tot ce lasasera fusese un mesaj banal si, probail, codificat, insa Scot era mult prea abatut ca sa mai incerce sa il decodifice. Ce mai conta daca dadea sau nu peste ei?
’Insa curiozitatea a fost din totdeauna declansatorul celor mai mari descoperiri !’ zambi el catre geamul ce se aburea din cauza respiratiei sale fierbinti.
Inchizand ochii, se dezlipi cu greu din locul sau incomod de la pervaz si merse, sontacaind, catre pat. Isi fransese piciorul cand alergase ingrozit de prietenul sau varcolac.
Da, oricat ar fi fost de ridicol si imposibil, ca sa nu mai spunem ca totul putea foarte bine sa fi fost un cosmar supra-dimensionat - pe care toti orasenii sa il fi avut, prietenul sau chiar era un varcolac.
Inghitind in sec, sari pe pat, ochii lui goi privind direct in tavan. Pete mici si negre ca niste stele decorau suprafata alba, lucioasa a acestuia. Amintiri vechi, triste, parfumate cu binecunoscutul miros al nostalgiei, ii implura toata fiinta, acaparandu-l, purtandu-l inapoi catre trecutul de care incercase sa fuga cu disperare.
Primele imagini care ii aparura in minte, decolorate de vreme, fura cele ale parintilor sai: unul mort din cauza bauturii si al unui stop cardiac violent, si mama sa moarta din cauza unui stupid accident la locul de munca. Nu mai tinea minte care fusese acela, tot ce putea, insa, stoarce de la memoria sa fragila si obosita era faptul ca unchii sai ii spusesera ca nu mai ramasese mare lucru din ea.
Apoi, isi aminti cu o oare care placere morbida de moartea unchilor sai : accident de masina. Mergeau cu mai bine de 100 km/h, pe un drum inghetat, grabindu-se sa ajunga din Maine in New York. Ii avertizase chiar inainte sa plece, insa vocea lui trecuse prin ei. Nu ii preocupase niciodata starea lui, nu ca el chiar le-ar fi cerut asta.
Ofta, deschizand ochii! Petele se transformasera din nou: acum aratau ca niste ochii mici si negri, cu tente albastre, care priveau fix spre el, hipnotozandu-l.
Fu furat din nou de amintiri, tras de valuri neincetate si dureroase, inecandu-se intr-o mare populata numai de ura si gelozie, fara pic de dragoste sau prietenie.
Isi aminti de prima sa intalnire cu Jasper! Era nou in liceu lui, prea nou si prea neexperimentat – la prima vedere. Parea un baiat de bani gata care nu stia sa faca mare lucru si care putea fi pacalit usor. La fizic, semanau un pic – el si cu Scot – insa Jasper parea mult mai sigur pe propriile sale forte.
Isi aduse aminte de prima bataie pe care Jasper fusese obligat, intr-un fel – ca si initiere s-ar putea zice -, sa o primeasca. Insa asta fusese si ultima.
Contrar aparentelor, asa cum a descoperit mai tarziu chiar Scot, baiatul acesta nou era mai sigur de pozitia sa pe acest pamant decat avea sa fie vreodata o fiinta vie. Fusese intrigat de brunetul cu ochi verzi, si se imprietenise chiar usor.
Jasper era cel mai bun fundas la fotbal, un matematician iscusit, asemanandu-se cu Scot aproape in toate privintele. Insa brunetul il intrecea pe Scot la un singur lucru : avusese din totdeauna curajul si forta psihica necesara ca sa treaca peste toate si sa obtina ce vrea.
Pe cand el... el se lasase calcat in picioare si badjocorit, tinand ura in el, clocotind neincetat si rabufnind doar rareori. Nu ii placusera conflictele, imaginea tatalui sau mirosind a bautura, cu o curea in mana, si cu ochii mici, dilatati si rosii stralucind in semi-ntunericul din camere, il facea tot timpul sa dea inapoi dintr-o confruntare.
Se temea sa nu ajunga ca el!
Jasper il ajutase in acele momente. Jasper fusese salvarea lui!
Iar acum, singurul sprijin real pe care il gasise vreodata, disparuse intr-un nor de fum, evaporandu-se in noapte.
Ii ducea dorul, desi nu voia sa admita! Era inca prea mandru pentru a face asta!
-Oh, Jazz... Meritam chiar atat de putin prietenia care mi-ai oferit-o? Increderea pe care ti-am acordat-o a fost chiar asa de nesemnificativa pentru tine? Nu mai inteleg ...
Soaptele usoare, ca o adiere de vant, vibrara in camera, in timp ce umbrele se marira afara.
Ceata se ingrosa inca si mai mult, in timp ce, trei siluete de adolescenti aparura chiar de partea cealalta a drumului, privind la casa alba si goala, lasata ca mostenire lui Scot. Era a zecea vizita in trei luni pe care i-o faceau, insa mai mult de atat nu se puteau apropia.
Viata lui si asa fusese in pericol atunci cand Luca si Safira venisera in acea seara la ei acasa. Fusese totusi norocos!
-Scot....
Vocea plina de regret si dor a lui Lilith se pierdu rapid in aerul greu, in timp ce mana mare si calda a fratelui ei, asezata impaciuitor pe umarul rotund si gingas al fetei, o facu sa inceteze din alte exclamatii. O durea sa il stie atat de aproape, dar el sa fie inca foarte departe de lumea in care fusese osandita sa traiasca.
Dar trebuiau sa il lase... Trebuiau sa abandoneze ideea ca le mai ramasese un prieten uman in aceasta lume cruda.

”Draga Scot,
Daca citesti acest mesaj, scurt insa destul de greu de scris, inseamna ca ai supravietuit, si ca.... ei bine, din pacate nu ne vei mai vedea niciodata!
Ai aflat un secret ascuns de generatii si generatii de catre specia noastra, si ne e teama ca va trebui sa platesti pentru asta!
Noi vom incerca sa te scutim de chinuri oribile si inspaimantatoare, insa toate cu pretul libertatii noastre. Poate ca nu ne vei ierta niciodata pentru masacrul acesta ... Insa trebuia sa rezolvam probleme mai vechi si sa ascundem nebunia propriului nostru clan de lumea ta!
Poate ca, intr-o alta viata, ne vei intalni din nou, caci viata noastra e lunga si amara, o viata de prizonier in propriul corp. Nu ti-am dorit niciodata sa traiesti in lumea plina de dezastre in care ne-am nascut noi, insa se pare ca destinul tau e inevitabil.
Poate ca nu ai inteles multe din scrisoarea aceasta, poate ca nu vei intelege niciodata, insa spiritul tau uman si inima ta ce tanjeste dupa dragoste si intelegere, ne va cauta mereu. Nu vei inceta niciodata sa crezi in nevinovatia noastra, nu-i asa?
Roagate pentru sufletele noastre Scot, roagate sa fim mantuiti si sa scapam!”


Acesta fusese mesajul, recitat acum de sase inimi, toate la unison, toate in deplina durere, toate tanjind cu disperare dupa ceea ce au iubit mai mult : unii pe ceilalti.

Scot adormi in clipa urmatoate, vag constient de prezentele staruitoare ce se aflau inca de partea cealalta a drumului. Nu va putea oare sa ii ajunga din urma? In ciuda faptului ca pareau atat de indepartati, nu va putea oare sa ii faca sa se opreasca daca striga dupa ei?
-M-ati abandonat? Sau m-ati salvat? vocea lui plina de mila si durere, o rugaminte fierbinte adresata pustietatii atat de afara cat si din interior, rasuna in camera goala, lacrimi amare rostogolindu-i-se pe obraji.
[Imagine: chibi_907.gif]
, chibi-ul lui candy_cane

"Furiile Iadului sunt mai blande decat femeia badjocorita" - SK-'Apocalipsul'
[Imagine: sc95oz.jpg][Imagine: 100.png]

#3
Isi aminti de prima sa intalnire cu Jasper!
Se temea sa nu ajunga ca el!
Jasper fusese salvarea lui!
Ii ducea dorul, desi nu voia sa admita! Era inca prea mandru pentru a face asta!
Fusese totusi norocos!
Nu au ce cauta acele semne de exclamare aici, inteleg ca vrei sa punctezi ceva dar serios nu au nici un rost. Imi dai impresia ca pur si simplu strigi la mine. Ai fi putut sa pui niste puncte de suspensie si sa continui cu litera mica, continuand cu gandurile lui.
Altceva care ma deranjeaza este faptul ca amesteci timpurile, amesteci persoana care povesteste. In primul capitol am inteles ca povesteste Scot ca apoi tu ca narator sa adaugi acele ultime randuri la sfarsit ca un fel de a intriga cititorul. Apoi in al doilea capitol povestesti ca narator si treci de la povestea lui Scot la cea a lui Jasper apoi te intorci din nou la Scot si nu ai nici un fel de tranzitie intre ele, ceea ce pe mine ma deruteaza.
Ideea este interesanta si originala. Te pricepi la descriere si mi-a placut enorm de mult primul capitol desi am ceva sa iti reprosez si la primul si anume: u spui ca el nu a vazut cum arata, ca mai apoi el incepe si descrie cum arata acei varcolaci. Nu poate sa descrie ceva ce nu a vazut...
Trebuie sa mai muncesti si ai grija la exprimare pentru ca am vazut cateva greseli care nu sunt tocmai de scriere dar nu mai stiu unde si nu mai stau sa le caut.
Astept next-ul si nu te descuraja.

#4
Finally :D am reuşit să fac un nou capitol :D vă rog nu mă urâţi că am lăsat povestea necontinuată :-< dar am avut atât de multe de făcut încât am uitat de ea...
heh.. sper să vă placă :D

cap 3

„Moartea nu înseamnă nimic în comparaţie cu aşteptarea de dinainte să lovească.”
„Ucigaşul din Umbră” – M. S. Hansen
-Scot-

Au trecut trei luni. Trei luni în care viaţa mea a ajuns o ruină. Trei luni în care mi s-a părut că îi văd peste tot. Trei luni afurisite şi futute în care nu am făcut altceva decât să învăţ. Eram cel mai bun acum, iar asta numai pentru că Jazz plecase, lăsându-mă singur, cu dorinţa vagă de a fugi. Nu mai ştiu cât mai e până se termină şcoala, dar am vorbit cu directorul, măcar atât îmi amintesc, pentru că toate celelalte sunt doar forme în ceaţă: mi-a spus că eu pot termina cu un an mai devreme dacă mă înscriu la nu-ştiu-ce şcoală de genii. Abia atunci mi s-a trezit interesul. Puteam să plec în căutarea lor mai devreme!
Am acceptat! Asta a fost acum două săptămâni.
Am uitat ce am făcut de atunci încoace, dar cui să îi mai pese? E aceeaşi veche rutină de care se satură toţi: şcoală, part-time job, acasă. Nimic nou!
Masacrul? El îmi revine periodic în minte, dar e îndepărtat, e sinistru şi fără consistenţă. Nu îmi aduc aminte decât de formele lor, şi regret faptul că nu i-am ascultat atunci, să fi ieşit din ascunzătoare. Poate că m-ar fi luat cu ei ?!
Slabe şanse, dar acest vis nu mă lasă. În rest, totul e un coşmar.
Mi-e rău şi nu pot să gândesc.
Mă uit pe pereţi la celeaşi postere : le-am agăţat acolo de curând. Nu mai suport lâncezeala asta, dar mai e un pic. Inima mă înghionteşte să plec mai repede, dar unde să mă duc acum? Bani am, tot timpul am avut, dar ce să fac acum? Nu ştiu în ce direcţie să o iau, iar dacă mă rătăcesc, nimeni nu mă va mai găsi.
Dar am o speranţă : acu’ câteva zile am primit un semn de la ei. Se pare că se ascund într-o anumită pădure, dincolo de Lacul Erie. Ceva îmi spune că ei sunt undeva între Michigan şi Huron, deşi acolo nu prea sunt păduri. Dar intuiţia (şi inima de altfel) mă îndeamnă către acea parte a SUA.
Oare greşesc dacă mă ţin de ei?
Oare nu cumva am să le îngreunez şi mai tare viaţa?
Ei nu sunt oameni normali, iar regulile după care se ghidează probabil că sunt atât de diferite de ale noastre încât eu nu voi putea să stau cu ei. Poate că voi muri dacă încerc să îi caut, dar nu mă deranjează, atâta vreme cât îi pot vedea.
Lilith probabil că îmi duce dorul, dar cel mai tare îmi lipseşte Jazz. Greşesc?


-Jasper-

„Lacrimi amare, picate din soare
Pe un cer negru s-au adunat,
Să râdă, senile,
Ca fiinţe inutile ce sunt!”

Pixul mi se opri pe foaie, ezitând. Oare cu ce voiam să continui? Oare la ce mă referisem în primul rând?
Nu mai ştiu, dar mă roade un gând: acela că i-am spus prea mult. Nu trebuia să îi dau atâtea indicii. Poate că pe unele le-a ignorat, dar ştiu sigur că de altele s-a prins.
Îmi simt inima mai grea ca plumbul pentru că şstiu că va risca totul ca să vină la noi. Ştiu că o va face, pentru că el nu aparţine de lumea umana. El nu are nevoie de toate ciudăţeniile de acolo. El...
Dar ce fac? Parcă l-aş chema, deşi ştiu că nu există o astfel de legătură între noi. Ştiu şi totuşi sper la una.
L-am putea face unul de-al nostru, dar ar însemna să îl condamnăm la suferinţă. Mulţi ar vrea ca el să revină printre noi, dar cu ce drept îşi înalţă ei dorinţa asta? Chiar nimeni nu se gândeşte şi la el, la viaţa lui de muritor care ar putea să înceteze? I-am urmărit familia decând stră-stră-stră-bunica lui a fugit din clanul nostru la partea umană a societăţii. I-am urmărit, şi nu regret.
Păcat că nu ştie ce e defapt.
Sângele nostru nu dispare cu timpul. Nu! Se ascunde, dar nu dispare Se ascunde şi acţionează ca un radar, chemându-ne. E rău pentru el că nu se poate apăra, că nu ştie precis ce se întâmplă, dar cred că e mai bine aşa.
Aşez stiloul pe masă şi mă ridic nesigur.
Ce vreau defapt să fac? Ce ne atrage pe toţi la el? E doar un semi-vârcolac aşa cum suntem alţi câţiva, şi totuşi, mai marii noştri îi cer capul.
O revoluţie se va declanşa. O revoluţie fără o bază reală, doar dorinţa de a scăpa, sau de a-l salva, stând la bază. Mă doare să îl ştiu în pericol, dar ştiu că voi sări pentru el.
Totuşi, de ce e el atât de special? Ce secret deţine sângele lui?
Ce vor defapt mai marii noÅŸtri?
Aş vrea să îi întreb, dar cu ce drept m-aş putea duce la ei? Mai tare l-aş osândi.
Îmi cobor din nou privirea pe foaie : poate că aş fi scutit de atâta suferinţă dacă aş fi fost mort, sau dacă aş ştii că războiul e iminent. Dar nimic nu e sigur.
Nimic, nici chiar ziua de mâine.
Urăsc lumea în care nu pot să trăiesc liniştit.

#5
Ok, deci povestea tocmai a devenit mult mult mai complicata. Tin sa te felicit totusi ca nu ai bagat ceva legat de vampiri si te multumesti, cel putin momentan, cu varcolacii. este c-am mic capitolul dar nu ai grabit actiunea si descriere ai. iti lipseste dialogul dar nu este asa o mare problema lipsa sa.
Greseli de tastare nu am vazut, dar nici nu am cautat. Oricum se vede o imbunatatire fata de primele capitole ale acestei povesti si nici nu mai treci de la un narator la altul zapacindu-ma. Acest capitol este intr-un fel unul de tranzitie, asa pare...dupa marimea si actiunea din el. Astept urmatorul capitol sa vad ce se intampla si pe acolo, sper ca o sa il pui repede.




Utilizatori care citesc acest subiect:
1 Vizitator(i)