Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

Laevis

#1
Yeah, yeah stiu ca e mai exista o asemenea poveste dar in afara de prolog(care si acesta are mici diferente fata de primul) povestea este ft diferita. Asa ca va rog, indurati cu mine acest prolog. Va promit ca totul va fi diferit de acum incolo.
Sper sa cititi si sa imi spune-ti ce parere aveti.
Orice fel de critica este bun venita.:)


Laevis

Prolog
Pamantul era pe moarte, iar omenirea era impartita in doua. Oameni care au reusit sa ramana normali, luptandu-se cu aerul toxic, ce constituia atunci in anul 2234 atmosfera Pamantului si cu apa poluata si oameni care au suferit transformari din cauza ca nu au avut posibilitatea de a se proteja.
Unii au murit, altii au suferit groznice mutatii, dar majoritatea au suferit niste mutati la nivelul ADN-ului care le-a oferit niste puteri. Acestia din urma au fost numiti mutanti si erau vanati de cei care se numesc „Normali"ť pentru ca erau diferiti.

Cand Pamantul a atins punctul culminant, ajungand foarte aproape de momentul cand avea sa devina o planeta ostila, Normali au construit nave si s-au dus pe o planeta pe care au numit-o Anoestera. O planeta in afara sistemului nostru solar, o planeta pe care se lucra de ani de zile tocmai pentru a o face sa corespunda cu nevoile oamenilor. Asa ca au plecat, lasand pamantul sa moara in pace si lasand mutanti pe acesta sa moara si ei odata cu el. Numai ca nu am murit, spre nemultumirea Normalilor.
Asa cum am spus, noi avem puteri. Acestea se manifesta in natura, dar ne-a luat multi ani sa invatam sa le controlam, din moment ce totul pe aceasta lume era corupta, facand totul foarte greu de controlat. Unii controlau focul si cu ajutorul acestuia si metalele, reusind sa creeze diferite lucruri iar cu aceasta abilitate au curatat pamantul si apele de toate metalele ce otraveau locurile inconjuratoare. Altii controlau apele si toate vietuitoarele, in afara de oameni. Acestia erau mult mai greu de controlat si de inteles, fiind fiinte care gandesc. Cei ce aveau acea putere impreuna cu cei ce puteau controla pamantul si automat si plantele, au redat culoare planetei, readucand la viata specii de plante si animale de mult disparute, iar ultimii puteau manipula aerul, atmosfera, clima. Ei au scapat de toxinele ce il otraveau, redandu acea culoare de albastru deschis cerului ce de mult timp nu mai cunoscuse altceva decat negru si gri.

Si imi amintesc acea zi in care cei ce stapaneau aceste elemente au terminat. Nu aveam decat doisprezece ani, dar imi amintesc de parca ar fi ieri. In acea zi am vazut pentru prima data in viata mea soarele. A fost atat de minunat. Sa simt caldura lui cum imi mangaie pielea mea albicioasa si bolnavicioasa. Singurii care nu aratau ca mine erau negrii si cei care erau o amestecatura intre negrii si albi, dar nici pielea acestora nu arata sanatoas. Soarele reda tuturor culoarea aceea sanatoasa pe care o vazusem de multe ori in cartile foarte vechi ce povesteau despre un alt timp. Un alt timp in care existau patru anotimpuri, nu doar doua, un alt timp in care nu exista atata poluare, in care nu existam noi.
Nu imi venea sa cred. Nu cunoscusem aceasta latura a planetei in care traisem, niciodata. De altfel, nici nu speram vreodata sa o cunosc. Tot ce stiam era acel deseu de viata, in care trebuia sa lupti cu dintii pentru o masca de oxigen sau o gura de apa cat de cat curata. Nici nu imi inchipuiam sa mananc altceva decat terciul acela ce ni-l dadeau asociatiile guvernului. Cine manca altceva era bogat de isi permita hrana adevarata. Fructe si carne, lucruri ce puteau fi mestecate nu baute erau pentru cei care aveau bani. Lacrimi mi-au aparut in ochi cand mi-am dat seama ca acum eram libera sa respir fara masca, libera sa beau dintr-un rau fara sa imi fie teama ca o sa mor in cateva ore. Nu eram multi. Zece mii de persoane. Un numar relativ mic fata de Normali, asa cum ne placea sa ii numim, iar majoritatea aveau puteri de apa, aer si pamant, doar vreo cinci sute stapaneau focul, inclusiv eu. Aveam sa inteleg mai tarziu de ce. Focul era cel mai puternic dar si cel mai instabil si periculos, dar nu ne pasa.

Am inceput sa ne cream singuri un mod de a ne organiza si ne-am impartit in patru clase dupa puterile noastre. Apoi fiecare clasa s-a impartit in familii si si-a creat singura orasul sau. Ne intelegem bine cu toti si din cauza tuturor greutatilor prin care am trecut, existau bani, toti eram egali si toti ne ajutam, asa ca nimeni nu avea motiv sa fure sau sa ucida, pentru ca ceea ce avea unul avea si celalalt. Bineinteles, ocazional mai existau crime din pasiune dar si acestea erau atat de rare. Nu pot sa va explic de ce. Poate ca o data cu noile puteri, fiind mai aproape de natura, am devenit mai pasnici, mai buni. Dar sa revenim la oile noastre. Ne ajutam reciproc chiar daca eram de clase diferite, neexistand nici un pic de rasism si prejudecata in mintile noastre, singurul lucru care ne despartea era limba. Nu eram toti de aceasi nationalitate si automat nu vorbeam aceasi limba. Dupa ce ne-am organizat si la conducerea statului s-au ales patru oameni, fiecare dintr-un clan, acestia au luat hotararea ca toti sa invatam stravechea limba a atlantilor, latina. Norocul nostru era ca aveam cativa vorbitori de limba latina care ne-au invatat, iar unde nu gaseam traducerea corecta a unui cuvant o inventam, incercand sa o ghicim. Sa fim cat mai aproape de adevar si uite asa cu toti am ajuns sa vorbim o singura limba. Vechile nume pe care le dadusem claselor au devenit pentru: apa - Aqua, foc - Ignis, aer - Aeris si pamant - Angelus, iar orasele le-am numit: Apamea, Elatea, Aegles si Ceres. Acestea erau doar orasele capitala ale fiecarei clase, existau si alte orase, dar mai putin importante.

Cat despre infatisarea noastra, va pot spune ca nu mai aratam umani dupa cativa ani. Aveam treizeci si patru de ani cand am inceput si eu sa ma schimb, ca toti ceilalti. Bineinteles copii mei se nascusera deja schimbati. Cei din clanul Aqua au inceput sa aiba parul si ochii in toate nuantele de albastru si albastru-verzui, de la cea mai inchisa nuanta pana la cea mai deschisa. Clanul Ignis le aveau in toate nuantele de galben-rosiatic, portocaliu, rosiu si negru-rosiatic. Clanul Aeris alb, roz pal, de la alb spre blond pana la gri, gri-albastrui, iar cei din clanul Angelus aveau culorile de la verde inchis la deschis, pamantiu si verde-pamantiu. Era o incantare sa iesi pe strada si sa vezi oameni cu parul intr-o multitudine de colori, semana cu un curcubeu ce intotdeauna era in miscare.

Am prosperat avand grija de pamant si incercand sa avansam tehnologic, dar tehnologia pe care o cautam trebuia sa nu polueze pamantul. Nu vroiam sa facem aceleasi greseli ca strabuni nostri, nu vroiam sa otravim din nou planeta. Din cand in cand mai aveam cate un vizitator de pe Anoestera care venea sa vada daca relatiile de amicitie inca mai sunt valabile intre planeta noastra si a lor. Imi amintesc si ziua in care a venit prima data un mesager sa vada ce s-a petrecut cu aceasta lume si cu cei pe care i-au lasat in urma. Toti nu am fost deloc multumiti cand l-am vazut pentru prima oara, aterizand pe Normal, dar cum traiam o viata pasnica, lipsita de razboaie, foame si poluare si cum era impotriva convingerilor noastre, l-am primit cu bratele deschise, incercand sa uitam ca oameni lui au fost aceia care ne-au lasat aici sa murim. Intr-un fel trebuia sa le multumim, dar cel care merita recunostinta noastra este Dumnezeu, nu ei, pentru ca El ne-a dat aceste puteri.

- Deci, copii aceasta este povestea noastra. Asa cum am trait-o eu atunci cand eram ca si voi, doar o copila, le spun eu celor douazeci si ceva de copii ce erau stransi in jurul meu ascultandu-ma cu atentie.
Ma uitam la fiecare cu atentie si cu mici perle sarate in ochii mei negrii-rosiatici, lacrimi de bucurie ca am supravietuit o suta cincizeci si sase de ani si am putut sa imi vad nepotii crescand, avand si ei copii lor de care sa aiba grija. Nu existau multi ca mine, de fapt nu mai existau multi ca mine, sa traiasca asa de putin. Eram printre ultimi dintre cei care au trait in acele timpuri cand Pamantul era pe moarte si acum incet si eu aveam sa ma intrept spre somnul cel de veci, sa ii las pe copii mei sa spuna povestea la randul lor cand vor fi la fel de batrani ca mine. Am murit cu zambetul pe buze, la cateva zile dupa ce mi-am spus povestea, fericita fiind ca lumea era pasnica si buna si ca nu existau pericole in aceasta societate in care traiam. Niciodata nu mi-am inchipuit cat de rau m-am inselat. Niciodata nu m-am intrebat de ce era necesar ca fiecare membru dintr-o clasa sa se casatoreasca tot cu un membru din aceasi clasa si nici nu aveam sa aflu raspunsul la aceasta intrebare, dar sunt sigura ca voi il veti afla. Am o presimtire ca asa se va intampla.

#2
Hey>:D<

Ma bucur nespus ca macar in cazul acesta am sansa sa ma revansez si sa las un comentariu la capitolul(sau prologul) la care nu am lasat in trecut.

Ok, acum sa ne organizam:
Imi place: Faptul ca ne`ai facut o descriere completa a Pamantului inainte si dupa plecarea "Normalilor", si ca ai reusit sa ne transmiti o imagine clara a acestuia, atentia pe care ai acordat`o detaliilor, si faptul ca, intr`un mod ciudat, m`ai facut sa realizez viitorul sumbru de care este posibil sa avem parte (cred ca o sa incep sa reciclez...). Imi place modul in care ai scris, ca de obicei, si faptul ca nu ai lasat`o sa fie o simpla poveste, ci ai transformat prologul insasi intr`o adevarata poveste a unui supravietuitor, si suspansul din ultimele propozitii.
Nu imi place: ...da, sa trecem peste.

Am gasit o greseala!:
Citat:Nu existau mulţi ca mine, de fapt nu mai existau mulţi ca mine, să trăiască aşa de puţin. Eram printre ultimi...
Ultimii, in legatura frazele care se repeta nu stiu la ce te refereai, si daca nu mai existau atat de multi, asta inseamna ca ea a trait mai mult decat ei, de aceea este printre ultimii, dar cred ca toata incurcatura este la acele doua propozitii care se repeta.

Multumesc din nou ca ti`ai facut timp sa reinvii si acest fic, si astept cu nerabdare urmatorul capitol>:D<
[Imagine: blooddressredsnowemotiv.jpg]

#3
bun uite parerea mea:

o sa deviez putin si o sa spun ca modul cum ai impartit cele 4 triburi seamana cu cel din the last airbender. insa imi place mai mult abordarea ta aceea cu mutatiile genetice.

stilistic vorbind nu am ce comenta, descri bine si intri in pielea personajului redand sentimentele atat de bine incat la sfarsit am ramas ceva de genul what me wants some more:))

greseli au fot dar sunt minore si in mare parte s-ar putea sa fie din cauza autocorectului de aceea nici nu ma leg de ele pentru ca si eu am o graza deci nu sunt cel mai bun exemplu.

momentan nu ma pot pronunta asupra personajelor(goanga mea) si nici a povestii pentru ca este doar prologul astept sa vad cum va evolua pentru a imi spune parerea. tin sa te felicit pentru culoarea ochilor:X

ma opresc aici lethalin pentru ca deja aberez:)) astept capitolul urmator
[Imagine: 359k875.png]
I will fight, one more fight
Don't break down in front of me.
I will fight, one more fight
I am not the enemy.
I will try one last time
Are you listening to me?
I will fight, the last fight
I am not your enemy.

Fiction:
Memento Non Mori
Iris Infinit
Midnight Waltz
Retroversus

#4
"O noua poveste, o noua idee, un nou [vechi] autor." - asa spun mereu cand vad ceva nou. :')

In cazul tau, caci daca nu am insel tu ai mai scris. ^^
Oricum sa revenim la fic:

Mi-a placut, chiar foarte mult... nu m-am plictisit, din contra ai reusit sa-mi captezi foarte bine atentia.
Ai descris larg si ai dezvoltat fiecare propozitie in parte, nu ai lasat-o pe niciuna sa-ti scape.
Nu pot spune ca volumul de substanta din aspectul interior al ficului, a fost foarte mult imbogatit de figuri de stil sau alte lucruri. Din contra ai folosit un limbaj frumos, simplu si interesant.
Protagonista ce povesteste, nu cred ca mai are sa povesteasca si in continuare. :]
Nu ma intristez, sincer ai reusit sa-i dezvalui cateva sentimente, dar sincer puteai sa le conturezi mai mult de atat.. insa se poate sa fi tras spre exagerat, deci raman cu idea ca ai facut o treaba buna, fiindca asa ai facut.

Greseli.. da, ai avut cateva, insa minore si nu grave, sau multiple, totusi te-ai repetat de cateva ori. Incearca sa nu o mai faci sau macar sa aduci vorba de acelasi cuvant putin mai pe la mijloc sau la final, sau daca nu se poate macar sa-l inlocuiesti.

Nu mai prea am ce sa comentez acum, nici nu vreau sa o lungesc prea mult.
Pot spune ca este o idee interesanta.
Sa te ti de ea pana la capat.



• Rusk`Key • a fost aici . Meow` ! :3

#5
Hello dear.
Dupa cum ti-am mai spus abia asteptam sa postezi noua varianta la Laevis, oricum recunosc ca mai facut curioasa in legatura cu ceea ce se va intampla in continuare si datorita acelor cateva diferente pe care le-am gasit in prolog. Ai un mod frumos de a descrie si nu grabsti actiunea. In afara de acea greseala pe care a mentionato si Dark Blue au mai fost cateva minore, dar stai linistita ca nu au fost grave. Te-ai axat pe detalii, reusind sa transmiti tot ceea ce ai scris. Despre personaje nu mi-am format inca o parere clara, iar cat despre modul in care vor evolua lucrurile nu ma pot pronunta asa ca voi astepta nextu. Cam atat si imi cer scuze ca vin atat de tarziu cu un reply. Bye, bye.

#6
multumesc tutoror celor care au citit si m-au onorat cu parerile lor, imi cer scuze ca urmatorul capitol vine atat de tarziu dar sper sa va placa.:)

Capitolul unu

***

Totul a inceput de la o simpla scrisoare. O bucata de hartie si o singura fata aveau sa pecetluiasca pentru totdeauna soarta pamantului. De multe ori, atunci cand ma uit peste ceea ce sta scris in arhive incercand sa inteleg mai bine cum de au lasat sa se intample asa ceva stramosii mei, ma intreb daca nu cumva inca de la inceputul timpului Pamantul era sortit sa fie distrusa de catre om si de catre urmasii acestuia. Pamantul nu era ca celelalte planete. Nu. El crea forme de viata, forme care se autodistrugeau si in acest proces de autodistrugere distrugeau si planeta pe care locuiau. Era atat vina vietuitoarelor pe cat era vina Pamantului.

In curand se va dezvalui sursa de unde a aparut aceasta conceptie a mea cum ca Pamantul era sortit sa moara din clipa in care prima creatura s-a tarat din supa primordiala.
Soarta Pamantului a fost pecetluita de o scrisoare si o fata. Dupa doar o mie de ani de la incidentul ce aproape ca a distrus Pamantul, un alt plan de a-l distruge, de a-l rade de pe fata universului se pune in aplicare.
Nu era vorba de un om din umbra care a planuit sa distruga Pamantul, un fel de papusar ticnit care controleaza fiecare miscare, care ia in calcul fiecare schimbare. Nu. A fost vorba doar de ceea ce era programat in genele fiecarei forme de viata inteligenta de pe Pamant. Atat si nimic mai mult. Nu au existat conspiratii sau manipulari, ci doar o simpla poveste, sucita, a unui Romeo si a unei Julieta, insa spre deosebire de originalii protagonisti, acestia ar fi trebuit sa asculte de parintii si sa fie mai atenti la legile naturii.

***

O fata pe nume Clara din clanul Ignis statea linistita in camera ei, asteptandu-si cu groaza viitorul care batea nerabdator la usa ei. Era singura mostenitoare a familiei Ignatium si era de datoria ei sa aduca pe lume urmatoarea generatie a celei mai puternice familii din clanul Ignis. Tatal ei era conducatorul intregului clan, nimeni nu facea nimic fara acordul lui, iar Clara avea sa ii ia locul intr-o zi, sau asta credea ea. Deoarece era sange din sangele lui, puterea tatalui ei ii curgea in vene. Numai ca pentru a fi considerata eligibila trebuia sa aiba o familie iar inceputul familiei ei avea sa se nasca chiar in acea zi o data cu logodna ei cu Siracus. Logodna care avea sa fie dezvaluita lumii in acea seara. Erau prea multe responsabilitati pentru o fata atat de tanara si visatoare ca ea, o fata care inca nu renascuse ca adevarata urmasa a lui Nero Ignatium. Poate chiar din cauza ca dorea sa fie ea si nu o alta persoana creata de tatal ei, poate de aceea a ajuns sa se razvrateasca.

Statea in camera ei si se uita pe geam la toti oamenii care treceau pe strada nepasatori, bucurosi, fara de griji. Nu reusea sa suporte multitudinea de culori care ii zgariau ochii si toate acele oglinzi care reflectau lumina soarelui in toate directiile cu atata indiferenta orbind pe fiecare trecator care avea cutezanta sa se uite inspre originea acelei luminii. Nu dorea decat sa se intoarca la casa lor de la agrestis, casa in care isi petrecuse primii cincizeci de ani din viata, casa in care il cunoscuse pe acel baiat care rapid ii devenise prieten. Era atat de frumos acolo. Soarele mangaia copacii si florile daruindu-le un farmec afara din acea lume, iar toate acele mici vietatii care isi continua viata linistita langa casa lor si care nu se sfiau sa se duca la Clara si sa se joace cu ea ori de cate ori simteau ca era trista o incantau nespus de mult. Numai ca nici unul dintre acele mici animale adorabile nu aduceau acel zambet special care incalzea totul in jur asa cum o facea un anumit baiat cu parul albastru ca mare care facea totul sa para suportabil doar prin simpla lui prezenta. Intotdeauna reusea cumva sa o fata sa rada si stia ce sa ii spuna atunci cand plangea, niciodata nu o dezamagise si era sigura ca nu avea sa o dezamageasca niciodata. Apoi ceva se schimbase intre ei cu cativa ani in urma si Clara se trezi ca incepe sa se gandeasca la acel baiat ca la ceva mai mult decat un simplu prieten. Incepuse sa isi doreasca sa petreaca fiecare clipa a zilei in prezenta sa si inainte sa o aduca tatal ei definitiv in oras, incepuse sa stea alaturi de el inchipuindu-si cum ar fi fost daca s-ar fi sarutat. De cateva roi chiar se trezise uitandu-se la el, la buzele sale, apropiindu-se de ele pentru a le studia mai bine. Dar acele vise disparusera de mult din gandurile fetei.

Se bucurase atunci cand tatal ei venise sa o duca in oras, dar dupa cateva saptamani cand intelese ca nu avea sa se intoarca inapoi la baiat incepuse sa ii fie dor de prezenta lui calmanta. Ajunsese sa il viseze noaptea cum o strangea in brate alintand-o.
Isi dorea din tot sufletul sa se intoarca la el pentru a afla ce anume era acea infatuare a ei. Era dragoste sau doar o simpla curiozitate adolescentina, nu putea spune. Dragoste. In mintea fetei dragostea si cu casatoria mergeau mana in mana. Dragostea nu putea sa fie deoarece nu auzise de nimeni pana atunci sa se casatoreasca cu cineva care nu era din acelasi clan. Era gresit. Nu era nici o lege care sa interzica asta, dar cumva printr-o intelegere tacita clanurile se fereau de o unire, de un amestec al puterilor lor. In ciuda acestor cunostinte, in ciuda faptului ca parintii ei i-ar fi interzis o asemenea asociere, ea simtea ceva pentru baiat. Nu credea ca sentimentul era reciproc, nici macar ca era cu adevarat iubire, dar nu conta. Vroia sa il descopere, sa ii cunoasca adancimea si credea ca putea sa faca asta in visele ei, ca nu i trebuia ceva mai mult.

Tocmai in secunda in care se gandea la dragostea ei, acesta aparu dupa un colt inconjurat de prietenii sai, razand. Nu putea sa creada ca se afla in oras. Dar desi ramase uimita sa il vada, un zambet calduros ii aparu pe chip la vederea zambetului lui care ii lumina fata. Era muzica pentru urechile ei atunci cand il auzea razand.
Numele lui era Amadeus Nymphe. Baiatul avea parul scurt de un albastru inchis si era ciufulit facand astfel ca parul sau sa se asemenea oceanului pe timpul unei furtuni, asta era probabil din cauza ca se batuse din nou cu vreun prieten sau poate era din cauza vantului care incepuse sa bata cu cateva minute inainte. Nu o interesa prea tare motivul. Ii placea aerul dur pe care il oferea baiatului. Se aplecase peste pervazul ferestrei pentru a incerca sa ii vada chipul mai bine dar mai ales ochii. Acei ochi minunati de un albastru-verzui in care se pierdea de fiecare data cand ii vedea. Isi puse mainile pe pervaz si se ridica pregatindu-se sa il strige, sa il salute, sa il invite sus sa vorbeasca, sa povesteasca, sa recupereze timpul pe care il petrecusera despartiti. Insa inainte sa rosteasca un singur cuvant l-a auzit pe tatal ei strigandu-i. Se intoarse nemultumita, ascunzandu-si sentimentele, cu fata spre el deoarece stia ca nu era politicos ca o tanara domnisoara sa stea cu spatele la cel care dorea sa ii vorbeasca. Nu era deloc incantata de prezenta lui.
- Clara? A soptit tatal ei dandu-i fiori pe sira spinarii.

Intotdeauna reusea sa ii rosteasca numele cu acea voce atat de plina de autoritate care o facea sa isi indrepte spatele si sa isi ridice capul instantaneu. Niciodata nu cunoscuse latura lui iubitoare, protectiva, asta daca chiar exista. Oricat de mult se straduia nu putea sa isi aminteasca de nici un moment in care tatal ei ii aratase o clipa de iubire. Ba, de fiecare daca cand incerca isi amintea de prima zi in care isi incepuse antrenamentul ceea ce o facea sa tremure. Puterea lui o facea sa isi doreasca sa fie oriunde altundeva, cat mai departe de el. O sufoca puterea lui iar acesta nu se sfia sa ii arate de fiecare data cine era liderul. Acelasi sentiment de groaza o cuprinse in acea secunda si si-ar fi dorit sa se afle cat mai departe de tatal ei, nu la doar cativa pasi. Cu toate acestea isi ascunse cat de bine putut frica si il infrunta uitandu-se direct in ochii lui. Din fericire, acesta nu ii acorda prea multa atentie fiind preocupat de altceva.

- Da, pater?
- Ti-ai uitat manierele, fica mea? Ce te-a invatat mama ta? A intrebat uitandu-se dezaprobator la Clara.
Primul lucru care ii trecu prin minte fetei fu sa raspunda ca nu a invatat-o nimic, deoarece acela era adevarul, insa isi inghitii cuvintele stiind ca acel raspuns nu ar face decat sa il enerveze. Alese sa zambeasca jucand rolul copilului inocent si docil.
- Sa nu ma aplec peste pervazul ferestrei, a afirmat incercand sa evite intrebarea tatalui ei.
- O fata niciodata nu tipa dupa un baiat si mai ales o fata de teapa ta, a afirmat uitandu-se cu ochii lui de foc direct in ai ei.
Nu a trebuit sa vada dupa cine se uitase sau sa astepte ca ea sa strige, a stiut dinainte ca Clara sa savarseasca fapta ce vroia sa faca. Intotdeauna fusese ca o carte deschisa pentru el. O fata ce putea fi controlata usor, iar cu sotul potrivit avea sa duca numele de Ignatium mai departe. Nu avea nevoie de o conducatoare, nu avea nici un gand sa ii lase conducerea clanului pe mainile sale, spera sa ii dea un nepot, un nepot puternic in care putea sa se increada. Acesta era rostul ei, iar Clara trebuia sa il inteleaga. Era cu adevarat orb in ceea ce o privea pe Clara, o subaprecia fara sa se gandeasca la posibilitatea ca fata chiar nu era atat de docila pe cat o credea el sa fie.
- Da, tata. Imi cer scuze pentru indiscretia de care era sa dau dovada. Promit ca voi fi mai atenta pe viitor, a zis inclinandu-se in fata lui.
- Sa speram ca nu va mai fi o data viitoare, Clara. Cine era cel dupa care vroiai sa strigi? A intreba punand punctul pe „i"ť.

Pentru o secunda a contemplat posibilitatea de a-l minti pe tatal ei insa a alunga acel gand aproape instantaneu. Era imposibil sa scape mintind. Spera sa nu ii interzica sa il vada pe Amadeus.
- Amadeus, a soptit lasandu-si privirea in jos.
- Amadeus Nymphe din clanul Aqua? A intrebat mai mult pentru a fi suta la suta sigur ca despre el vorbeste decat din alte motive.
- Da, a soptit si mai incet simtind cum crestea furia din privirea lui.
Apoi de parca nimic nu l-ar fi deranjat, a dat din mana de parca alunga o musca ce il enerva si a continuat schimband subiectul.
- Hmph... nu conteaza. In aceasta seara va avea loc o petrecere foarte importanta si vreau sa te imbraci cu acea rochie albastra in care iti sta atat de bine deoarece o sa cunosti pe cineva foarte importanta si vei dori sa fi frumoasa. Poti incepe sa te pregatesti. Este ora cinci, la opt vreau sa fi in dreptul scarilor pentru ca atunci ti se va face anuntata prezenta, a zis inainte de a iesi din incapere pentru a-si lasa fica sa se imbrace.

Fata era atat de uimita de ceea ce s-a petrecut incat a ramas impietrita acolo unde statea uitandu-se la usa pe care iesise tatal ei. Nu ii venea sa creada cat de usor a trecut cu vederea tatal ei mica indiscretie. Se asteptase la o lunga morala despre cum cineva ca ea nu trebuia sub nici un chip sa umble cu cineva ca el. Se asteptase chiar si la interdictia de a-l mai vedea insa tatal ei se comportase de parca nimic nu s-a intamplat, de parca existenta lui Amadeus nu era importanta. Il considera un nimeni pe care nu trebuia sa il recunoasca. La acest gand Clara a inceput sa isi simta sangele fierbandu-i.
- Cum adica il considera insignifiant?! A tipat tanara in timp ce parul ei negru-rosiatic incepuse sa se transforme in foc.

Incepea sa isi piarda controlul asupra trupului ei cand deodata totul s-a oprit iar ea a cazut jos pe podeaua din lemn lacuit. Frustrata din cauza ca nu ii aparusera inca puterile a lovit cu pumnii in lemn, de parca asta ar ajuta-o cu ceva.
- La naiba! Exclama inainte sa se ridice si sa se aseze la toaleta pentru a se pregati.
Se uita la reflexia ei cateva minute in timp ce se gandea cum sa isi aranjeze parul si ce culori de fard sa foloseasca. In final decise sa isi lase parul negru-rosiatic lung si drept pana la mijloc liber pentru a putea sa isi puna lantisorul fin din argint cu pietricele mici albastre in forma de stele pe cap. Culoarea pietricelelor s-a transformat intr-un mov inchis acolo unde stateau peste parul ei ceea ce ii dadu ideea de a se machea cu mov. Folosise o nuanta mai deschisa pentru a-i scoate putin in valoare si ochii de un rosiu sangeriu, nu numai lantisorul. Dupa ce termina cu machiajul se ridica si se imbraca cu rochia de un albastru glaciar lunga pana la pamant care ii venea ca turnata pe corpul suplu. Rochia avea un decolteu putin adanc in forma de „v"ť in fata iar in spate era decupata pana mai jos de mijloc. Era eleganta si potrivita pentru ocazii ca cea care avea sa aibe loc peste cateva ore. Se intoarse cu fata spre oglinda de inaltimea unui om ce era incorporata in usa glisanta a dulapului si ofta atunci cand isi vazu reflexia.

- Arat perfect. Exact asa cum vor ei sa arat... sopti Clara intinzand mana spre suprafata perfecta a oglinzii. Nu arat deloc ca mine... mai spuse lasandu-si capul in jos incercand sa isi opreasca lacrimile din cursul lor deoarece nu dorea sa isi strice machiajul.
Nu auzi usa deschizandu-se si pe cineva intrand in camera ei deoarece era mult prea concentrata la gandurile si sentimentele ei. Se simtea sufocata, obligata sa fie ceva ce nu era, obligata sa isi tina personalitatea ei independenta si salbatica in frau doar pentru a-si multumi parintii si a-i auzi cum spun ca sunt mandrii de ea. Ura faptul ca juca teatru in fata unei audiente atat de greu de impresionat, de care nu putea sa scape orice ar fi facut sau aproximativ orice. Dar dorea sa ii auda cum spun fericiti ca sunt mandrii de ea, era o dorinta pe care stia ca nu avea sa ia fiinta niciodata, insa continua sa spere ca daca va reusi sa se schimbe, sa se transforme in ceea ce doresc va auzi acele cuvinte.

- Wow, C! Arati ca o adevarata domnisoara, cine ar fi ghicit?
A auzit ea o voce de baiat care o scoase automat din starea ei de depresie. Isi ridicase privirea furioasa pregatita sa se arunce pe el sa il invete cum sa formuleze un compliment la adresa unei domnisoare, cand el o opri.


#7
Buna!
Am venit si eu... pana acuma povestea este destul de interesanta. Mi-a placut felul in care ai descris cum se pregatea pentru petrecere si ceea ce simtea.
Iti spun de pe acum ca mi-ai captat atentia si cred ca voi citi povestea ta pana la final. Si, bineinteles voi veni cu cate un comentariu....asta daca ma vei anunta ca vei pune continuarea....
Asta depinde numai de tine. Eu iti urez bafta in continuare si sper ca voi avea ocazia sa-ti urmaresc povestea pana la final!

Ciao
Freedom is power!
And I can use that power!

#8
urmatorul capitol:) sorry ca a durat atat de mult:)

***

Nu ii venea sa creada. Se uita la bucata de hartie pe care tatal sau i-o aruncase in sila pe birou si nu ii venea sa creada. O inspectase pe toate partile, o verificase peste tot cu o obsesie anormala chiar si pentru el si nu gasise nimic in neregula cu acea bucata de hartie care sa ii porneasca sistemul de alarma din cap, care sa il atentioneze ca aceea era doar o farsa. Era autentica. Era cu adevarat o invitatie la petrecerea din acea seara la casa familiei Ignatium. El impreuna cu familia lui erau invitati sa participe la o petrecere data de cea mai importanta familie din oras. Nu ar fi fost atat de socat daca nu ar fi stiut de fapt cum era capul familiei Ignatium, Nero si daca nu ar fi fost constient de politica acestuia de a nu se amesteca clanurile intre ele deoarece ar provoca un dezechilibru.

Politica lui era atat de radicala incat interzicea persoanelor din alte clanuri care nu erau deja logodite sau casatorite sa se afle in aceeasi incapere pentru a micsora riscurile unor posibile intamplari nefericite. Amadeus nu putea sa nu se gandeasca la improbabilitatea acelor intamplari deoarece parintii aveau drept absolut asupra deciziei cine se va casatorii cu copii lor. Aceeasi persoana il invita pe el sa participe la o petrecere in casa sa. Trebuia sa fie o smecherie la mijloc, trebuia sa fie un plan, o strategie pusa la cale de Nero si de consilierii lui pentru a obtine mai multa putere in comunitatea lor. Insa desi banuia acest lucru nu putea sa refuze, nu ar fi fost o miscare inteleapta din partea familiei lui sa refuze o asemenea invitatie.

Trebuiau sa se duca, iar tocmai aceasta obligatie de care nu putea sa scape il enervase pe tatal sau si il facuse sa tipe furios la el dand vina pe Amadeus si pe prietenia lui cu Clara sau cum se exprimase tatal sau:"ť fata aceea buna de nimic care nu este decat o alta povara"ť. Acele cuvinte il facusera pe Amadeus sa se ridice furios de pe canapeaua pe care statuse si sa se ascunda in dormitorul sau. Daca nu s-ar fi retras nu ar fi avut in el puterea sa taca si sa continue sa il asculte pe tatal sau insultand-o pe singura fata pe care o iubise si singura pe care avea sa o iubeasca vreodata. Tatal sa nu era o persoana rea dar acel om, capul familiei Ignatium, reusea chiar si in mod indirect sa scoata ceea ce era mai rau in el. Nu putea sa stea prea mult timp suparat pe tatal sau cand si el reactiona mai mult sau mai putin in acelasi mod cand venea vorba de tatal Clarei.
Amadeus statea pe patul sau uitandu-se pierdut in diferite ganduri la plicul acela de-a dreptul ofensator. O suvita din parul lui albastru ca marea ii cazuse peste ochi dar lui nu ii pasa. Ceea ce vedea in acea clipa in fata ochilor lui lipsiti de orice fel de expresie era silueta Clarei zambindu-i in timp ce se indeparta din ce in ce mai mult de el oricat ar fi incercat sa o prinda din urma. Frustrat, din cauza acelui sentiment care il innebunea si nu dorea deloc sa il paraseasca s-a ridicat si a dat cu pumnul in masuta de cafea ce statea la picioarele patului sau. Nu era deloc un mod acceptabil de a se purta si nu intelegea de ce se infuria atat de tare cand isi amintea de Clara si de modul ei prietenos de a se purta. Era mai mare decat ea si acesta insistase ca ea sa il considere ca un frate mai mare, asa ca nu intelegea acel sentiment de frustrare care il agasa, il acapara. Stia ca o iubeste dar de mult se multumise cu rolul fratelui mai mare si protector. Nu dorise niciodata mai mult deoarece stia mult prea bine ca „mai mult"ť nu era posibil. Dar pe cine mintea el nu intelegea. Acea fraza pe care o tot repeta nu reusea sa il convinga nici macar o secunda. Adevarul era ca dorea ca imposibilul sa fie, sa devina o realitate de nestramutat insa si-o facuse cu propria sa mana cand acele oribile cuvinte ii iesisera pe gura. Din pacate pentru Amadeus, acesta suferea in van nestiind ca frumoasa cu parul de foc nu se gandise nici macar pentru o secunda la el ca la un frate. Incercase, dar nu reusise. Amadeus pentru ea avea sa fie o persoana speciala, mult mai speciala decat un simplu frate, care intotdeauna era acolo.

Amadeus pierdu notiunea timpului total adancit in gandurile sale, fu trezit de mama sa care il ruga sa se pregateasca pentru petrecerea ce avea sa inceapa in doar doua ore.
Inainte sa isi aleaga costumul pe care avea sa il poarte se duse sa faca un dus rapid. Nu era murdar dar nici nu vroia sa trateze acea petrecere ca una normala intre adolescenti, dupa ce se usca nu statu prea mult pe ganduri pana sa aleaga costumul de un albastru deschis apropiindu-se foarte mult de alb care ii deschidea culoarea inchisa a ochilor si parului. Alese o camasa de un albastru inchis si o cravata argintie. Costumul ii dadea un aer profesional si elegant, mult prea elegant si rafinat decat ii placea lui asa ca isi dadu cu mana prin par ciufulindu-l. O suvita i-a cazut peste ochi insa in loc sa o dea la o parte asa cum avea obiceiul o lasa acolo pentru a-i accentua imaginea. Multumit de ceea ce a vazu in oglinda a coborat jos sa isi astepte parintii pentru a pleca toti trei la acea petrecere blestemata.
Au ajuns in fata casei Ignatium mult prea repede pentru gusturile lui care se dadu ultimul jos din masina. Ceva il facea sa fie reticent sa paseasca pragul acelui loc, ceva ii soptea la ureche ca nu avea sa fie o seara frumoasa pentru el dar cum nu mai putea sa dea inapoi in acea secunda a tras aer in piept si a intrat.

Primul lucru pe care l-a facut a fost sa inchida ochii deoarece holul era atat de luminat incat ii ranea, dar reusii sa sii deschida dupa cateva secunde de acomodare. Nu mai fusese pana atunci in casa impunatoare ce statea in mijlocul orasului dar nu considera asta un pacat. Ba din contra, daca nu ar fi pasit niciodata in aceasta nu i-ar fi parut rau deloc. In timp ce un majordom il conduse prin diferite incaperi scump decorate pana sa ajunga in spatele casei unde era sala de bal care dadea in gradina interioara. Cand intrase in casa fusese agresat doar de nuante de rosiu, galben si portocaliu care nu faceau decat sa tipe la el nelasandu-l o singura secunda sa uite ca nu era unul de-al lor. Incerca din rasputeri sa isi tina repulsia adanc ingropata inauntru, gandindu-se ca era normal ca o casa a cuiva din clanul focului sa fie decorata in acest mod, amintindu-si de propria lui casa decorata in nuante blande, calde de albastru si verde. Poate daca locurile ar fi fost inversate ceilalti din celelalte clanuri nu s-ar fi simtit tocmai confortabil si bine veniti.
A uitat de toate sentimentele rau prevestitoare, de toate impresiile de pana atunci cand a pasit in sala de bal vopsita intr-un rosiu inchis aproape negru ce avea un imens candelabru agatat in mijlocul tavanului cu cristale de un rosiu rubiniu si mesele rotunde cu fete de masa de un rosiu sangeriu ce aveau fiecare in mijloc cate o vaza din cristal transparente cu trandafirii de cel mai pur alb pe care il vazuse vreodata. Numai ca nu asta l-a captivat, nu asta i-a atras atentia ci un baiat cat el de inalt ce statea la doar cativa pasi departare uitandu-se la Amadeus zambindu-i bucuros. Acesta avea parul scurt, tuns periuta de un blond deschis apropiindu-se de culoarea pe care aripile unei libelule o avea pentru o secunda atunci cand razele solare o loveau. Fruntea ii era lata tradand o inteligenta mult peste normal, ochii ii erau de un galben aprins care atrageau atentia de la nasul acvilin putin c-am mare pentru chipul sau oval. Buzele ii erau rozalii pline dar la fel ca si nasul putin c-am mari pentru a-i da o frumusete de necontestat. Era atragator dar nu frumos. Era imbracat intr-un costum auriu pentru a se potrivi cu culoarea parului si a ochilor care ii dezvaluia masivitatea trupului sau. Insa desi se uitase de sus pana jos la acel barbat care ii zambea atat de calduros parca invitandu-l sa i se alature nu reusea sa isi dea seama cine era. Ii parea lui Amadeus cunoscut dar oricat de mult se straduia nu putea sa isi aduca aminte de acela.
Barbatul vazand ca Amadeus nu face nici un gest in directia lui s-a decis sa actioneze si se apropiase de baiat, luandu-i mana si dand mana cu el.

- Hei, fratioare! Ce mai faci? Nu m-ai uitat, nu? Sau sa fie din cauza parului? Incepu blondul sa vorbeasca facandu-l pe Amadeus sa fie si mai confuz.
Apoi de parca si-ar fi adus aminte de ceva s-a departat de acel barbat pentru a-l cantari de sus pana jos.
- Adrien? Chiar tu esti? A intrebat Amadeus inca nefiind foarte sigur de identitatea acelui barbat atat de prietenos.
- Normal, cine credeai ca sunt? Stiu ca m-am vopsit dar nu credeam ca m-am schimbat atat de mult incat sa nu ma m-ai recunosti, a raspuns Adrien facandu-i cu ochiul.
Amadeus tocmai vroia sa ii raspunda atunci cand atentia i-a fost captata de o frumusete rara ce cobora pe scara din fata lui. Nu apucase sa vada decat o parte din sala de bal si ratase complet scara imensa ce se afla la mijlocul peretelui interior si care cu siguranta ducea la niste incaperi unde se puteau aranja domnisoarele. Sala era facuta pentru asemenea intrari grandioase dar asta era prea putin important pentru Amadeus care nu isi mai dezlipea privirea de la fata care cobora incet si cu atentie treptele ca nu cumva sa se impiedice si sa cada si automat sa se faca de ras. Chiar daca nu ar fi cunoscut-o, ar fi putut sa isi dea seama ca nu era deloc confortabila intrand in acel mod. Arata terifiata de toti oamenii care o priveau si incerca din rasputeri sa isi tina capul sus si privirea inainte dar din cand in cand privirea ei se cobora spre treptele din marmura. Numai ca acesta era farmecul ei, aceasta timiditate si simplitate il atragea si il facea sa nu poata sa si-o scoata din minte.

Tocmai cand Clara puse piciorul subtire pe ultima treapta si intinse mana dreapta spre cineva pentru a se lasa condusa in mijlocul marii de oameni. Adrien s-a pus in fata lui impiedicandu-l astfel sa vada cine o acompania in acea seara pe fata. Uitandu-se la prietenul sau vazu ca acesta zambeste putin ciudat, putin fortat, fiind stanjenit de ceva necunoscut lui.
- Hei, Amadeus nu cred ca ai cunoscut-o inca pe iubirea vietii mele, a zis Adrien punandu-si mana pe bratul stang al amicului sau si incercand sa il conduca spre gradina de afara.
Amadeus mai incerca o data sa se uite la insotitorul Clarei dar nu ii vazu decat spatele imbracat intr-un costum negru cu reflexii rosiatice si parul scurt la fel de negru ca noaptea. Renunta pentru moment la planul sau de a o saluta, lasandu-l pe Adrien sa il duca spre „iubirea vietii lui"ť.
- Nu mai fi atat de abatut, o sa o vezi in curand, iti promit, ii sopti la ureche batandu-l cu palma pe spate.
Baiatul se uita ciudat la acela pentru o secunda intrebandu-se cum de stia ca era ingrijorat pentru Clara, dar renunta la incercarea de a afla raspunsul deoarece Adrien era genul de persoana care stia intotdeauna ce se afla adanc ascuns in sufletul unui apropiat.

Mersera amandoi prin gradina cateva minute pana cand ajunsera la un loc cu bancute din scoarta de copac care erau puse in jurul unei fantani arteziene patrate cu doi delfini in mijloc din a caror gura tasnea apa sau ar fi trebuit sa tasneasca apa daca cineva nu s-ar fi jucat cu aceea facand-o sa se miste prin aer creand diferite forme interesante. Amadeus se gandi sa se joace putin cu acea persoana si cu o mica miscare a mainii drepte facu apa sa explodeze in mii de mici perle ce sclipira pentru o secunda inainte sa dispara in intuneric.
- Hei! Exclama o voce ce cu siguranta apartinea unei fete.
In secunda urmatoare cei doi baieti vazura o fata ridicandu-se de pe jos din iarba moale si indreptandu-se spre ei furioasa. Adrien de abia isi putea stapanii rasul in timp ce Amadeus o privea uimit incercand sa isi dea seama ce era cea care se apropia de ei. Parul ii era scurt de un alb imaculat care statea in suvite in toate directiile ce ii dadea un aer rebel insa ochii ii erau de un albastru intens, foarte mari. Fata era imbracata intr-o rochie simpla lunga de matase ce era in partea de sus alba dar mai apoi cu cat te uitai in jos albul pur devenea incet un albastru inchis. Amadeus nu stia ce sa creada despre cea care statea in fata lui. Era cu adevarat o aparitie care il intriga si il ingrijora.

#9
Bun.
M-ai anuntat si am aparut. Trebuie sa recunosc ca ai un stil aparte cand descrii imbracamintea personajelor, un lucru care m-a facut sa citesc in continuare desigur. Mi-a placut felul cum ai descris casa clanului de foc, si acea fantana arteziana. Am ramas putin confuza atunci cand Adrien a spus ca, Clara este "iubirea vietii lui". Vrei sa spui ca el este indragostit de ea ca si Amadeus? Daca da, atunci o sa fie o mica rivalitate intre cei doi. Pot sa spun ca la final m-ai lasat cu fraza in aer. Tot ma gandeam "si care este continuarea? o cunosc acei doi baieti sau nu?" deci cum am spus, o mare confuzie.
Cam atat as putea sa spun. In concluzie, mi-a placut foarte mult capitolul si am sa astept pana vi cu urmatorul si te rog sa ma anunti, ok?

Ciao
P.S. Poate ai sa treci si tu mai incolo si pe la Pure Heart ;)
Freedom is power!
And I can use that power!

#10
***
- Wow, C! Arati ca o adevarata domnisoara, cine ar fi ghicit?
A auzit ea o voce de baiat care o scoase automat din starea ei de depresie. Isi ridicase privirea furioasa pregatita sa se arunce pe el sa il invete cum sa formuleze un compliment la adresa unei domnisoare, cand el o opri.
- Calmeaza-te! Nu vrei sa iti strici rochia, nu? Unchiul nu ar fi deloc fericit daca s-ar intampla ceva si stii ca nu eu voi fi pedepsit, a rostit baiatul ridicandu-si mainile in dreptul pieptului in semn ca se preda.
Clara s-a oprit instantaneu dandu-si seama ca avea dreptate. Tatal ei ar fi mai mult decat furios daca ar strica rochia asa ca suparata s-a asezat inapoi pe pat avand foarte mare grija sa nu care cumva sa o sifoneze.
- Ce vrei? Mormai ea nemultumita.
- Se pare ca hainele chiar nu il fac... incepuse dar cuvintele i s-au oprit in gat cand a dat cu ochii de privirea ucigasa a lui Clara care parca il ruga sa mai spuna ceva, sa ii dea un motiv pentru a sari la gatul sau sa il invete o lectie. Eu te voi escorta, asa ca am venit sa vad daca esti gata. Plus vroiam sa mai vorbim putin. Nu te-am mai vazut de ceva timp, a continuat el schimband rapid subiectul nedorind sa sufere repercusiunile gurii sale mari.

- Oh... nu am stiut ca am nevoie de escorta, a afirmat ea avand cea mai inocenta expresie pe care Adrien o vazuse vreodata.
Adrien era varul ei mai mare decat aceasta cu treizeci si sase de ani dar din cauza ca era al doilea nascut nu avea nici o responsabilitate asa ca avea dreptul sa decida ce avea sa faca cu viata sa. Fapt ce o enerva pe Clara la culme deoarece era geloasa pe norocul sau, insa compania lui era prea placuta pentru a-l uri prea mult. In plus avea parul rosu si ochii galbeni ceea ce ii dadea un aer foarte comic care se potrivea perfect cu caracterul sau poznas si care o amuza pe Clara.
Adrien uitandu-se la verisoara lui isi dadu seama ca ea nu stie nimic despre ceea ce avea sa se intample in acea seara. Daca stia nu si-ar fi asteptat atat de linistita petrecerea. Se gandea daca sa ii spuna sau nu pentru a o pregati pentru socul pe care avea sa il primeasca. Isi daduse de mult seama ca Clara era indragostita de Amadeus si atunci cand putuse o ajutase pe aceasta sa se intalneasca cu el fara stirea nimanui. O ajutase deoarece ii placea personalitatea ei dar si din cauza ca dorea sa ii ofere cat mai multe amintiri frumoase inainte sa fie obligata sa isi ocupe pozitia in familia Ignatium. Isi amintea de fratele lui cum obisnuia sa fie inainte sa fie obligat sa se casatoreasca si sa devina capul familiei. Nu dorea sa vada din nou acel zambet plin de durere si de tristete pe chipul lui Clara in clipa in care avea sa inteleaga ce se intampla. il vazuse pe chipul fratelui sau si se urase pentru ca fusese prea slab pentru a-l ajuta in vreun fel. Dar pe Clara putea sa o ajute si asta si facuse si avea sa o faca in continuare.
- Adrien? Sopti fata ingrijorata din cauza ca ii disparuse dintr-odata zambetul de pe chip si se incruntase gandindu-se la ceva necunoscut ei.
Cand nu ii raspunse, intinse mana si il atinse delicat pe umar trezindu-l la realitate.
- Clara? Oh, scuze. Ma gandeam doar, a raspuns oferindu-i un zambet calduros.
- La ce? Intreba curioasa.
- Stii ce este aceasta petrecere de diseara, nu? A intrebat brusc.
Clara s-a uitat ciudat la el pentru cateva secunde apoi a dat din cap in semn ca nu stia si ca astepta raspunsul sau.

- Clara, nu vreau sa te superi sau sa te enervezi dar petrecerea de diseara este una de logodna, a rostit ultimul cuvant de parca era ceva scarbos pe care trebuia sa il rosteasca rapid inainte sa il infecteze.
- De logodna? Dar cine se logodeste? A intrebat uitandu-se la Adrien curioasa si inocenta lasandu-l pe acesta cu gura cascata.
Clara avea sa fie distrusa daca planurile unchiului sau aveau sa fie lasate sa isi urmeze cursul normal. Fata nu era deloc obisnuita cu realitatea cruda, cu personalitatea haina a unor oameni care nu faceau decat sa distruga tot ceea ce intalneau in cale. Le facea o placere nespusa sa corupa si sa distruga persoanele asa inocente ca si Clara, iar o asemenea persoana era Sirius, viitorul ei logodnic. De multe ori se intreba daca Clara era intr-adevar fata legitima a unchiului sau, Nero, deoarece personalitatea ei diferea ca de la cer la pamant fata de cea a lui Nero. I se pusese un nod in gat la gandul ca el era cel care trebuia sa o scoata din ignoranta ei protectoare dar cineva trebuia sa o faca inainte ca ea sa fie ranita sau sa faca o scena la petrecere atunci cand avea sa afle. S-a fortat sa inghita nodul din gat care aparuse brusc si si-a deschis de cateva ori gura fara sa reuseasca sa scoata nici un sunet de parca cineva de sus refuza sa il lase sa o avertizeze. Pentru o singura clipa prin minte i-a trecut posibilitatea ca poate Clara trebuia sa se casatoreasca cu Sirius dintr-un motiv necunoscut dar esential, insa alunga aceasta absurditate din prima clipa in care aparuse. Intr-un final reusi sa treaca peste barierele acelea.
- Tu te logodesti, Clara... cu Sirius.

A vazut cum zambetul si fericirea la gandul ca va asista la o logodna a impietrit pe chipul ei. Incet, cu o incetineala ingrozitoare vazu cum expresia ei s-a schimbat in ceva ce exprima groaza. Nu putea decat sa ghiceasca ceea ce ii trecea prin cap in acele clipe dar nici nu avea nevoie sa stie cu exactitate ceea ce gandea pentru ca reactia ei ii era de ajuns pentru a intelege ca era in stare sa faca orice pentru ca acel plan al unchiului sau sa nu fie finalizat.
Clara nu stia ce sa creada, ce sa faca. Mintea ei refuza sa functioneze si sa o ajute sa iasa din acea nenorocire in care intrase. Stia mult prea bine cine era de vina pentru aceasta mare surpriza. Tatal ei nu o dorise niciodata si fusese nespus de nemultumit cu faptul ca ea era o fata si nu un baiat si apoi nemultumirile se adunasera de-a lungul anilor, insa nu renuntase sa caute o oportunitate, un mod de a o folosi pentru a ridica clanul Ignis si mai sus si il gasise in persoana lui Sirius, un baiat ce promitea un viitor foarte maret. Desigur pentru tatal ei nu conta deloc faptul ca Sirius era o persoana de cea mai joasa speta care privea de sus pe toti cei care nu erau din clanul Ignis si care refuza sa recunoasca prezenta sau dreptul la viata celor care nu aveau inca puteri, iar din aceasta categorie facea si Clara parte. Partea care o enerva cel mai mult era faptul ca nu putea sa nu se simta ca un nimic atunci cand el era in preajma. Nu putea sa il suporte si nici in cele mai groaznice cosmaruri nu si-ar fi putut inchipui o viata alaturi de el. Nu voia sa creada ceea ce ii spusese Adrien vrand sa creada ca mama ei o protejase refuzand o astfel de alianta dar cumva nici macar ea nu credea acest lucru. Mama ei i-l tot impingea pe Sirius pe gat de fiecare data cand se afla in oras, iar de cateva ori il trimise la tara sa o viziteze. Adrien cu siguranta avea dreptate si nu avea de ce sa o minta. Intelegand intr-un final adevarul, intelegand ca pentru parintii ei nu era nimic decat o povara de care au gasit o cale ingenioasa de a se folosi striga numele lui Adrien cu o voce plina de durere si se arunca in bratele aceluia fara sa ii mai pese daca isi sifona sau nu odioasa rochie primita ca dar tocmai de la acel idiot. Adrien isi puse mainile in jurul taliei ei subtiri lasand-o sa planga in voie pe umarul sau. Stia ca nu ii era usor Clarei sa vada adevarul si era sigur ca pana la logodna Clara avea sa le gaseasca la ambii ei parinti motive prin care sa justifice de ce ei faceau ceea ce faceau refuzand sa accepte adevarul asa cum facuse intotdeauna dar nu putea sa o condamne. O fata atat de inocenta ca ea nu putea sa conceapa acel adevar crunt fara sa isi piarda inocenta si inima aceea atat de buna si grijulie. Numai ca orice fel de motiv avea sa le gaseasca pentru a-i ierta, Adrien nu o va lasa sa duca la bun sfarsit acea afacere. Nu aveau nici un drept sa se joace in acest mod josnic si crud cu fericirea unicei lor fiice. Numai ca sentimentele ca afectiunea sau dragostea erau straine pentru majoritatea celor din clanul Ignis care tanjeau dupa putere si invatau din frageda pruncie cum sa calce peste ceilalti pentru a ajunge in varf. Familia si membrii acesteia nu erau decat un alt mod de a-si indeplinii dorintele si ambitiile. Rar erau cei care aratau compasiune sau altruism sau chiar si dragoste in acest clan care le blestema considerandu-le defecte.

I-a ridicat barbia Clarei dupa ce a simtit ca s-a mai linistit putin si a ramas uimit de focul ce ardea in ochii ei rosiatici. Un foc, o determinare care parea sa fi luat nastere de lacrimile ce inca nu ii parasisera ochii magnifici. Uitandu-se in acei ochi Adrien s-a gandit pentru o secunda daca nu cumva s-a inselat in privinta verisoarei lui. Acea privire pe care i-o arunca nu avea ce sa caute pe chipul ei inocent. Intelese ca luase o hotarare si ca intelegea mult prea bine posibilele repercursiuni ale acelei decizii. Era curios sa afle ce exact punea la cale Clara, ce avea de gand sa faca. Era pentru prima data cand vedea aceasta latura imprevizibila a caracterului ei aparand la suprafata. Isi aducea aminte cum toata lumea avusese mari sperante pentru ea atunci cand se nascuse din cauza ochilor ei care pareau a intruchipa un foc etern dar apoi cu cat anii treceau iar puterile ei refuzau sa se activeze acea speranta a disparut in timp ce cuvintele si interesul celorlalti in ea au incetat brusc parca respingand-o, refuzand sa o accepte ca o mostenitoare a clanului. Acel foc il vazuse Adrien pentru cateva secunde arzand in ochii ei dar apoi disparu lasand in urma ochii inocenti ai Clarei.

- Adrien, ma vei ajuta, nu? A intrebat Clara uitandu-se cu speranta la varul ei.
- Normal ca o sa te ajut. Nu vreau sa devii o alta papusa in mainile unchiului meu si mai rau in ghearele lui Sirius, a raspuns el indepartandu-se cativa pasi de ea amintindu-si brusc ca se afla in dormitorul ei si ca erau singuri de cateva minute ceea ce nu era chiar acceptabil dar spera sa nu fi observat nimeni.
- Bun. Nu putem sa facem nimic diseara, trebuie sa lasam petrecerea de... logodna, si aproape se ineca incercand sa rosteasca acel cuvant care parca ii irita gura. Dar dupa trebuie sa ma ajuti sa gasesc o modalitate de a iesi din aceasta casatorie, a spus intorcandu-se cu spatele la Adrien si ducandu-se la geam pentru a se uita la locul unde il vazuse pe Amadeus trecand mai devreme.
Adrien observat privirea ei pierduta de parca se gandea la cineva care era departe de ea dar pe care si l-ar fi dorit aproape. Stia cine era acea persoana care aducea acea expresie pe chipul ei si venindu-i o idee iesi din dormitor lasand-o pe Clara singura cu proprii ei demoni. Nu avea cu ce sa o ajute in acel moment daca statea langa ea, asa ca o parasi convins ca ceea ce avea sa faca avea sa il infurie pe unchiul sau si sa o incante pe Clara.



Subiecte de discuție similare...
Subiect: Autor Răspunsuri: Vizite: Ultimul răspuns
  Laevis BloodyInnocence 23 14.629 14-04-2011, 07:53 PM
Ultimul răspuns: Flash


Utilizatori care citesc acest subiect:
1 Vizitator(i)


This forum uses Lukasz Tkacz MyBB addons.