Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

Touching the "Happyness" tree

#1
Ok... Sunt extra constienta de faptul ca, deocamdata nu le am in domeniul acesta, dar totusi am gasit undeva inauntrul meu curajul sa postez primul mei fic. Am incercat sa adaug si un strop de umor si sper ca mi`a iesit schema. However, voi decideti si multumesc pentru atentie :)



Capitolul I : Viaţa mea


Daisuke… Cât poate fi de frumos un om? Nu mai frumos ca el… Păr roşcat, coafat tip ţepi, ochi caprui inchis, foarte mari pentru un japonez, bine conturaţi şi specificul zâmbet inocent si dulce. Niciodată nu uită să fie vesel si optimist. Priveşte viaţa in mii de culori, adesea uitate de noi. Adoră toţi oamenii, chiar şi pe cei care-l dispreţuiesc. În fiecare persoană ia în calcul doar calităţile, defectele neavând nici o influenţă în aprecierea caracterului acesteia. Uneori pare plin de secrete de care nu vrea să discute nici măcar cu prietenii cei mai buni si totodată colegii lui de trupă.
Iubeşte animalele, in special câinii şi suntem născuţi pe aceiaşi dată – 16 iulie-, zodia lui (si a mea): rac. O mică diferenţă între noi: el a întâlnit această lume cu 2 ani si jumatate de oră mai devreme.
Cum am spus, este membrul unei trupe, fiind cel mai tânăr dintre ei (18 ani), dar si cel mai bun dansator.
Şi în sfarşit e doar al meu…Al meu am spus!
Ani în care simeam că mor, că ma topesc doar urmărindu-l prin intermediul televizorului si internetului. Prietenii îmi spuneau că sunt nebună, dar inima mea avea nevoie de hrană. Hranî gasita în Daisuke.
Umbra care se abătuse asupra mea de la nastere, umbră formată de simplitatea vietii mele… umbră care pierise acum datorita luminii ce luase devenise realitate.
Mă alesese pe mine, doar pe mine…
Amândoi închisi pe veci în infinitatea iubirii noastre.
Era al meu…doar al meu…Era…
L-am pierdut… odată cu al 14-lea ceas spart de perete. Ce sa fac? Şi-o meritase din plin. Mă trezise din înca un vis splendid… Mă ridic din pat lenesă, legănându-mă până la fereastră. Trag draperiile nervoasă. Lumina intră cu nesimţire în camera mea, lăsându-mă oarbă pentru o clipă.
Mi-am primit porţia de speranţă pentru ziua aceasta, aşa că nu aveam nici un drept să fiu nemulţumită. Niciodată nu a fost suficientă încat sa ajung la saturaţia creierului meu bolnav , dar destul pentru a supravieţui în infecta mea viaţă. Ştiu încă de mult timp că suna mizerabil, dar fiecare om işi duce propria dramă undeva in el. Mă îndrept spre dulap şi îmi continui deprimarea succesivă, gândindu-mă la realitate: EL se află în alt oraş, în altă ţară, pe un alt continent… Japonia ~unde era el~ si Anglia ~unde mă aflam eu~ sunt cam departe una de alta. Cam foarte departe…
-Melissa, micul dejun e gata! –ma trezeşte vocea entuziastă a mamei…ea mereu e fericită şi mulţumită, oricare ar fi împrejurările-
Am încercat de atatea ori să o copiez, dar pur si simplu nu pot. Vreau să am ce-i mai bun de la viata… si pentru asta muncesc. Dar pe Daisuke nu-l voi avea niciodată.
-Vin, mami. –vocea mea stinsă-
Îmi iau uniforma in 10 secunde, îmi las părul desprins ca de obicei, lungimea lui ajungadu-mi ceva mai jos de piept. Părul lung nu e deloc la modă, dar nicodată nu aş putea renunţa la el, cum nu puteam renunţa nici la suviţele rebele de pe faţă. O exasperam pe mama cand ii spuneam că nu m-aş tunde nici platită. Mama mereu se gandea la sănătate şi igienă ~ “Nu-i sanatos cu părul în ochi…”~ . O iubeam prea mult să-i spun ca asa nu ma interesează!
Ajunsă în bucătărie, dau “Bună dimineaţa” şi mă asez la masă.
-Nu mai molfăi aşa! –încep predicile de dimineaţa ale fratelui meu mai mare-
-Mănânc cum vreau! –dau startul unui nou conflict-
Certurile de dimineaţă cu David ~fratele meu de 19 ani~ deveniseră tradiţie în familia noastră.
-Eşti un monstru! Locul tău este afară, în gunoaie. –continua el, devenind interesant-
-Eu măcar am un loc pe planetă…Tu o umbreşti degeaba. Nu exista un loc special pentru un gay ca tine, Feminitatea Voastră.
-Terminaţi amandoi! –spun mama si tata cu o voce monotonă. Se saturaseră şi ei săracii să tot ţipe la noi-
-Trebuie sa plec oricum. Am ceva treaba la club. –spun ridicându-mă de la masă-
-Bine draga mea. Să ai grija cu rolele –spune mama încă scârbită de faptul că mijloacele mele de transport sunt neobişnuite-
-Fi bucuroasă mamă că nu a revenit la skate-bourd. Fusta de anul acesta este şi mai scurtă decat in generală –spune Domnul Feminitate “liniştind-o” pe mama-
-Bine mamă. –îl ignor cu desăvârşire-
Plec val-vartej. Ca de obicei, am întarziat. O întrebare bună în momentul de faţă ar fi: “Ce îmi va face Lee de această dată?”
Lee (Aileen): liderul clubului de artă din care fac parte. Este o fată micuţa de statură, păr brunet, tuns tip castron, scurt şi drept. Ochii căprui închis, de formă specifică chinejilor (naţionalitate chineză), ascundeau răutatea specifică acestei scorpii. Clubul cuprindea arte plastic si cele musicale. Scumpa noastră sefa are grijă să ne tortureze ca pe nişte câini pentru spectacolul de talente de anul acesta.
Scutur capul, încercând să-mi alung gândul că voi fi nevoită dinnou să o suport. Privesc în sus şi observ copacii ce deţineau frunze de culori închise, îvechite. Multitudinea culorilor îcanta privirea oricui. Natura nu înceta niciodată să uimească prin originalitatea de care dădea dovadă în orice anotimp. Soarele se refrecta în frunzele umede, aspectul lor devenind feeric.Peisajul pastelat, în viziunea mea, era originar de undeva de departe, dintr-un timp în care pîmântul surâdea de vitalitate. Era doar un parc. Am trecut repede de el şi am întrat în imensitatea de beton ce invada oraşul şi lumea noastră.Tehnologia lasa cu mult in urmă natura.
Nimeni nu părea că ar simti lipsa copacilor, a plantelor, a verdelui in general. Atâta timp cât puteau să se îmbogăţească ca nişte monştrii nepăsători, nu conta că pămantul moare. Planeta nesabuitilor fara suflet.
Ajung la scoală şi ce să vezi? Aileen mă aştepta cu braţele deschise:
-Şi pe unde ai cutreierat,domnişorică până la ora de faţa?
-Am venit mai devreme comparativ cu data trecuta, recunoaşte! -incerc să mă apăr-
-Nu suficient de devreme! -acestea fiind spuse, începe să mă tragă ca o bezmetică ce era.
Nu suportam sa fiu condusă de o psihopată mai mică decât mine. Adevărul este că deţinea destul talent in ce prinveşte arta de a conduce un grup. Însa eu nu ma putea opri din a urî-o.
Intru in sala de repetiţii şi îmi iau locul la pian. Încep să-mi plimb degetele pe clape, alcătuind un acompaniament. Se aude şi vocea Alessiei cântand melodia respectivă. O admir indelung. Curajul de care dădea dovadă în tot ce executa îmi lăsa o parere foarte proastă despre mine însami. Solista trebuia să fiu eu, dar îmi este frică. Nu pot cânta decât atunci când sunt singură şi nimeni să mă critice. Cânt la pian deoarece nu sunt nevoită să mă bayey în întregime pe forţele proprii. Când cânti, totul depinde doar de vocea ta, deci orice sprijin lipseste, iar lucrurile de care trebuie să ai grija ajung să te doboare.
Alessia: par blond, mediu, ochi verzi in care întâlneai de obicei licărul acela de mândrie şi curaj.Era destul de sensibila si o arata. În orice caz este mai stăpână pe situaţie decât mine. Şi eu sunt sensibilă, însa încercam pe cat posibil să ascund asta. Îmi este frică de oameni. Nu văd un sprijin real in ei, deşi doar preyenţa lor îmi aminteşte cine sunt. În orice caz, rare sunt momentele în care vreau să revin la realitate, în aura de răutate şi ura. Alessia nu era aşa. Era mai degraba indiferentă în mare parte. Uneori mă ajuta, dar doar dacă avea de înapoiat un favor.
*
Termin repetiţiile şi mă îndrept spre clasă. Întru şi remarc cu uimire că toţi colegii mei se aflau in banca lor, complet îngeraşi tocamai picaţi din vazduh.
~”Clar…iar pun ceva la cale”~ îmi spun şi trântesc plictisită geanta pe banca mea. Mă aşez şi aştept ca minunea să înceapă. Alessia având banca paralele cu a mea, mă priveşte, purtând masca cu "Îmi pasă".
-Ce ai paţit tu? întreabă oarecum mirata-
-Nu-mi mai gasesc locul oriunde m-aş afla...Presint că se va întâmpla ceva - frază mai seacă şi lipsită de intonaţie nu puteam gândi-
-De unde ai certitudinea asta?
-Îl visezmai des decat de obicei -spun eu, sigură de reacţia ei-
-Iar despre el e vorba? E japonez si orice ai face, mama ta nu te va lasa să te muţi acolo pentru el. Plus că el are de unde alege...Celebritate...
-Da ştiu, dar simt că il voi întâlni, nu prea ştiu cum dar poate fi posibil.
-În lumea orice este posibil. Ştii ce pun la cale? -arătă spre colegii noştii, dubios de cuminţi-
-Nu dar nu prea vreau să aflu.
Profesoara intră în clasă.Dam “Bună ziua" şi ne începem lecţia plictisitoare. După aprozimativ un sfert de ora se întâmplă ceva bizar. Uşsa se trânteşte de perete, făcându-şi apariţia un alt profesor, din întamplare acesta fiind directorul, vizibil iritat:
-Cine a pus acesc bilet pe usa toaletei? –spune el aproape ţipand-
“Vă rugăm lăsaţi robinetele deschise!
Mulţumim!"
Din spatele profesorului se revărsa asupra clasei o baltă mare de apă, inundând încaperea.
Profesoara, fiind de biologie, era foarte conştientă de microbii ce îi conţinea acea apă jegoasă, aşa că se căţără fără trgere de inimă pe catedră
-Sa cheme cineva femeia de serviciu –ţipă aceasta, vocea ei piţigăiată la volum ridicat auzindu-se vag pe langă râsetele colegilor mei-
Trebuia să recunosc...A fost ceva draguţ de data aceasta.
*
După ce directorul liceului îsi termină predica, ne continuăm orele liniştit.Nu mai puteam face glume. Ne impusesem să ne limităm la doar o gluma în trei săptămâni. Contau şi mediile noastre...
Orele se sfârşesc. Plec spre casă, ajungând dinnou in parcul meu. Hotărăsc sa ma aşey pe o bancă pentru eliminarea monotoniei. De undeva din spatele bancii se aude un zgomot ciudat. Întorc capul cu scopul de a mă pune la curent cu ce se petrece in jurul meu. Nimeni şi nimic în spatele meu. Parcul acesta era mereu pustiu.
-Ok…Deja sunt paranoică.
Mă ridic şi plec spre ieşirea parcului, datorită unei oarecare frici.
Una din role se blochează de un anume ceva şi mă dezechilibrez. Aşteptând impactul căzaturii, închid ochii. La un moment dat realizez ca aceasta trebuia să aiba loc cu o secundă mai devreme. Totuşi cadeam. Continuam sa cad, înghiţita de gaura din asfalt ce parea ca dispare deasupra capului meu...

#2
Hey :*
Sunt prima la com.Deci ideea ficului tau este 100% originala pe Zup cred că si pe alte site-uri.En fine.Mă atrage băiatu ăsta Daisuke.Imi place ce fel l-ai conturat iar Melissa se pare că si ea este atrasă sau il iubeste pe acest Daisuke.Si coincidenta amăndois s-au născut in aceeasi zi iar Mel'(Melissa) a calculat cu cat este mai mare.Cu 2 ani si jumătate de ora.Funny.Iar faza cu biletul si profa a fost super.Si dialogul purtat cu fratele ei este la fel de amuzant.Tine-o tot asa.
Greseli de tastare:
nicodată -niciodată
îvechite-învechite
chinejilor -chinezilor
îcanta -încanta
pîmântul-pământ
preyenţa-prezenta
ÃŽntru-Intru
paralele -paralelă
visezmai-visez mai
noÅŸtii-noÅŸtrii
aprozimativ -aproximativ
UÅŸsa-UÅŸa
trgere-tragere
dinnou -din nou
aÅŸey-asez
căyaturii-căzăturii
Cam atatea sunt(Scuze daca te-ai suparat ca ti-am corectat fiecare greseala.Gomenasai)
Naratiune:Ai si este buna.
Descriere:Este si ea prezenta la datorie.
Dialog:Nu este in exces si nu este sec.
Ideea ficului:Originala 100%

Dca te-a suparat comul meu da-mi un pm si il modific.Apropo o sa-ti fiu cititoare fidele.:P

Bye bye :*:*:*
The road I walk is paved in gold,
To glorify my platinum soul.
I am the closest thing to God,
So worship me and never stop!

This wretched blood runs through my veins
I gave up everything for fame
I am the lie that you adore
I feed the rich, and f**k the poor.

Dear future,
I bought you.
I own the rights.
To let go,
Destroy you.
This is my life.


#3
HeLLo There :3
In primul rand, trebuie sa imi cer scuze ca vin cu un comment atat de tarziu...In al doilea rand: IUBESC titlul fic-ului.
Ok, de la mine stii ca ideea este extrem de originala and so on [lucru care a mai fost spus].Greselile au fost enumerate...Nu iti sunt dragi diacriticile aste, nu? Nici mie :].
In fine, avand in vedere ca totul a fost spus eu nu stiu ce mai trebuie sa spun pe aici.
As purea sa ma leg putin de aspectul capitolului, si anume acele "~" de pe la inceput, cand spuneai unde locuieste Daisuke si unde locuieste Melissa. Si la dialog, arata mai frumos o virgula [,] decat acele linii, care marcheaza prezenta naratorului [-].
Deh, cam asta am avut eu de spus. Abia astept continuarea, fiindca ne-ai lasata intr-un suspans de zile mari.
Spor la scris si multa multa imaginatie >:D<
Zbye :3
KyuMin.

#4
Da sosesc si eu la ficul tau..
Prima impresie. Titlul este neobisnuit si interesant. Ai o imaginatie evoluata si bogata. ;)
Ideea este atractiva si buna, dar trebuie ceva actiunea, sa stii ca mai tinut in suspans. Asta imi place ;;) O poveste vie!
Hmm estetica, la tine cam lasa de dorit. De ce? Ptr k ar trebui sa lasi si tu spatiu dupa semnele de dialog si dupa o virgula. Evita sa mai folosesti acele ''-'' este aiurea , mai bine utilizezi virgule. Descrierea este buna, iar dialog mult, dar nui kiar sec ceea ce e bine.Actiunea este asa si asa, dar nu e fugarita de gaste. :))
Ast nextu si bafta :x
...............[Imagine: bnkWUB1.png?1]


#5
Multumesc pentru absolut toata atentia primita:D Imi cer scuze pentru intarzierea de neiertat, dar a trebuit sa pun unele lucruri la punct in viata personala. Inca odata va multumesc pentru critica cu ajutorul careia voi incerca sa ma imbunatatesc si sper ca acest capitol sa nu fie sec. Am incercat sa inveselesc lucrurile pe aici... Sper ca am facut-o bine:)
Multumesc INCA ODATA >:D<


Capitolul II: Surprize


În clipa următoare mi-am deschis ochii. Ce am văzut? Multe, dar eram prea şocată să conştientizez ceea ce priveam. Eram ameţită de intensitatea unimirii prin care inima mea trecuse eroină. Ştiam un singur lucru: căderea a durat în jur de 10 secunde.
Am aterizat pe ceva moale. Parea a fi un fel de tranbulina sau ceva asemănător.
~Eu pic într-o navă extraterestră şi mă gândesc ce am sub fund…Inteligent.~
Începeam să-mi revin în simţiri, dar nu şi ochii mei atacaţi de o lumină orbitoare. Târziu am realizat existenţa acestei lumini, dar şi când am făcut-o, o durere îngrozitoare mi-a cuprins ochii.
Pentru o fracţiune de secundă, am încercat să lupt împotriva luminii foarte stresantă. Desigur am eşuat. Arunc o privire în sus: întuneric. Îmi trece prin minte că acel întuneric constituia uşa mea de intrare în …ce o fi locul ăsta.
De după lumină se auzeau nişte paşi apăsaţi. Se îndreptau spre mine, nu foarte grabiţi.
-E cineva acolo? –ţip ca bezmetica, conştientă de faptul că acţiunea tocmai consumată însemna sinucidere-
Acum asteptam ca vreo creatură să mă devoreze… Poate nişte vârcolaci sau vampiri sau, cine ştie, extratereştrii. Părea mai amuzant în filme. Acum nu speram decât la un infarct rezonabil şi plăcut în situaţia dată. Ştiam şi că acesta nu mă va onora cu prezenţa…Niciodată nu apare când ai nevoie de el.
În sfera luminii intrase o siluetă relativ mare, aparent de om. Detaliile îmi erau imposibil de distins. Lumina infernală îşi făcea treaba bine.
~Clar… Adio lume crudă!~
-Cine eşti şi ce vrei de la mine?! –spun cu vocea jumatate stinsă de clasica teamă-
Presupusul om se apropie de mine, dar se întoarce pentru o clipă cu faţa spre lumină:
-Ce aţi făcut cu luminile astea, retardaţilor? –ţipa iritată o voce de bărbat, adresându-se persoanelor de după lumină. Încă o ciudaţenie: limba vorbită de acest “ceva” era…ENGLEZA-
-Nu tu spuneai, şefu, că trebuie să părem moderni, misterioşi şi dotaţi? –replică o voce de băiat cu o falsă inocenţă-
-Păi chiar sunteţi dotaţi! Dotaţi cu creiere de gaină! –spune vocea matură, foarte calmă- Melissa, bun venit in coteţul nostru!
-Dar şefu, dacă noi suntem găini, tu eşti porcul? –întrebă aceeaşi voce de mai devreme-
Luminile mai slăbiseră, spre fericirea mea. Ochii mei se puteau odihni în sfârşit.
Pe parcursul dialogului (în ENGLEZA…), eu, îngheţată de groază, simţeam că sfarşitul îmi este aproape. Sincer acum… ce altceva poţi simţi? Totuşi mă liniştise faptul că erau oameni acolo, nu creaturile din filmele de groază.
-Nu-ţi fie teamă! Ei sunt doar nişte găini şi eu, un porc nevinovat –spuse personajul din faţa mea-
În sfârşit am fost în stare să privesc. Acum într-adevar vedeam multe. În primul rând cel din faţa mea arăta de cam 20-23 de ani, păr şaten închis, destul de scurt, coafat ţepi, ochii albaştrii, faţa cuprinsă de o iubire prietenească, sinceră, accentuată de un zâmbet blând. Atât pot spune deocamdată despre această persoană. În spatele lui se afla o fată cu părul de lungime medie, puţin ondulat, negru, îmbrăcată într-o rochiţa roşie cu dantela neagră, cam de vârsta mea. Un zâmbet larg ii caracteriza faţa ~ zâmbet adresat mie, fireşte~.
Undeva într-un colt, se mai afla un băiat blond cu ochi albaştrii. Mi-am amintit că aceea era direcţia de unde venise lumina. Instantaneu am simţit cum o ură ptofundă se naşte pentru acel cretin. Cu mâinile încolăcite, privea absent zborul unei muşte ~O activitate potrivită pentru el~.
-Bună! Sunt Vivianne. Tu trebuie să fi Melissa –se repezise fără milă persoana din spatele băiatului brunet, adoptând, de asemenea, o engleză cu accente franţuzeşti-
-Aaa…da…
-ÎNCÂNTAAAAAAT! Mă bucur ca nu sunt singură fată de aici –spuse ea cu gingiile la vedere datorită zâmbetului imens-
Mă bucuram că la capitolul “Limbi straine” ma descurcam foarte bine, pentru că engleza ei suna ca o limbă străină.
În clipa următoare am mai privit odată încăperea. Acum că-mi recăpătasem în întregine vederea, am putut să observ că acest buncăr era împopoţonat de tehnologie de ultimă oră.
Blondul din colţul încăperii era înconjurat de trei calculatoare imense. Tavanul deţinea tot felul de ciudăţenii ce luminau enervant. Din câte puteam vedea, supravegheau toată lumea.
-Nu te speria! Te vei obişnui cu ce-i aici in scurt timp –Vivianne-
-Sincer, vroiam să ţip… -adaug cu sinceritate-
Între timp se apropie şi băiatul care-mi vorbise prima dată:
-Eu sunt Alexander.
- Şeful nostru –spuse Vivianne sprijinindu-şi cotul de umărul lui, fiind nevoită să se ridice pe vârfuri pentru realizarea acţiunii-
-Şeful vostru?... –întreb-
-Şi al tău de acum.
-Stai aşa… cum adică?... În ce ne conduce?
-Păi te afli la unul din sediile agenţiei P.I.T.B –spune ea cu o seninătate extraordinară-
-Poftim? Am crezut că vreţi să faceţi o glumă proastă. Deci calculatoarele nu sunt din carton? Adică, pe acela l-am văzut la televizor acum 2 zile ca cea mai performantă maşinărie din lume sau ceva de genul ăsta…
-Două zile? Noi il avem de o lună… Ciudat. Şi nu, nu sunt din carton –râse scurt Vivianne-
-CE? Şi ce caut eu aici? Şi cum va fi el şeful meu? Şi de ce eu? Şi pot să jur si pe Daisuke că visez un coşmar al dracului de real!
-Nu eşti obligată să intrii, dar avem nevoie de tine şi lumea la fel! –intervine Alexander cu o privire de caţeluş plouat-
-S-s-să ştiu mai întâi despre ce este vorba… -spun dezorientată complet (căzusem în capcana mocii drăgălaşe)-
-Păi această agenţie apară sănătatea pământului şi păstrează pacea între cele două popoare ce convieţuiesc pe planetă. Prin electricitate, vânt, apă, foc, pământ, sunet şi întuneric, putem crea condiţii artificiale pentru planetă. Ne adunăm aici, cei mai puternici luptători, pentru a ne proteja planeta. P.I.T.B. are o traducere foarte seacă, dar de o mare valoare –explică Alexander, ca şi cum ar fi repetat această poezie de ani de zile-
-Anume? Ce traducere? –întreb-
-Peace Is The Best (Pacea este cea mai bună) –îmi răspunde Vivianne dându-şi ochii peste cap, vizibil nemulţumită de numele agenţiei-
-Nu-mi mai comenta’i, v[ rog. Nu am putut alege nimic mai elaborat tot din vina voastr[ –se apar[ Alexander-
-Dar ia stai puţin…Doua lumi?
-Cea reală şi cea magică, de obicei nemulţumită de schimbările pe care oamenii le fac planetei –explică Alexander- Echipa este alcătuită de obicei din 2-3 membrii. Până acum am “colectat” agenţii de electricitate, vânt, foc, întuneric şi… dacă avem noroc vom avea şi apa.
-Hah? … Şi cine e apa?
-Păi tu ai abilităţiile necesare pentru a deveni agentul apei –şi uite-l dinnou cum reuşeşte să mă convingă de faptul că psihicul meu nu o va mai duce mult-
Niciodată prin creier nu-mi trecuse că voi fi vreodată super-woman sau ceva de genul. Era o porcărie… Una adevărată. Adică eu…fata jumătate băiat, salvatoare a lumii…Cum se poate întâmpla aşa ceva??? Şi exact mie!
“Heeei, gata! M-aţi prins. Să apară camerele. Am terminat cu bâlciul. Nu vreau să prelungesc satisfacţia celor ce-mi fac aşa ceva. De ce dracului nu mai apar camerele şi bufonii ăia cretini care să-mi comfirme dorin’ele? De ce nu e asta o farsă? Doamne, jur să nu mai ignor pe nimeni niciodată, să învăt matematică, şi să nu mai traumatizez copiii care alungă căţeii de pe stradă. Jur, dar te rog scoate-mă de aici!!!”

#6
Hey again:D Sper sa nu va irosesc timpul. Actiunea devine destul de aiurea, dar cam acesta este scopul. Multumesc pentru atentie si imi pare rau pentru greselile de tastare >:D<

Cap III: Hmm... Interesant


Lumină… câtă nepăsare poate să posede lumina asta şi să intre cu atâta nesimţire în camera mea? Daisuke… Vreau Daisuke. Şi multă apă!

-…CEEEEEE??????... Ce Dumnezeule s-a întâmplat?
O da!!! Un vis. Multumesc Doamne!
-Melissa? –se aude vocea mamei de după uşa camerei mele-
Intra şi-mi pune mâna pe frunte ca pentru a-mi lua temperatura, îmi spune să mă ridic pentru a verifica spatele şi încheieturile mâinii… pur şi simplu tâmpenii. Apoi îmi pune întrebarea care-mi spulberă fericirea:
-Te simţi mai bine?
Uaaaa nu am visat… Nu am facut decât să leşin ca o balegă în faţa ciudaţilor. Cine ştie pe ce stradă mă lăsaseră pentru a mă face de râs. Eu, nebuna ce a adormit pe stradă.
-Nu! –mă trântesc în pat ca o fiinţă moartă-
Spre fericirea mea, mama realizase deja că nu mai avea ce căuta acolo. După ce aceasta închide uşa, îmi iau sfintele căşti. Lista de redare cuprindea toate melodiile formaţiei preferate: “Forest dream”. Apoi dispare totul: lumea, închisoarea timpului, imperfecţiunile vieţii. Savurez cu independenţă acea voce… Părea lângă mine.
Ce scop au aceste iluzii? îmi întreb independenţa. Probabil acela de a-ţi periclita motivul de a mai gândi limpede în continuare. Scopul este bine definit: acest miraj este stimulat de depresia ce te va cuprinde atunci când cele trei minute şi câteva secunde din melodie se vor sfârşi, astfel va apărea şi în următoarea şi în cea care o va preceda… îmi răspunde raţiunea.
Închid ochii. Strâng pumnii, îmi adun corpul răsfirat într-un colţ al patului. Îmi catapultez stresul undeva într-o altă dimensiune a memoriei, încercând să mă concentrez la acel element indispensabil fiinţei mele. Daisuke.
Acea melodie… Odată intrată in sistemul nervos, toate simţurile mele se pierdeau. Luau o pauză, adormeau, înnebuneau… Dracu ştie ce se întâmpla! Îl vedeam doar pe Daisuke dansând acei paşi executaţi anormal de perfect, acei paşi la care mulţi au picat încercându-i doar, acei paşi ce mi se delurau în mintea mea bolnavă. Apoi acea voce… îmi pătrundea în suflet, îl seducea subtil, plutea o vreme ca un vapor de drog deasupra lui, apoi se risipea în atmosferă. Probabil era înghiţit de alţi fanatici. Probabil aceasta îi era viaţa- câteva fracţiuni de secundă. Conta doar faptul că acel suflet rămânea cu o groapă neastupabilă în propria-i speranţă. Acea voce îmi păcălise sufletul dinnou. De câte ori o va mai face?
Nu e normal, ŞTIU! Ce vrei să fac? întreba voinţa. Uită-l. Treci la unul mai aproape de tine. răspundea egoismul. Asta nu se poate! Nu mai sunt atât de puternică. Sunt defectă, dar nu pot fi reparată… Sau probabil alarma de urgenţa ce ar trebui să mă salveze e defectă? Şirul gândurilor se pierduse.
Deschid ochii încet, desclestând pumnii. Sunetul se sfârşise.
-Oare ce face Daisuke acum? mă autoîntreb în şoaptă. Sunetul vocii mele îmi mai darui o porţie superbă din acea dezamăgire notorie.
O altă melodie îmi schimbă dinnou cursul gândurilor. Era atât de frumos! Îşi ţinea mâinile ridicate spre cer, acesta încercând să-l înghită. Abdomenul perfect era la vedere. Câte fete îşi pierdeau controlul atunci când i se cerea să-şi ridice tricoul… Acum a luat foc… Ce frumos! Aripile roşii ale focului îi cuprindeau tot corpul, fiind coordonate perfect de Daisuke. Faţa lui… De ce arată de parcă ar face ceva supranatural de greu? Chiar luptă împotriva cerului? Dar ce frumos e şi acest cer… Atât de aproape de pamânt, atât de roşu…
Ce naiba? Ce a fost asta? Cât de cretină pot fi? Daisuke chiar ducea o luptă împotriva cerului… O daaa, îmi place. Al dracu de mult! Şi mai şi ardea mocnit. Dar chiar mânuia focul acela… Mie îmi trebuie un psihiatru! Da, un psihiatru. Sau doar niste explicatii...

Mi-am luat o pereche de blugi pană, un maieu şi am tulit-o pe scări. Dau de mama de care scap repede prin câteva cuvinte, şi anume: “Am repetiţii”. Când vine vorba de repetiţiile pentru pian sau canto, mama nu spune niciodată “Nu” deoarece ştie foarte bine cât detest chiestiile acestea. Rarele momente în care mă preocupă porcări de genul, sunt momentele în care vreau să o fac pe mama fericită.
Oricum, de data aceasta mă folosisem cu nesimţire de slăbiciunea mamei pentru a putea părăsi casa. Nu fără o predică grea şi ameninţări, cum ar fi “Dacă ţi se face rău să nu îndrăzneşti să nu mă suni!” spuse pe un ton îngrozitor de impunător.
În sfârşit, puţin contează cum am scăpat. Contează că acum mă îndreptam spre parcul unde începuse totul. Începutul adevăratei mele vieţi. Aceea de super-hero. Sună distractiv de trist.
Rolele se mişcau cu viteza mea obişnuită: foarte repede. Ignorând cu desăvârşire babele care se benoclau la mine ca la urs, am ajuns în parcul aventurii. Trapa se deschise în faţa mea.
-Sari Melissa! –se auzi vocea lui Vivianne-
-Ce? Cum? Unde? ,tresar dezorientată: vocea ei părea un ecou în capul meu-
-De acum suntem “legaţi” fie că vrei sau nu –replică ea-
Sar în tunelul plin de lumini şi ajung din nou în sediul cu format de buncăr. Cum dau cu ochii de Alexander, îl asaltez cu întrebări:
-Dacă aş intra în porcăria asta, coechipierul cui voi fi?
-Reprezentanţii pământului, sunetului şi întunericului nu sunt disponibili. Elementele pământ şi sunet nu şi-au găsit agenţii, iar agentul întunericului e foarte scârbos ,silabisind ultimele cuvinte, Alexander afişa un rânjet distrat, adresat blondului masiv dintr-un colţ ce nu l-aş fi observant fără ajutor. Restul suntem la dispoziţia alegerilor tale.
Căteva clipe de tăcere în care am încercat cu toate puteriile să uit de toate perechile de ochi ce se uitau la mine. Pic de success nu avuse operaţiunea.
-Deci eşti cu noi? ,mi se adresează Alexander, oarecum salvându-mă.
-Nu fi atăt de sigur. Mi-ar prinde bine, totuşi, încă o prezentare.
-Un agent trebuie să-şi folosească abilităţiile pe care le asigură elementul acestuia. Tu vei stopa ploile generate normal de atmosferă şi vei asigura planetei ploile neacide de care are nevoie. După câte ştii, oamenii au cam distrus stratul de ozon, compromiţându-ţi astfel timpul liber de acum încolo. În legatura cu cealaltă lume, nu este vizibilă, de aceea te vei antrena cu partenerul tău pentru a va dezvolta toate simţurile ce v-ar putea ajuta in lupta cu aceste “spirite”. Vei învăta anormal de repede datorită elementului. Pot spune că la un moment dat vei fi semiposedată de acest element. Până vei învăţa să lupţi vei fi apărată de partenerul tău. Balaurii ăstia nu au puterea de a le dăuna direct oamenilor obişnuiţi, dar tu eşti deja băgată în asta. În cazul în care nu accepţi, va fi foarte greu să reintrii în viaţa normală pe care o aveai. Acum prezentarea propriu-zisă: eu-Alexander, reprezint electricitatea, ţara mea natală fiind Italia; Vivianne-Franţa, elementul ei este aerul; Eric, tipul scârbos, este din America şi reprezintă întunericul. Despre cei care nu sunt de faţa nu vorbim. Este un fel de jurământ între noi pentru a evita bârfele ,zâmbiră toţi ca urmare a ultimei fraze. Şi dacă te miri de ce ŞTIM engleză… sunt unele abilităţi cu care te trezeşti miraculous când intrii într-o agenţie de genul acesteia. Am încercat să fac câteva reguli, dar maimuţoii de aici nu au acceptat niciuna. Deci eşti mai liberă decât se vede. Iar eu nu sunt şeful vostru. Sunt mai mult un consilier, aşa că...
-A înţeles, şefu! ,descopăr din nou darul lui Eric de a exaspera pe toată lumea.
Alexander îi adresă doar o privire de “Mă voi răzbuna” şi, observând lipsa mea de acel “orice” care te ţine în viaţa, continuă:
-Nu eşti obligată. Melissa… Te simţi bine? Nu este chiar atât de dramatic. Creierul obişnuieste câteodată să interpreteze greşit unele lucruri, aşa că aştept întrebări. Melissa...
-Aaa… Nu, sunt bine. Cred că trebuie să plec să… să meditez…
Să meditez între înec, cuţit de bucatarie bine ascuţit înfipt undeva într-o parte vulnerabilă a corpului, sau insecticid.
-Ok. Dacă vrei să vorbeşti cu noi, doar gândeşte-te la unul din noi şi spune întrebarea… ţi se va părea îngrozitor, dar…
-Sigur ,ultimul cuvânt înainte de a găsi uşa de ieşire şi de a porni-o din locul acela.
-Melissa! Aceea a fost Vivianne. Chiar nu îmi mai păsa.
Căt timp se vorbise de lumea eroilor, nu am gasit prilejul să mă gândesc şi la starea mea. Să vedem…: sunt animată pentru a fi băgată într-un desen animat. Un desen animat mai sec decât oricare altul care se mândrea cu răbdarea mea de-al fi vizionat. Atât de simplu tot… Doar doua lumi… doar câteva elemente cretine- nici gând avalanşa de ele. Dar… Acest “dar” îmi va transforma noaptea intr-una colorată şi deloc odihnitoare… De ce seamănă atât de mult cu un film de groază în faza în care se descoperă pericolul? Acest “pericol” mă va păpa de vie. Iar acţiunea nu a întâlnit apogeul... nici măcar nu a început în adevăratul sens al cuvântului.
Mergeam printr-un fel de tunel prost luminat, puţin sinistru. Poate îmi scurta drumul şi mă ducea direct în iad. Ar fi foarte drăguţ din partea lui.
Gândeşte normal, NORMAL! E normal să tremur până în măduva oaselor. Nu mă pot sinucide. Mi-aş asigura iadul garantat. Trebuie să intru. Să fac pe Popay marinarul şi să-mi gasesc spanacul. Unde dracu e?
Rolele mele se frecau de gresia neagră de pe jos, conducăndu-mă spre finalul tunelului. O da! O pădure. Am intrat în… pădure şi am privit împrejur. Era pădurea de lângă oraşul meu, cel puţin. Am tulit-o spre autostradă. Pietrele îşi făceau din nou bine treaba. Mă împiedicam de fiecare piatră din faţa mea.
În spatele meu, tunelul disparuse. Poate l-a păpat pământul, mai ştii? Fugeam spre oraş cu viteza maximă, dar nu era suficient.
De ce au facut un tunel invizibil care să ducă în PĂDURE? Poate asta a încercat să-mi spună Vivianne.
-Mă voi face bine! Voi fi bine! Ajung acasă, o PUP pe mama şi-i mulţumesc pentru viaţa normală ce mi-a dat-o. Păcat că a fost furată de acest Peace Is The Best.
Eram prea amorţită să plâng, dar cu siguranţă aş fi făcut-o. Dacă lumea chiar se bazează pe mine? Pe forţa ce nu o deţin…? Dacă nu voi reuşi? Dacă nu-mi voi mai vedea familia într-o zi?
Am scos căştile din buzunar, mi-am dat mp3-ul la maxim şi am remarcat cu tristeţe faptul că, pentru prima dată în istoria fiinţei mele, Daisuke nu-şi mai îndeplinea rolul în întregime.
Chiar devine ceva amplu.
Era deja întuneric… drumul părea mai lung decât niciodată. Mama trebuia să fi sunat la profesoara de pian până acum. Îmi descoperise minciuna.
Daisuke…Eşti cu mine nu? Chiar dacă nu ai idee de existenţa mea pe acest pământ, chiar dacă tu eşti perfecţiunea, iar eu opusul acesteia… esti cu mine nu?
Picături calde, sărate combinate cu picături reci, amare, mi-au adus un gust ciudat în gură. Lacrimi combinate cu ploaie. Măcar puteam să plâng.
-Daisuke…
Ultimul cuvânt înainte ca genunchii mei să facă un impact dureros cu asfaltul parcului. Parcul unde începuse totul...

#7
Salut :]

Ca sa o iau cu inceputul, trebuie sa mentionez ca apreciez ca ai postat [ <3 ].
In mare imi place capitolul, e bine legat. Stilul pe care il abordezi este unul simplu, dar care atrage. Avand in vedere ca nu e prea imbarligat e o lectura usoara, placuta, numai buna sa iti mananci timpul cu ea si sa te mai inveselesti. Desi la inceput mi se parea cam familiar modul in care scrii [adica aveam impresia ca l-am mai intalnit], incepe sa se vada o nota personala care vrei sa o dai textului, se vede si o parte din tine [ asa crede Svear :-??].
Imi place tare mult nuanta de ironie care se regaseste in descriere, e pur si simplu foarte buna acolo. E o nota personala si caracterul fetei este definit cu asta. Vorbind de caracter, Melissa e conturata perfect, atat prin vocabular cat si prin comportament, e o fire interesanta, foarte buna pentru ideea ta. Celelalte personaje nu sunt chiar asa bine scoase in evidenta, poate doar Daisuke, dar el este momentan perfectiune si nimic mai mult sau mai putin.
Mentii originalitatea povestii, prin tot felul de amanunte si chestii care au un efect d'ala de Zbang!, chestii gen acel tunel spre padure. Oricum, modul in care redai ideea este foarte captivant, cel putin pe mine ma face curioasa si simt ceva suspans printre randuri.
Un punct de care vreau sa ma leg e aspectul, care nu imi lasa cel mai dulce gust. Cam multe puncte de suspensie, multe semne de intrebare sau exclamare in cate o fraza si cuvintele cu majuscule nu sunt tot timpul obligatorii [mult mai elegante si ma dragute mi se par niste cuvinte scrise cu italic, arata mult mai bine :-?]
Altceva nu stiu ce sa mai spun. Sper ca am spus destule si a fost bine cele ce le-am zis.
Spor la scris si multa multa imaginatie >:D<

Zbye :]
KyuMin.




Utilizatori care citesc acest subiect:
1 Vizitator(i)