Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

Metropola

#1
Acum, că tot am spus că-mi place să scriu, am decis să-mi postez și eu singura creație care este încă în lucru. Ficul îl am postat și pe site-ul manga-anime, așa că nu aș vrea să se considere un plagiat.
Povestea gravitează în jurul unei tinere de 15 ani care este crescută în lumea mafiei. Antrenată special pentru a fi un asasin cu sânge rece și pentru a putea continua " tradiția" familiei, fata este privată de o copilărie normală. Totul se schimbă în momentul în care ajunge să fie aruncată într-o lume pe ca nu o cunoaște și față de care simte o repulsie imensă. Primele capitole nu vor fi foarte clare, eu încerc să mă axez cât mai bine pe sentimentele personajului și să creez un spațiu ciudat în care să-mi plasez eroina. Acestea fiind spuse, a venit timpul să postez primul capitol... Sper că o să vă placă și aștept cât mai multe păreri/critici...


*Metropola*

Cap.I - " Răzbunare "



Liniște, singurătate și... Roșu. Mult mult roșu, peretele, covorul, patul. Totul este învăluit în roșu, în sânge.

Vântul: pătrunde încet în cameră, mișcă roșul din geam, mișcă lenjeria de satin roșu. Culoarea nebuniei... roșul... Rațiunea este colorată în roșu; pierd controlul! Roșul mă învaluie.

Sângele se prelinge pe conturul umărului meu. E atât de cald, atât de ROȘU. Coboară. Coboară și începe să picure pe satinul roșu, iar ochii mei privesc cu lăcomie dâra lăsată în urmă pe antebraț. Duc mâna la gât, iar degetele lungi ating zgârietura roșiatică. " Noroc chior... " . Dacă glonțul ar fi trecut mai aproape, acum m-aș fi odihnit într-un coșciug sângeriu, la zece metri sub pământ. Știu, uneori sunt cam... sadică. Granița dintre rațiunea mea șubredă și nebunia totală era atât de fragilă, atât de... efemeră; ca un fir de ață: un fir de ață roșie. Paradoxal, clipele mele de luciditate erau extrem de laconice și se rezumau doar la eternul pistol auriu ce zăcea descărcat pe biroul din fața mea. Minunatul obiect își extindea tot mai mult umbra, iar eu mă aflam tot în pat. Privesc tavanul; ce văd? Totul... Stelele, luna și întuneric. Smoala, iadul, moartea; toate mi se perindă prin fața ochilor. Ce anomalie bizară: iar este lună plină. Mereu și mereu și mereu este lună plină: când m-am născut eu a fost lună plină, când am învățat despre "Imperiul Rosetti" , când am dat primul jaf, când a murit mama. Toate amintirile mele sunt legate de luna plină- chiar și atunci când tata mi-a prezentat-o pe noua lui soție, persoana pe care am urât-o și o urăsc și acum cu toată puterea.

Mă ridic. Doar simplul gând că acea nenorocită vrea să-i ia locul mamei mă înfioară și mă dezgustă peste măsură. La dracu' ! Iar m-am indispus. Acea mizerabilă nu merita să fie nici servitoare, darămite doamna acestei case.Dacă ar fi fost după mine, ea ar fi zburat de mult din castel, împreună cu fraierul de tată al meu. Dar, deși nu-mi place să recunosc, sunt neputincioasă. Nu pot să fac nimic în legătură cu cei doi. Dacă mama nu m-ar fi implorat să-l las în viață, acum eu aș fi condus totul, eu aș fi planificat fiecare mișcare a mafiei japoneze.

Privesc discret pistolul... țeava lungă, aurie, sclipește sub razele lunii, iar gloanțele din apropiere încep să se rostogolească. Unul cade jos... Mă apropiu și îl ridic. Îi simt răceala, iar senzația pe care mi-o oferă acel contact chinestezic mă face să zâmbesc. Ating arma, o iau în mână, fixez glonțul și o încarc. Aveam nevoie de ceva; de ceva care să mă poată aduce iar cu picioarele pe pământ. Nici măcar vechiul meu pistol nu mai putea să facă asta, dar atunci... Cine, sau mai bine zis: CE putea să mă trezească?... Știu. Ceva nou, inedit, indestructibil, la fel ca... El. Da, cu siguranță el. Dar, există o mare problemă: nu știu unde l-a ascuns tata. Am nevoie de schițe, de informații; trebuie să-l găsesc cât mai repede pe Donner. Pun vechea mea armă la loc, in cureaua fustiței, după care ies în fugă din cameră. Unicul loc unde puteam găsi informațiile necesare era biroul lui papa. Parcurg holul lung, după care cobor scările tâmpit decorate- un stil necunoscut mie, dar care îmi oferea certitudinea că ceva mai hidos decât el nu există. Ajung în sufragerie. Stilul gotic, pe care eu și mama îl adorasem, dispăruse complet, iar acum parcă m-aș fi aflat într-o cameră de turtă dulce. Era cea mai stupidă schimbare pe care o făcuse cotoroanța de când intrase în casa și în viața mea. Arunc o ultimă privire grotescului aranjament, după care mă îndrept spre bibliotecă. Deschid ușa mare din stejar și pătrund în încăperea prost luminată. Șemineul, ca un portal din flăcări, era înconjurat din toate părțile de cărți. Deasupra lui, tabloul mamei privea cu superioritate totul, de parcă cea pictată ar fi fost vie. O analizez pentru câteva clipe plină de admirație, apoi mă îndrept spre rafturile din fața mea. Studiez atent cotoarele vechi și ponosite ale cărților, până când dau de cea pe care o caut. Ating suprafața rigidă, iar cu un zgomot scurt, mobilierul se dă la o parte, făcând loc unor scări din piatră. Încep să urc treptele, în timp ce în spatele meu trapa se închide. Bâjbâi pentru pentru un timp prin întuneric până când simt răceala clanțelor. Deschid ușa și intru nonșalantă înăuntru. Lampa pitică ce era așezată pe birou lumina sobru, iar perdelele erau trase. Privesc scârbită scumiera de pe măsuța din dreapta mea, după care îmi continui drumul. Pe suprafața din lemn negricios erau împrăștiate o droaie de hârtii pline cu schițe. Încep să caut cu interes printre ele, aruncându-le una câte una pe jos. Acum biroul este gol. Nu găsisem planurile. Eram frustrată, nervoasă și... plictisită. Foarte plictisită. Privesc ciudat lampa. Becul rotund, gălbui, își arunca lumina leneș. Mă deranja. Mă deranja și incomoda. Ochii mi se micesc, iar mâna îmi trece rapid peste obiectul sângeriu. Cu un zgomot scurt, lampa se sparge de podeaua rece. Cioburile transparente se împrăștie ca un val, iar câteva dintre ele îmi ajung la picioare. M-am privit o clipă în sticlă, după care scârțâitul prelung al ușii m-a făcut să mă întorc brusc.

- Hei, puștoaico! Ce cauți în biroul lui șefu' ?

Vocea groasă și răgușită- cu siguranță din cauza tutunului- m-a făcut să mă încrunt. Bărbatul din pragul ușii, de două cât mine, mă privea atent. Deși nu puteam să-i văd ochii, știam prea bine că studia cu mare suspiciune încăperea și, implicit, pe mine. Se lăsă tăcerea. Nu îi răspunsesem la întrebare; nu aveam de gând să o fac. Până la urmă eu eram adevărata șefă. Trec trei minute. Nu se mișcă niciunul dintre noi. Este liniște; liniște și întuneric. Mă săturasem să tot aștept. Nu aveam timp de pierdut. Trebuia să găsesc schițele cât mai repede.

Cu un zâmbet ironic și cu o privire ce-mi trăda disprețul față de făptura din fața mea, am început să vorbesc:

- Măi, măi! Oare nu ești tu acel angajat al lui papa care mereu intră în bucluc și care face de râs toată mafia japoneză?

Auzindu-mi insultele, bărbatul se apropie furtunos de mine și, prinzându-mi brutal încheieturile, îmi răspunde pe un ton ofensat:

- Cine te crezi, puștoaico, de vorbești așa cu mine?

Gata! Deja devenise insuportabil. Cum își permitea să mă ating? pe mine: moștenitoarea imperiului Rosetti? Îmi trag mâna și, ducând-o la curea, scot pistolul. I-l așez la tâmple și trag... Un foc, o bufnitură, iar acum bărbatul era pe jos, probabil deja mort, într-o baltă de lichid roșu închis. Surâd. De când nu mai împușcasem oare pe cineva? Nu știu; cred că trecuseră aproape...aproape trei ani. Și totuși, îmi cam pierdusem îndemânarea.

Deodată, simt că cineva mă privește. Mă întorc spre ușă, iar în prag îmi zăresc tatăl:

- Diva, scumpete, ce s-a întâmplat? mă întreabă acesta curios îi oarecum speriat.

- Păi, vezi tu, oricum nu era de folos! După părerea mea, ceea ce te încurcă trebuie să dispară; indiferent de mijloace.

A ridicat intrigat o sprânceană... Nici nu mă așteptam la mai mult din partea lui. Nu a spus nimic; absolut nimic. Mă enerva. Ori eram eu proastă și nu știam să fac conversație, ori tăcerea dintre noi era extrem de sugestivă. Ce voia: să mă pedepsească?! Să mă trimită în cameră?! Chiar șinea neapărat să fie ridicol până la apogeu? Nu puteam să cred că era tatăl meu sau cel puțin vre-o rudă de-a mea.

M-am retras fără să comentez. O ceartă cu el era pur și simplu inutilă. Înainte să-mi dau măcar seama, ajung în cameră. Mă așez pe pat și închid ochii. Instinctiv, mă gândesc la mama. Pielea ei ciocolatie, pletele ca de smoală; întunecate, și ochii de culoarea onixului: două pietre prețioase care priveau cu superioritate în jur. Cu superioritate și cu o oarecare răutate; o răutate sublimă. Deși fizic nu semănam mai deloc, caracterul; privirea; ferocitatea erau prezente în ambele cazuri.

O, de ce a trebuit tu să părăsești așa de repede lumea oamenilor; lumea mea? De ce nu ai lăsat omenirea să se bucure de frumusețea ta? De ce atunci când ai plecat mi-ai lăsat totul și, totodată, nimic?

Zâmbete, veselie, lumină... Totul s-a pierdut în abisul înghețat al vremii. Totul a fost uitat și lăsat să se descompună; să dispară. Nici măcar amintirile nu mai există. Au pierit și ele, odată cu zâmbetul tău; odată cu TINE. Mă adâncesc tot mai mult în propria-mi lume, acolo unde nimeni nu poate să intre, acolo unde adevărata "eu" își duce traiul și supraviețuiește cum poate. Moartea îmi dă târcoale în fiecare minut, iar amintirea ta devine difuză și efemeră. Mă pierd în labirintul vieții, așteptăndu-mi resemnată sfârșitul, în timp ce corpul îmi stă pe loc, iar simțurile mele parcă așteaptă pe cineva; pe cineva capabil să mă îndrume spre ieșire; cineva care să mă trezească. Din ziua în care ai murit îl aștept pe acel "cineva" , iar el încă nu și-a făcut apariția; nu a dat dovadă că ar exista măcar. Și dacă întradevăr nu există? Dacă sunt nevoită să găsesc singură drumul? Dacă îndrumătorul meu nu se află pe această lume? Atunci...Atunci CE mă fac? O să... o să mor? O să dispar și o să fiu uitată, îngropată sub pământul rece și umed? O să mă sting asemeni unei flăcări care atinge apa și piere?

***

Deschid îngrozită ochii. Vechea mea cameră apare în cadrul meu vizual, în timp ce picăturile de transpirație se amestecau cu sângele din zona gâtului și se prelingeau încet pe pieptul meu, ce se mișca în ritmuri alerte. Adormisem... Adormisem cu capul pe foaia ce o țineam strâns intre degete. Fusese doar un vis; un vis ce-mi reflecta toate gândurile: eu, mama și prăpastia dintre noi numită Moarte.
She is a living existence of selfishness.


#2
Well, continuarea capitolului 2...



- S-a întâmplat ceva, Kanon? întreb, plimbându-mi mâna pe perete și încercând să găsesc întrerupăorul. Când dau de el, îl apăs, iar lumina nemiloasă a becului îmi intră violent de brusc în ochi.

- Vin și eu! îmi spune râzând.

Cum adică " Vin și eu! " ? Unde voia să plece; sau, mai corect spus, unde voia să "vină" ? Nu... Nu era cu putință. De unde știa de jaf, când eu nu spusesem nimănui nimic?!

- Ce vrei să spui? îl zic, aparent surprinsă.

Afișând un zâmbet ironic, îmi răspunde:

- Haide, păpușă, nu are rost să ai secrete față de mine. Știi foarte bine despre ce vorbesc.

Mă încrunt. De ce trebuie el să se bage mereu unde nu-i fierbe oala? Ce voia: să mă încurce? Sau să moară naibii împușcat?

- Onii- san, nu-mi place să-mi spui "păpușă" !

Îl tachinam. Îmi plăcea la nebunie să fac asta. Știam prea bine cât de mult urăște să i se spună "așa" .

- Foarte haios Diva. Îți reamintesc că eu nu sunt fratele tău, sau orice altă rudă de-a ta. Faptul că ne cunoaștem de când eram copii nu schimbă cu nimic "relațiile" dintre noi. Tu ești șeful, iar eu asistentul. Să nu uiți niciodată asta!

- Cine spune că între noi doi trebuie să fie o legătură strict profesională? Întreb surâzând ștrengărește și apropiindu-mă de el. Mi-am întins ușor mâna, iar degetul arătător a poposit pe buzele sale rozalii.

Scos din pepeni de comportamentul meu copilăresc, începe să strige nervos:

- Ai grijă, copilo! Dacă te joci cu focul s-ar putea să te arzi!

- Care pe care! Nu, frățioare? i-o tai eu badjocoritor.

Văzând ca nu are cu cine să "dezbată" problema, renunță la aroganță și se hotărăște să discute cu calm, ca de la mafiot la mafiot; mai precis, ca de la băiat la fată...

- Ascultă... începe blondul... știu că în acestă noapte ai de gând să spargi banca "Bellatrix" și să furi arma lui tăticu' , așa că m-am gândit că o să ai nevoie de ajutor, având în vedere că dorești să jefuiești cea mai bine păzită bancă din toată Japonia. continuă, accentuând ultimele cuvinte.

- Doar pentru că are o mulțime de paznici nu înseamnă că este imposibil de pătruns în clădire! țip revoltată.

- Îți reamintesc, scumpa mea "șefă" , că o singură persoană a reușit să intre acolo prin efracție. Încearcă el să mă descurajeze.

- Da, știu. Iar acea "singură persoană" a fost mama; nici asta nu am uitat. Așa că dacă ai venit aici doar ca să mă faci să renunț, te informez că și-ai pierdut vremea degeaba, deoarece am să-l recuperez pe Donner cu orice preț!

Văzându-mi hotărârea, Kanon a oftat resemnat și mi-a înmânat harta orașului, schițele clădirii și cheile motocicletei pe care nu de mult o achiziționasem. Deci nu avea de gând să cedeze; ținea morțiș să mă însoțească. Bine... Bine... Dar să nu dea apoi vina pe mine în caz că pățește ceva.

Am luat obiectele din mâinile sale și am deschis un sertar al biroului. Am scotocit o clipă prin el, după care am scos un pistol micuț, câteva ventuze pentru cățărat și un inel cu diamant argintiu. Aruncând o ultimă privire camerei, l-am prins de braț pe tânăr și l-am tras după mine.Cobor în fugă scările, deschid ușa de la intrare și ies în curte. Luna își arunca razele palide pe lacul amenanjat în stânga mea, iar cerul era pe alocuri brăzdat de nori întunecați. Copacii formau umbre sinistre pe aleea pietruită pe care o traversam grăbită. Ajunsă în fața grilajului de fier, apăs un buton verde, iar cu un zgomot metalic, poarta se dă la o parte. În încăpere era beznă. Nu puteam distinge aproape nimic, iar frigul de afară mă făcea să tremuri incontrolabil. Mijesc ochii și, scruntând întunericul cu privirea, remarc formele greoaie și totuși atât de frumoase ale motorului meu. Mă apropii de ea, o încalec și, făcându-i semn lui Kanon să se așeze în spatele meu, bag cheia în contact. Cu un vuiet prelung, "prețioasa" mea pornește, iar după câteva minute ne aflam pe șosea. Vântul îmi împrăștie părul în toate direcțiile, iar senzația pe care o am atunci când simt aerul rece biciuindu-mi fața este una extraordinară. Nu purtam cască... Eram mult prea încrezătoare în capacitățile mele de "șofer" pentru a mai recurge la aceste mijloace de precauție.

Deodată, simt cum băiatul din spatele meu începe să devină agitat. Exasperată de frica lui prostească, îmi întorc puțin capul într-o parte și-mi dau hotărâtă drumul la glas:

- Termină, Kanon! Ești enervant, să știi.

Deși purta cască, pot să jur că l-am văzut încruntându-se.

- Nu m-am obișnuit încă cu faptul că nu porți cască, asta e tot. Știi cât este de periculos!

Pentru o clipă, chipul mi-a fost inexpresiv, însă apoi am izbucnit într-un râs violent. Nu-mi venea să cred cât de naiv era acel "puști". Chiar credea că o să mor atât de ușor? Ce prostuț. Un om piere atunci și cum îi este scris. Uneori nici chiar eu nu pot prețui viața unei persoane; de a mea ce să mai zic. Cât de ușor poți să ucizi pe cineva și cât de ușor te poate ucide cineva pe tine...

Am o presimțite ciudată. Ceva nu o să fie în regulă; ceva o să intervină; ceva... încep să tremur. Văzându-mi reacția, Kanon își încolăcește mâinile în jurul taliei mele și mă îmbrățișează. Căldura trupului său mă calmează. Știam că sunt și voi fi în siguranță. Știam că mă va apăra și că-și va da și viața pentru a mă salva.

Nu am habar când am ajuns în spatele băncii. M-am asigurat că motocicleta nu va fi descoperită, după care am început să mă pregătesc... îmi pun ventuzele la mâini și la picioare, iar inelul îl așez pe degetul arătător. Mă întorc spre tânăr, care este și el pregătit, apoi încep escaladarea clădirii. Inima îmi bătea cu putere de fiecare dată când lunecam ușor în jos pe sticla de gheață. Mă opresc pe la mijlocul construcției unde, după informațiile mele, s-ar fi aflat încăperea vizată. Îmi întorc palma dreaptă și, lipind-o de geam, încep să trasez un cerc. Diamantul tăia cu precizie și fără zgomot; era o adevărată unealtă pentru spargeri... După ce termin, iar bucata de sticlă cade în cameră, sar jovială înăuntru și-l ajut pe tovarășul meu să facă la fel. Mă încrunt și încerc să depistez ceva prin jur. Privesc suspicioasă podeaua... "Fără senzori de mișcare?... Na... Nu se poate. ". Chiar nu-mi venea să cred că paznicii erau atât de ignoranți încât să lase cale liberă la comoară. În orice caz, nu aveam să stau toată noaptea locului și să mă întreb dacă cumva pe acolo erau amplasate alarme sau nu. Am pășit încet prin întuneric. Nimic. Liniștea continua să troneze în jur, iar uimirea mea se mărea cu fiecare secundă. Am reușit, în cele din urmă, să depistez conturul unui clopot de sticlă sub care presupun că s-ar fi aflat arma. Mă apropii de el, îl ridic și înșfac obiectul auriu și greoi. Întorcându-mă, dau să plec, însă pașii ce începeau să se audă clar în urma mea și glasul răsunâtor: " - Nu mișca! " , m-au făcut să îngheț.

- Lăsați armele jos și predați-vă!! continuă aceeași persoană de mai devreme.

Deci, până la urmă, fusese o capcană. Au știut că venim, așa că au așteptat în umbră până au fost siguri că nu mai pot riposta. Ce previzibili erau acei oameni. Chiar credeau că am să stau cu mâinile în sân și să mă las arestată ca o proastă?! Nicio șansă... Doar nu jefuiam singură banca, nu ? Îmi ridic mâna și, lăsând în jos două degete, îl privesc intens pe Kanon. Înțelegâdu-mi intenția, tânărul își duce palma la curea și așteaptă semnalul. Cobor încet un deget, apoi cel de-al doilea și...

-Acum!!! țip, aruncându-mă la pământ.

Băiatul aruncă grenada, mă prinde grăbit de mână și sărim împreună pe fereastră. După câteva secunde, încăperea pe care tocmai o părăsisem explodează, împrăștiind flăcări pretutindeni. Parcă aveam în față focurile Iadului, cu sângele și cu fumul ce se contopeau încetul cu încetul. Explozia de culori roșiatice emana căldură; radia de lumină. Mirosul înțepător îmi acaparează ființa, iar ochii îmi sunt inundați de nuanțe calde și intense. Plăcere, extaz, delectare... Toate sentimentele mi se amestecau și dădeau naștere unuia nou: incitare. Da! Cea mai adâncă trăire; cel mai arzător simțământ pe care l-a cunoscut și simțit firea umană.

Întind mâna spre valul de flăcări... De ce? Nu știu. Cred că vreau să-l ating, să dovedesc că nu este doar un vis. Vreau să simt că iau foc, vreau să fiu asemenea unui Phoenix care renaște din propria-i cenușă; care trăiește veșnic în străfundurile veșniciei; vreau să mă pierd în abisurile întunecate, să înot printre umbrele efemere și, cel mai important, vreau să plec... Vreau să plec la mama. Vreau să plec acolo jos, acolo unde astfel de explozii ale culorilor să fie ceva obișnuit, ceva normal. Vreau să mă despart de lumea infectă a oamenilor; lume ce pare a fi un uriaș ospiciu în care fiecare om, fiecare creatură, își are propriile probleme: propria nebunie. Ființele umane sunt doar niște marionete în mâna destinului; sunt niște actori talentați ce au în spectacolul vieții cele mai grotești roluri; sunt doar niște paraziți care distrug totul și care își bat joc de casa lor: Pământul. Deși unii se cred mai superiori, toți sunt la fel; toți sunt niște ființe demne de disprețul meu; sunt doar niște pete de sânge pe un perete sângeriu. Demni de milă, ignoranți și mult prea demenți pentru această lume. Ar trebui stârpiți, distruși, făcuți să dispară de pe scumpul pământ. Aș face chiar eu asta, dar nu pot... Pur și simplu nu pot! Sunt atât de perfecționistă și indiferentă față de tot și de toate, încât nu-mi pasă; chiar nu-mi pasă și nu știu de ce mi-ar păsa. Dacă cei ce conduc nebunii nu sunt în stare să facă nimic sau, mai bine zis, nu vor să facă nimic; eu de ce aș face-o? Nu... Prefer să stau în umbră și să privesc cum omenirea își etalează prostia în cel mai idiot și în cel mai jalnic mod posibil. Să privesc cum demenții își desfac cămășile de forță și "zburdă" prin ospiciul vieții. Să privesc cum se pierd pe întortocheatele căi ale destinului și cum, la final, nu reușesc decât să piară; nu reușesc decât să împuțineze din ce în ce mai mult camerele cu pereții albi ale spitatelor. Uneori mă amuză comportamentul lor; mă amuză stupidele lor încercări de evadare; mă amuză disperarea cu care încearcă să treacă de uriașele ziduri ale clădirii numite "Viață", iar când reușesc nu fac decât să cadă într-o prăpastie fără fund, să bâjbâie printre întunecimile Iadului și, când găsesc în final o luminiță, să se chinuie, suferind și extenuați datorită călătoriei.

***

Imaginea camerei mele începe să prindă contur, iar simțurile încep să mi se dezmorțească încetul cu încetul. Nu știu cum am ajuns acasă. Îmi vin în minte doar unele secvențe din cadrul jafului, iar celelalte pe care nu mi le amintesc sunt asemena unor abisuri negre. Închid ochii și încerc să asimilez ceva din multitudinea de tablouri ce se plimbă haotic prin capul meu. Văd o clădire mare, întuneric, flăcări, niște saci negri de gunoi, o motocicletă ce gonește nebunește pe autostradă...

Nu pot înțelege ce s-a întâmplat; nu pot înțelege cum naiba am ajuns la mine în cameră. Dacă totul fusese doar o ... O iluzie? Mă ridic îngrozită în capul oaselor. "Încă este noapte... " . Ceva îmi spune totuși că nu a fost o simplă scorneală a propriei mele imaginații, iar bănuielile îmi sunt confirmate atunci când privesc biroul. El era acolo; Donner...
She is a living existence of selfishness.





Utilizatori care citesc acest subiect:
1 Vizitator(i)