30-05-2012, 07:32 PM
Va multumesc mult pentru comentarii, fetelor, si am de gand (?) sa ma tin de fic. Sper sa va placa noul capitol. Aveam de gand sa-l postez maine, dar nu stiu daca voi avea timp, so o fac acum. Capitolul este corectat, dar nu stiu daca au 'disparut' toate greselile.
Lectura placuta.
Din perspectiva Adelindei
- Esti mostenitoarea familiei Di’Casia. Fie, uita-ti trecutul, originea, familia, totul, scapa de tot! spune, strangand usor esarfa galbuie din jurul gatului, deja exasperata de calmul meu. Dar nu poti scapa de sangele ce iti curge prin vene? Ce ar spune aceasta familie daca ar afla cine esti cu adevarat? Ce creatura dezastruoasa esti? Ar pleca speriati de langa tine, ramanand singura si, probabil, cazand intr-o depresie inconstienta, si amortita sentimental de gandul sinuciderii ai veni cu capul aplecat si mi-ai cere iertare pentru toate insultele spuse.
Purtam aceasta discutie de cel putin zece minute si ea repeta acelasi lucru a treia oara consecutiv. Imi las capul pe o parte, sprijinindu-l intr-o palma, cateva suvite brunete atingandu-mi obrajii. Arcuiesc usor buzele intr-un zambet silit, increzator, dar efemer, neputand rezista pentru mult timp. Imi musc buza inferioara si apoi imi trec limba pe suprafata ei, umezind-o usor, si indreptandu-mi privirea spre femeia din fata mea.
- Si... Ce crezi ca poti face pentru a ma lua de aici? Ma vei târî cu forta? No, n-o vei face in acest fel, ai pierde mult prea mult. Din aceasta cauza ai si venit singura, neinsotita. Si nici nu le vei spune despre ce sunt. Ai incalca legile, no? Oo, ce pacat, cand esti atat de aproape pentru a-ti realiza planurile totusi aceasta mica buruiana ce iti sta in fata nu ti le satisface. Dar, bineinteles, stiu prea mult si nu sunt sigura de faptul ca aceste buze vor sta inchise pentru mult timp.
Gesticulez cu mainile tot ceea ce ii spun si vocea mea degaja multa incredere de sine, chiar daca pe interior nu simt asa. Parca m-as afla intr-o savana africana, eu fiind o gazela si printre ierburile inalte, arse de soare, ma priveste cu o licarire ciudata un ghepard, gata sa sara pe mine. Sa incept sa fug? Nu, este mult prea aproape de mine, m-ar ajunge imediat si durerea ghearelor sale m-ar strapunge si mai tare. Sa stau locului si sa imi astept soarta, sperand ca va fi una blanda si rapida? Dar atunci ce as face cu orgoliul meu de persoana narcisista? Nu il pot arunca, ar insemna ca as renunta la filozofia mea, adica as putea spune ca as muri pe interior. Nu crezi, tu, cititorule, ce vezi lucrurile intamplandu-se si le poti anticipa de dinainte, faptul ca este atat de simplu?
- Daca asta este ceea ce crezi, nu voi mai insista deloc, si imi arunca un zambet scurt, nonsalant. Dar, daca doresti sa scapi definitiv de mine, ma poti prezenta familiei ce te gazduieste?
Cuvintele imi inunda urechile si ma fac sa imi deschid gura pentru a spune ceva. Dar nimic nu iese de acolo... Parca cineva ar fi rupt corzile vocale ce se afla in laringe si m-ar fi lasat acolo, muta. Inghit in sec si ma ridic de pe scaun, trecandu-mi de cateva ori mainile peste rochia dantelata floral din satin, ce imi ajunge pana la genunchii acoperiti de materialul subtire al ciorapilor maronii din matase.
Dau de doua ori din cap, de sus in jos, si ii fac semn doamnei sa ma urmeze. Intram in living si Anabella ne intampina cu o tava si un pahar cu ceai, pe care o pune pe masa din sticla. Doamna se apropie de obiectul sustinator si isi aseaza mainile deasupra ei, langa tava argintie. Priveste incaperea, iar eu stramb putin din nas, nestiind ce nu-mi convine.
- Leo este sus, ii poti duce acest ceai? Mi-a cerut sa ii fac, vocea Anabellei sparge linistea ce s-a creat.
Prind tava si urc in graba scarile, sperand in sufletul meu sa nu le las sa vorbeasca prea mult. O vad in stare sa ii spuna cine stie ce cuvinte, ce ar pune-o pe Anabella in dubii. Intru rapid in camera blondului, o racoarea lovindu-mi pielea. Scurtez incaperea cu privirea, peretii de un verzui deschis, mobila din lemn de trandafir, carti vechi, intinse pe cearşaful purpuriu al patului, si Leonard stand pe scaunul de la birou si privindu-ma. Ma apropii de el si pun tava pe suprafata negricioasa. Ce linieste inabusitoare pluteste in aer! Pot auzi atat de bine picaturile de apa ce se izbesc de fereatra.
Ma intorc pe calcaie si incerc sa ies din camera, dar vocea calda, ragusita, a blondului ma opreste, facandu-ma sa oftez scurt si sa imi aplec putin umerii in fata.
- In legatura cu se s-a intamplat mai devreme... Isi umezeste buzele si se intoace cu fata inapoi in cartea dinaintea sa, privind-o absent si neinteresat de continutul ei. Ce spui?
Doar atat imi poti da ca si raspuns? Doar doua cuvinte: ‚ce’ si ‚spui’? Acel moment in nuante de roz te-a lasat fara vorbe? Chiar ma surprinzi, Leonard! Trag aer in piept si imi intorc doar capul inspre el, schitand un mic zambet in coltul gurii.
- Da-mi o singura ora. Iti promit cu tot sufletul meu ca iti voi raspunde la toate intrebarile pe ca le-ai avea.
Ies din camera si cobor in goana scarile, impiedicand-ma o data. Cand ajung jos nu o pot vedea decat pe Anabella ce sta pe canapea si isi soarbe cafeaua. O privesc buimaca si o intreb unde este doamna ce tocmai era aici.
- A plecat. A spus ca daca vei avea nevoie de ea, pentru urmatoarele doua zile se afla in oras. Destul de draguta... Cine este?
- Doar o fosta vecina ce m-a ajutat odata.
Ma asez pe fotoliu si imi las capul pe suprafata moale a acestuia, inchizand ochii. Atat de mult amintiri imi anunda acum mintea si ma fac sa oftez. Cand dumneaei a pasit in casa era ca si cum ma aflam la marginea prapastiei si vantul batea atat de tare, incat m-ar fi impins in abis. Si acum am o ora in care sa ii spun lui Leonard ceea ce simt pentru el. Imi este un prieten atat de bun! Aproape ca un frate. O vorba de a sa imi strapunge mintea rapid si ma face sa zambesc larg. ‚Doar îs frate-tu, nu?’, asa imi spunea mereu cand ma ajuta. Si ce cuvinte ajutatoare erau. Ma faceau sa ii sar in brate si sa il sarut pe frunte, dupa daca sa ii ating usor obrajii. Oare de cand ti-a inceput aceasta simpatie pentru mine, Leonard? Capul imi aluneca usor pe perna de langa mine, iar eu ma ghemuiesc, cu genunchii la piept. Suvitele brunete imi ating obrajii, gadilindu-ma. Incerc sa-mi aduc aminte toate momentele petrecute cu Leonard si ce sentimente m-au inabusit atunci cand le-am avut. Si cate m-au facut sa fiu geloasa sau mandra pe celelalte fete ce il inconjurau!
Deschid usor usa, varandu-mi mai intai capul, incet, pentru a nu face zgomot. Il vad pe blond, ce sta cu chipul afundat in bratele-i incrucisate pe biroul negricios. Scot un zambet fragil si intru in incapere. Pasesc delicat pe varfuri, apropiindu-ma tot mai mult de el. Flutur de cateva din maini pentru a-mi pastra echilibrul, scotand un chicot estompat de palma de mi-a atins buzele. Un gand simplu, copilaresc, mi-a trecut pentru un singur moment prin minte, ca o sageata ce se indreapta spre tinta bine fixata. Mergeam urmand o singura linie a parchetului proaspat lustruit si parca ca as fi facut echilibristica in sala de gimnastica. Trag aer in piept si ma duc langa blond, punandu-i usor mana pe umar. Il strig pe nume si imi deschid considerabil gura, vrand sa spun ceva nestiut de nimeni. Nu imi raspundea Leonard. Sa se fi suparat pe mine? Din ce motiv? Stiu ca am intarziat un sfert de ora pentru ca am adormit pe acel fotoliu confortabil, dar chiar si asa, nu are motiv. Imi apropii buzele de obrazul sau si il sarut, lasand o usoara urma rozie de luciu de buze. Isi soptesc la ureche sa se trezeasca si ma ridic asupra lui pentru a-l putea privi.
Se misca incet si isi ridica casporul, trecandu-si de cateva ori mana peste fata acoperita de suvitele rebele. Se intoarce spre mine si cu irisii intredeschisi incearca sa ma observe, clipind repede si des de cateva ori.
- Esti bine? ii spun, dupa care imi inchid ochii si imi ating usor pleoapele cu varfurile degetelor inghetate de parca imi era rusine pentru ceea ce l-am intrebat. Si mai degraba, ce as fi putut sa ii spun? Tin la el, acest lucru nu il pot nega, dar acea simpla intrebare mi-a iesit din corzile vocale fara a putea fi analizata sau cel putin gandita.
Tanarul imi atinge mana ce se afla pe birou si ma trage mai in jos, facandu-ma sa ma aplec indeajuns de mult pentru a-si putea pune capul pe umarul meu. Respira greu, aerul cald atingandu-mi pielea. Imi musc buza inferioara si imi pun mana deasupra parului sau.
- Leonard, serios, esti bine? Nu vrei sa te consulte un doctor?
Da de cateva ori din cap de la stranga catre dreapta, sifonandu-mi materialul rochiei, si se ridica cu greu, sprijinindu-se de mine. Ii prind fata in palme si il fortez sa ma priveasca in ochi, ridicandu-mi spranceana stranga.
- Vei merge la spital, fii sigur de asta! Vrei sa o chem pe Amelia pentru a te convinge?
Scoate un chicot scurt si imi atinge mainile, coborandu-le. Se ridica imi picioare si imi arunca o privire pe furis, in timp ce face doi pasi, leganandu-se dintr-o parte intr-alta.
Cana din portelan loveste suprafata lemnoasa, spargandu-se cu un sunet surd si teancul de carti vechi se imprastie pe jos, foile subtiri si putin patate de cerneala ale acestora zboara de cateva ori prin camera. O greutate ma apasa, facandu-ma sa cad pe covorasul mic, purpuriu.
- Leonard?! vocea mea suna rupta dintr-o bucata de realitate si mainile imi tremura sustinand trupul baiatului de imi strange corpul cu bratele sale. Leo?! Ce tot...? Esti bine?
Tuseste de cateva ori si imi elibereaza talia. Mintea mea este alba, neputand lua nici o decizie rationala spre binele lui. Doar intrebari simple, pline de nervi si de nestiinta mi se invart prin interiorul capului.
- Hei, Ad... De ce ma doare pieptul atat de tare? De parca ceva mi-ar fi explodat acolo... spune cu o usoara nuanta de umor in cuvinte, dar parca as fi cerut ocrotire de la durerea ce il apasa.
Il asez jos pe unul dintre umeri si il sarut pe frunte, dupa care o iau in goana pe scari, lovind in drumul meu cateva vase din sticla ce cad jos si se sparg, taindu-mi pielea talpilor. Intru in bucatarie si cu o gafaiala in voce ii spun Anabellei ca trebuie sa il ducem pe Leonard la spital, dar neavand timp sa ii spun si de ce. Trece pe langa mine si creeaza un curent de aer ce imi risipeste cateva fire de par, cazandu-mi peste umerii dezgoliti. Cuvinte! Simplele cuvinte spuse de el ce au reusit sa ma tulbure atat de tare incat am ramas muta pentru un moment dat, nestiind cum sa actionez sau ce sa fac! Ce teribile erau! Cat de crude, vii si limpezi imi rasura de zeci de ori prin minte! Imi apas cu degetele pleoapele pentru a intemnita gandul straniu ce mi-a trecut prin minte si ma intorc pe calcaie, iesind din incapere si lasand aici doar perdeaua cenusie zvantata de vantul dinaintea ploii ce urmeaza sa curete astfaltul gri al stazii, lipstit de sentimente.
Lectura placuta.
Din perspectiva Adelindei
Capitolul VIII
Cuvinte soptite, fragile, mi-ai spus printre picaturi reci de ploaie... Ce bine ar fi fost daca le-as fi inteles din prima! Cat mi-as dori sa ma fi nascut om, dar sa te cunoscut pe tine, sa ne fi jucat prin parcurile pline de trandafiri cu tente ce albastru-violet, sau sa ne fi certat pentru jucariile noastre si apoi sa ne impacam si sa savuram o inghetata cu glazura de ciocolata. Da... Doar vise bete in lichior dulceag de visine ce nu se vor indeplini niciodata...
- Esti mostenitoarea familiei Di’Casia. Fie, uita-ti trecutul, originea, familia, totul, scapa de tot! spune, strangand usor esarfa galbuie din jurul gatului, deja exasperata de calmul meu. Dar nu poti scapa de sangele ce iti curge prin vene? Ce ar spune aceasta familie daca ar afla cine esti cu adevarat? Ce creatura dezastruoasa esti? Ar pleca speriati de langa tine, ramanand singura si, probabil, cazand intr-o depresie inconstienta, si amortita sentimental de gandul sinuciderii ai veni cu capul aplecat si mi-ai cere iertare pentru toate insultele spuse.
Purtam aceasta discutie de cel putin zece minute si ea repeta acelasi lucru a treia oara consecutiv. Imi las capul pe o parte, sprijinindu-l intr-o palma, cateva suvite brunete atingandu-mi obrajii. Arcuiesc usor buzele intr-un zambet silit, increzator, dar efemer, neputand rezista pentru mult timp. Imi musc buza inferioara si apoi imi trec limba pe suprafata ei, umezind-o usor, si indreptandu-mi privirea spre femeia din fata mea.
- Si... Ce crezi ca poti face pentru a ma lua de aici? Ma vei târî cu forta? No, n-o vei face in acest fel, ai pierde mult prea mult. Din aceasta cauza ai si venit singura, neinsotita. Si nici nu le vei spune despre ce sunt. Ai incalca legile, no? Oo, ce pacat, cand esti atat de aproape pentru a-ti realiza planurile totusi aceasta mica buruiana ce iti sta in fata nu ti le satisface. Dar, bineinteles, stiu prea mult si nu sunt sigura de faptul ca aceste buze vor sta inchise pentru mult timp.
Gesticulez cu mainile tot ceea ce ii spun si vocea mea degaja multa incredere de sine, chiar daca pe interior nu simt asa. Parca m-as afla intr-o savana africana, eu fiind o gazela si printre ierburile inalte, arse de soare, ma priveste cu o licarire ciudata un ghepard, gata sa sara pe mine. Sa incept sa fug? Nu, este mult prea aproape de mine, m-ar ajunge imediat si durerea ghearelor sale m-ar strapunge si mai tare. Sa stau locului si sa imi astept soarta, sperand ca va fi una blanda si rapida? Dar atunci ce as face cu orgoliul meu de persoana narcisista? Nu il pot arunca, ar insemna ca as renunta la filozofia mea, adica as putea spune ca as muri pe interior. Nu crezi, tu, cititorule, ce vezi lucrurile intamplandu-se si le poti anticipa de dinainte, faptul ca este atat de simplu?
- Daca asta este ceea ce crezi, nu voi mai insista deloc, si imi arunca un zambet scurt, nonsalant. Dar, daca doresti sa scapi definitiv de mine, ma poti prezenta familiei ce te gazduieste?
Cuvintele imi inunda urechile si ma fac sa imi deschid gura pentru a spune ceva. Dar nimic nu iese de acolo... Parca cineva ar fi rupt corzile vocale ce se afla in laringe si m-ar fi lasat acolo, muta. Inghit in sec si ma ridic de pe scaun, trecandu-mi de cateva ori mainile peste rochia dantelata floral din satin, ce imi ajunge pana la genunchii acoperiti de materialul subtire al ciorapilor maronii din matase.
Dau de doua ori din cap, de sus in jos, si ii fac semn doamnei sa ma urmeze. Intram in living si Anabella ne intampina cu o tava si un pahar cu ceai, pe care o pune pe masa din sticla. Doamna se apropie de obiectul sustinator si isi aseaza mainile deasupra ei, langa tava argintie. Priveste incaperea, iar eu stramb putin din nas, nestiind ce nu-mi convine.
- Leo este sus, ii poti duce acest ceai? Mi-a cerut sa ii fac, vocea Anabellei sparge linistea ce s-a creat.
Prind tava si urc in graba scarile, sperand in sufletul meu sa nu le las sa vorbeasca prea mult. O vad in stare sa ii spuna cine stie ce cuvinte, ce ar pune-o pe Anabella in dubii. Intru rapid in camera blondului, o racoarea lovindu-mi pielea. Scurtez incaperea cu privirea, peretii de un verzui deschis, mobila din lemn de trandafir, carti vechi, intinse pe cearşaful purpuriu al patului, si Leonard stand pe scaunul de la birou si privindu-ma. Ma apropii de el si pun tava pe suprafata negricioasa. Ce linieste inabusitoare pluteste in aer! Pot auzi atat de bine picaturile de apa ce se izbesc de fereatra.
Ma intorc pe calcaie si incerc sa ies din camera, dar vocea calda, ragusita, a blondului ma opreste, facandu-ma sa oftez scurt si sa imi aplec putin umerii in fata.
- In legatura cu se s-a intamplat mai devreme... Isi umezeste buzele si se intoace cu fata inapoi in cartea dinaintea sa, privind-o absent si neinteresat de continutul ei. Ce spui?
Doar atat imi poti da ca si raspuns? Doar doua cuvinte: ‚ce’ si ‚spui’? Acel moment in nuante de roz te-a lasat fara vorbe? Chiar ma surprinzi, Leonard! Trag aer in piept si imi intorc doar capul inspre el, schitand un mic zambet in coltul gurii.
- Da-mi o singura ora. Iti promit cu tot sufletul meu ca iti voi raspunde la toate intrebarile pe ca le-ai avea.
Ies din camera si cobor in goana scarile, impiedicand-ma o data. Cand ajung jos nu o pot vedea decat pe Anabella ce sta pe canapea si isi soarbe cafeaua. O privesc buimaca si o intreb unde este doamna ce tocmai era aici.
- A plecat. A spus ca daca vei avea nevoie de ea, pentru urmatoarele doua zile se afla in oras. Destul de draguta... Cine este?
- Doar o fosta vecina ce m-a ajutat odata.
Ma asez pe fotoliu si imi las capul pe suprafata moale a acestuia, inchizand ochii. Atat de mult amintiri imi anunda acum mintea si ma fac sa oftez. Cand dumneaei a pasit in casa era ca si cum ma aflam la marginea prapastiei si vantul batea atat de tare, incat m-ar fi impins in abis. Si acum am o ora in care sa ii spun lui Leonard ceea ce simt pentru el. Imi este un prieten atat de bun! Aproape ca un frate. O vorba de a sa imi strapunge mintea rapid si ma face sa zambesc larg. ‚Doar îs frate-tu, nu?’, asa imi spunea mereu cand ma ajuta. Si ce cuvinte ajutatoare erau. Ma faceau sa ii sar in brate si sa il sarut pe frunte, dupa daca sa ii ating usor obrajii. Oare de cand ti-a inceput aceasta simpatie pentru mine, Leonard? Capul imi aluneca usor pe perna de langa mine, iar eu ma ghemuiesc, cu genunchii la piept. Suvitele brunete imi ating obrajii, gadilindu-ma. Incerc sa-mi aduc aminte toate momentele petrecute cu Leonard si ce sentimente m-au inabusit atunci cand le-am avut. Si cate m-au facut sa fiu geloasa sau mandra pe celelalte fete ce il inconjurau!
***
Deschid usor usa, varandu-mi mai intai capul, incet, pentru a nu face zgomot. Il vad pe blond, ce sta cu chipul afundat in bratele-i incrucisate pe biroul negricios. Scot un zambet fragil si intru in incapere. Pasesc delicat pe varfuri, apropiindu-ma tot mai mult de el. Flutur de cateva din maini pentru a-mi pastra echilibrul, scotand un chicot estompat de palma de mi-a atins buzele. Un gand simplu, copilaresc, mi-a trecut pentru un singur moment prin minte, ca o sageata ce se indreapta spre tinta bine fixata. Mergeam urmand o singura linie a parchetului proaspat lustruit si parca ca as fi facut echilibristica in sala de gimnastica. Trag aer in piept si ma duc langa blond, punandu-i usor mana pe umar. Il strig pe nume si imi deschid considerabil gura, vrand sa spun ceva nestiut de nimeni. Nu imi raspundea Leonard. Sa se fi suparat pe mine? Din ce motiv? Stiu ca am intarziat un sfert de ora pentru ca am adormit pe acel fotoliu confortabil, dar chiar si asa, nu are motiv. Imi apropii buzele de obrazul sau si il sarut, lasand o usoara urma rozie de luciu de buze. Isi soptesc la ureche sa se trezeasca si ma ridic asupra lui pentru a-l putea privi.
Se misca incet si isi ridica casporul, trecandu-si de cateva ori mana peste fata acoperita de suvitele rebele. Se intoarce spre mine si cu irisii intredeschisi incearca sa ma observe, clipind repede si des de cateva ori.
- Esti bine? ii spun, dupa care imi inchid ochii si imi ating usor pleoapele cu varfurile degetelor inghetate de parca imi era rusine pentru ceea ce l-am intrebat. Si mai degraba, ce as fi putut sa ii spun? Tin la el, acest lucru nu il pot nega, dar acea simpla intrebare mi-a iesit din corzile vocale fara a putea fi analizata sau cel putin gandita.
Tanarul imi atinge mana ce se afla pe birou si ma trage mai in jos, facandu-ma sa ma aplec indeajuns de mult pentru a-si putea pune capul pe umarul meu. Respira greu, aerul cald atingandu-mi pielea. Imi musc buza inferioara si imi pun mana deasupra parului sau.
- Leonard, serios, esti bine? Nu vrei sa te consulte un doctor?
Da de cateva ori din cap de la stranga catre dreapta, sifonandu-mi materialul rochiei, si se ridica cu greu, sprijinindu-se de mine. Ii prind fata in palme si il fortez sa ma priveasca in ochi, ridicandu-mi spranceana stranga.
- Vei merge la spital, fii sigur de asta! Vrei sa o chem pe Amelia pentru a te convinge?
Scoate un chicot scurt si imi atinge mainile, coborandu-le. Se ridica imi picioare si imi arunca o privire pe furis, in timp ce face doi pasi, leganandu-se dintr-o parte intr-alta.
Cana din portelan loveste suprafata lemnoasa, spargandu-se cu un sunet surd si teancul de carti vechi se imprastie pe jos, foile subtiri si putin patate de cerneala ale acestora zboara de cateva ori prin camera. O greutate ma apasa, facandu-ma sa cad pe covorasul mic, purpuriu.
- Leonard?! vocea mea suna rupta dintr-o bucata de realitate si mainile imi tremura sustinand trupul baiatului de imi strange corpul cu bratele sale. Leo?! Ce tot...? Esti bine?
Tuseste de cateva ori si imi elibereaza talia. Mintea mea este alba, neputand lua nici o decizie rationala spre binele lui. Doar intrebari simple, pline de nervi si de nestiinta mi se invart prin interiorul capului.
- Hei, Ad... De ce ma doare pieptul atat de tare? De parca ceva mi-ar fi explodat acolo... spune cu o usoara nuanta de umor in cuvinte, dar parca as fi cerut ocrotire de la durerea ce il apasa.
Il asez jos pe unul dintre umeri si il sarut pe frunte, dupa care o iau in goana pe scari, lovind in drumul meu cateva vase din sticla ce cad jos si se sparg, taindu-mi pielea talpilor. Intru in bucatarie si cu o gafaiala in voce ii spun Anabellei ca trebuie sa il ducem pe Leonard la spital, dar neavand timp sa ii spun si de ce. Trece pe langa mine si creeaza un curent de aer ce imi risipeste cateva fire de par, cazandu-mi peste umerii dezgoliti. Cuvinte! Simplele cuvinte spuse de el ce au reusit sa ma tulbure atat de tare incat am ramas muta pentru un moment dat, nestiind cum sa actionez sau ce sa fac! Ce teribile erau! Cat de crude, vii si limpezi imi rasura de zeci de ori prin minte! Imi apas cu degetele pleoapele pentru a intemnita gandul straniu ce mi-a trecut prin minte si ma intorc pe calcaie, iesind din incapere si lasand aici doar perdeaua cenusie zvantata de vantul dinaintea ploii ce urmeaza sa curete astfaltul gri al stazii, lipstit de sentimente.