Iubire la suprapreţ

[Cherie]

Halooo.

Mai întâi de toate vreau să vă spun că-mi pare foarte rău că am venit atât de târziu cu capitolul cel nou; ştiţi şi voi, teze, ascultări, alea alea, iar la mate-info e chiar foarte greu ( dar, culmea!, a început să-mi placă ). Însă, iată-mă acum aici, cu noul capitol care sper să vă placă la fel de mult ca şi celelalte! Şi, ca deobicei, ţin să vă mulţumesc tuturor pentru comentarii şi pentru faptul că ne citiţi în continuare. Ştiţi că apreciem enorm.

Lectură plăcută!

[center]Capitolul 27[/center]

Nate mă ţinea strâns în braţe, mângâindu-mi părul, abţinându-se cumva să nu plângă şi murmurând despre cât de rău îi părea de ceea ce făcuse, că i-a fost foarte greu să mă audă reacţionând în felul ăla şi să continue să stea nemişcat, că mă iubea enorm. Eu stăteam aşa, lipită de trupul lui, cu mâinile strânse puternic în jurul taliei sale, plângând de furie şi fericire totodată, ascultându-l şi rugându-l să n-o mai facă niciodată.
M-am uitat în jur şi Eric nu mai era în cameră; nu ştiam dacă să mă simt uşurată sau intrigată.
Dar revenind la cele iniţiale, totul fusese doar o glumă proastă… Slavă Domnului! Pentru care avea să plătească cumva, cândva. Dar nu în acel moment. Eram complet devastată. Din cauza lui Nate, în mare parte, dar şi a lui Eric.
Îmi doream ca momentul ăsta să nu se mai sfârşească niciodată. Pentru prima oară îmi părea rău că nu îi arătam mai des fratelui meu cât îl iubeam şi cât însemna acesta de fapt pentru mine. Că mă purtam ca naiba cu el, că îl ţineam la distanţă de tot ceea ce mi se întâmpla, pentru că nu eram o soră bună şi nu-l meritam. Când eu eram de fapt un nimeni fără el şi trebuia să îi fiu recunoscătoare pentru grija şi răbdarea pe care a avut-o cu mine şi pentru că m-a crescut. Pentru că da, Nate îmi era mai mult decât frate; îmi era şi mamă şi tată, iar eu eram o proastă fiindcă nu apreciam asta. Până atunci.
De ce realizezi întotdeauna cât de mult ţii la cineva doar după ce îl pierzi sau eşti aproape de a face asta? Nu pot găsi un răspuns, dar nici nu aş vrea să mai caut.
-A fost cel mai dificil rol, îmi explica Nate.
Mă uitam la el şi la cât de serios părea în acest moment. Era înzestrat cu un talent actoricesc atât de rar şi un profesionalism excelent încât mulţi dintre cei care l-au văzut jucând în piesele lor improvizate i-au spus că va avea un mare succes şi să aştepte doar momentul lansării sale spre o carieră la Hollywood.
-Chiar tu ai spus că viaţa reală este o piesă de teatru dificilă, în care replicile vin de la sine, iar emoţiile sunt mai puternice. Spectatorii nu mai aplaudă cu acelaşi entuziasm, unii chiar părăsesc sala înainte ca piesa să se termine, iar sfârşitul nu este întotdeauna unul fericit.
S-a uitat lung la mine. Eu şi Nate nu semănam mai deloc, având trăsăturile amestecate ale părinţilor noştrii şi personalităţi total opuse. El era şaten închis precum tata şi avea ochii mari şi albaştrii ai mamei, plus expresia blândă şi plină de bunătate întipărită în permanenţă pe chipul său uşor măsliniu. În timp ce eu moştenisem buclele roşcate şi pline de volum ale mamei, ochii căprui şi migdalaţi ai tatei, un chip palid ca de fildeş, impulsivitatea şi apucăturile zodiei mele şi o expresie sfidătoare şi sigură pe sine.
-Serios? Chiar am spus eu asta?
-La fel am reacţionat şi eu, am zis chicotind. Dar totuşi, de ce ai făcut-o? Cum te-a lăsat inima să-mi faci una ca asta?
Trebuia să par contrariată, dar nu-mi reuşea. Eram mai degrabă timorată şi îmi simţeam retina acoperită de un strat subţire şi apos.
A oftat şi s-a trântit pe pat, nu înainte de a-mi şterge lacrimile agăţate de gene cu degetele sale lungi şi fine.
-Nu mai suportam să te văd aşa, Roselyn. Sunt fratele tău, crede-mă că îmi transmiţi şi mie toate stările tale. Şi mă simt ca un idiot când te văd aşa, plângându-ţi de milă, renegându-ţi pentru a nu ştiu câta oară sentimentele, suferind de una singură. Niciodată nu-mi spui ce simţi, Roselyn. Te închizi în tine şi mă simt atât de neputincios. Nu te pot obliga să-mi spui ce ai şi nici nu-ţi pot impune ceea ce trebuie să faci. Şi cum chiar mi se luase să te mai văd aşa, mă gândeam că poate ai nevoie de un impuls să…
-Să ce? m-am încruntat.
-Să fii cu el, Rose! a explodat. Îl iubeşti – am văzut-o cu ochii mei! Te-ai topit acolo, în braţele sale, lipită de el. Erai atât de implicată în sărutul ăla, nu te-am mai văzut niciodată aşa – eu însămi îmi doream să nu se mai termine, să dureze la nesfârşit.
Oh Doamne, sărutul… A fost… Fără cuvinte. La naiba, nu pot găsi întotdeauna cuvintele potrivite când vine vorba de Eric! Parcă fix pentru asta a fost conceput. Să mă înnebunească, să-mi ia minţile. Să fie cel mai bun în toate, să-mi aparţină. În orice caz, fusese mai bun decât orice alt calmant existent. Mi-a distras atenţia în totalitate, mă liniştise de tot şi mă făcuse să mă cutremur de plăcere din tot corpul, uitând pentru moment de fratele meu, dorindu-mi mai mult şi mai mult şi tot mai mult.
Şi Nate vorbea atât de degajat despre asta că am roşit pe loc până-n vârful urechilor, simţindu-mă ca o adolescentă prostuţă, prinsă în timp ce se săruta în faţa casei. Fratele meu nu băgase de seamă, fiind prea concentrat pe a-mi explica cât de importantă eram pentru el, cum eu eram centrul universului său, iar asta mă făcea să mă simt puţin vinovată în legătură cu gândurile mele din timpul sărutului.
-Sunt atât de obsedat să te văd fericită, a zis cu o voce spartă, gata să izbucnească oricând în plâns. Nu ai mai fost niciodată fericită – şi prin fericită mă refer la veselia aceea pe care o emani asupra tuturor – de când te-ai lăsat de droguri, iar asta mă face să mă simt vinovat câteodată! Vezi cât de mult te iubesc, surioară? Cred că mai mult decât meriţi, a terminat cu un râset uşor.
M-am aruncat din nou în braţele sale plângând, iar el şi-a împleticit mâinile în jurul trupului meu şi m-a strâns atât de tare că deabia mai puteam respira.
Nu, îmi era imposibil să cred că într-adevăr exista cineva ca Nate. Şi dacă el chiar exista şi chiar era fratele meu, atunci eram cea mai norocoasă persoană din lume.
Nate ieşise din cameră să vadă ce face Eric. Nu se auzise uşa de la intrare şi bănuia că nu plecase încă şi că sigur îşi făcea veacul pe undeva prin apartament. Eu m-am dus să mă schimb în ceva lejer – o bluză cu mânecă lungă, albă, ceva mai folosită şi nişte pantaloni de trening gri –, apoi m-am aruncat pe canapeaua din sufragerie, butonând telecomanda doar pentru a da impresia că făceam ceva.
Nate s-a trântit lângă mine cu un bol de popcorn în braţe. În urma lui, cu o expresie greu de descifrat din poziţia în care mă aflam, Eric ieşea din bucătărie.
Nu pleca! am strigat în gând, de parcă ar fi ajutat la ceva, când l-am văzut atât de nervos închipuindu-mi că voia să plece.
Şi nu ştiu cum, Nate a rezolvat din nou situaţia, obligându-l printr-o simplă întrebare să rămână cu noi la un film.
S-a aşezat plictisit lângă mine, iar eu am tresărit uşor atunci când i-am simţit trupul cald lângă al meu, atât de epuizat şi zdrenţuit din cauza atâtor tresăriri. Dacă aveam impresia că trupul mi-o ducea rău, nu voiam să ştiu în ce stare mi-era sistemul nervos, gândindu-mă prin câte schimbări de dispoziţie trecusem ( depresie, furie, euforie, panică, şoc ş.a.m.d )
Eram înciudată pe reacţiile mele, pe schimbările mele super bruşte de dispoziţie şi mai ales pe mine. I-am spus lui Eric că voiam să redevenim prieteni, el mă iertase şi trecusem amândoi cu vederea peste tot ce se întâmplase în trecut. Am avut o zi fantastică împreună, retrăind momente din copilărie şi simţindu-ne minunat unul alături de celălalt şi eu ce am făcut? Am stricat totul din cauza prostiei şi a panicii mele!
Am încercat să-i explic care erau intenţiile mele, că nu-mi doream absolut deloc să profit de el, că-mi părea rău pentru tot, dar el! … El nu mi-a spus decât că nu l-ar deranja să-l folosesc, doar eram prieteni. Nu? Da, prieteni. Doar atât. Momentan.
Încercam să fiu atentă la film deoarece era unul pe care voiam să-l văd de foarte mult timp şi Nate îl găsise foarte greu, dar pur şi simplu nu mă puteam concentra cu Eric atât de aproape de mine. Emana o căldură ciudată şi un miros atât de plăcut încât, pentru un moment, mi-am permis să închid ochii şi să-mi las creierul să-mi afişeze în faţa ochilor toate acele momente cu mine, Nate şi Eric din copilărie, când ne uitam la desene animate stând într-o canapea lângă şemineu sau când mă puneau să le citesc sau să le cânt.
Dintr-o dată am simţit o greutate pe umărul stâng şi am tresărit deschizând ochii: capul lui lui Eric. Adormise în timpul filmului…
Cât de dulceeee!
În ultimul timp am făcut câteva descoperiri legate de mine ca fiinţă umană şi am realizat că sunt absolut dezechilibrată din mai multe puncte de vedere. Dar mă rog, am ajuns şi la concluzia că totul ar fi mult mai bine dacă şi trupul mi-ar coopera puţin cu creierul. Acesta din urmă încerca să mă menţină calmă şi impasibilă – nu chiar în sensul propriu –, dar trupul continua să reacţioneze după cum voia el, făcându-mă să roşesc, să mă cutremur, să mă încâlzesc şi să zâmbesc prosteşte.
Şi totuşi, cred că e numai vina lui Eric!
Da. De ce trebuia să adoarmă el, înecându-mă cu parfumul său irezistibil şi cu trupul atât de cald, de delicios şi sexy, lipit de al meu?
-Nate? am ÅŸoptit.
-Ştiu, mi-a răspuns tot în şoaptă. Aduc imediat o pătură, apoi mă bag în pat.
-Nu, rămâi aici! Vreau să dorm în seara asta alături de cele două persoane pe care le iubesc enorm şi fără de care viaţa mea nu ar avea niciun sens. Şi… de dragul vremurilor trecute!
Un alt zâmbet tâmp încolţise pe faţa mea cât şoptisem toate acele lucruri ceea l-a făcut Nate să izbunească într-un chicot pe care a reuşit să şi-l înăbuşe în timp ce ne acoperea cu o pătură care să ne încălzească pe toţi trei. Stinse lumina şi se băgă înapoi lângă mine. Îmi sărută apăsat obrazul şi îşi puse şi el capul pe umărul meu, încolăcindu-şi braţele în jurul taliei mele. A adormit pe loc.
Eram atât de împăcată şi de liniştită cu mine încât pur şi simplu nu-mi venea să cred că Eric pe care chiar nu mai puteam să-l sufăr într-o perioadă din cauza aroganţei sale, Eric al meu, bunul meu prieten şi vecin, se odihnea acum pe umăru-mi stâng.
Uitasem de Victor, de scandalul cu Alyson şi farsa prostească a lui Nate. Totul era în urmă acum şi tot ce ştiam, vedeam şi auzeam erau ei, respiraţia lor regulată şi trupurile lor calde şi puternice încălzindu-l pe al meu, atât de fragil şi slab şi rece.
Şi nici măcar nu aveam somn şi aş fi vrut să pot sta să-l privesc pe Eric şi să mă pierd în demenţa sentimentelor mele, visând cu ochii deschişi, dar nu puteam vedea absolut nimic din poziţia destul de incomodă în care mă aflam şi mai ales în bezna aceea.
Persoanele pe care le iubesc şi fără de care viaţa mea nu ar avea niciun sens? Oh da, e al naibii de bine punctat.
Am depus câte un sărut pe creştetul amândurora ca o mamă drăgăstoasă, ce-şi găseşte liniştea în expresia atât de dulce a copiilor săi adormiţi, apoi mi-am lipit obrazul de capul lui Eric, mâinile mi le-am pus peste cele ale lui Nate şi am închis ochii, gata să cad pradă viselor.

[center]*[/center]

Când m-am trezit, eram sigur că tot ceea ce se întâmplase cu o zi în urmă nu fusese decât un vis. Frumos, superb, sublim, dar atât de departe de a fi real.
Însă durerea ce-mi acaparase dintr-o dată spatele erau dovada faptului că totul se întâmplase de fapt şi că el chiar dormise aici, cu mine, peste umărul meu. La fel şi Nate. Da, începeam să-i simt greutatea apăsându-mi umărul amorţit şi obrazul mult prea fierbinte lipit de pielea umărului meu dezgolit.
Totuşi, cealaltă jumătate a trupului meu părea să fie mai uşoară, dezmorţită şi deloc dureroasă. Am deschis încet ochii, apărând uşor-uşor şi o copleşitoare durere de cap. M-am uitat în jos, către umăru-mi drept şi am văzut că Nate nu mai era acolo. Privirea mi-a fugit spre ceasul de pe peretele de un galben ocru şi am observat că nu era nici măcar nouă dimineaţa. Acele ceasornicului parcă se opriseră pe la opt şi un sfert. Deci fratele meu se trezise şi se dusese în bucătărie pentru a-şi pregăti cafeaua.
Am înlăturat uşor pătura de pe mine, având grijă să nu-l dezvelesc pe Eric, şi m-am ridicat încetişor, lăsându-l culcat pe o pernă adusă de dimineaţă de Nate.
-Ce-i asta? am zis în şoaptă când m-am lovit de colţul măsuţei negre de cafea şi am văzut un bileţel post it lipit peste ecranul telefonului meu.
11 octombrie. Ziua lui. Sper că n-ai uitat!
-Oh Doamne! Oh Doamne! Oh Doamne! am zis dând buzna în bucătărie.
Nate mă privea amuzat din capătul mesei, luând o gură mare de cafea din cana sa cu autograful lui Nicholas Cage.
-Åžtiam eu.
-Ce mă fac? Cum am putut să uit de ziua lui? O să mă urască! Şi... şi... Şi deabia rezolvasem totul! Adormisem fericită! Ştiam eu că e prea frumos să fie adevărat! La naiba. La naiba. LA NAIBA!
-Uşor. Trage aer în piept şi linişteşte-te, Rose! Nu te mai agita atât...
-SĂ NU MĂ AGIT ?! Dar Nate – ziua lui! Offff. Gata, Roselyn; inspiră, expiră. Totul se va rezolva, eşti fată deşteaptă...
În timp ce eu încercam să-mi aduc la normal bătăile inimii şi să-mi reglez respiraţia astfel încât să pară cât de cât normală, Nate râdea cu poftă de mine. Până m-am liniştit în sfârşit şi i-am aruncat o privire tăioasă.
M-am trântit la masă pierdută printe gânduri. Cum puteam rezolva situaţia asta în care habar n-aveam cum ajuns? Da, ştiu că eu şi Eric nu ne vorbisem mai deloc în ultimii trei ani şi, dacă într-adevăr o făcusem, nu fusese niciodată ceva plăcut auzului, dar ăsta nu era un motiv pentru faptul că uitasem ziua de naştere a celui mai bun prieten de care eram îndrăgostită până peste cap. Nu aveam nicio scuză – clar!
Un zâmbet şi-a făcut apariţia în colţul gurii mele.
Sunt genială!
M-a trăznit imaginaţia exact când credeam că totul era distrus.
-ŞTIU! am strigat entuziasmată, dar apoi mi-am acoperit gura cu mâinile pentru că Eric încă dormea şi nu voiam să-l trezesc sau să audă ce plănuiam pentru el. O să facem ceva, o mică petrecere, restrânsă, în care o să fim numai noi trei – eu, tu şi el. Ca mai demult.
-Şi Kristin, a adăugat Nate.
-Mda, şi înfumurata aia.
-E verişoara lui, Rose. Ţin unul la celălalt – chiar foarte mult!
-Bine, bine. Încetează! Am nevoie de numărul ei...
-Ţi-am luat-o înainte, surioară, a râs el.
Formă numărul ei şi îmi aruncă telefonul. Inima îmi bătea din ce în mai tare şi mă simţeam uşor emoţionată; era destul de devreme şi eram foarte sigură că verişoara înfumurată a lui Eric nu era o persoană chiar foarte matinală.
Exact cum mă aşteptam, îmi răspunse cu o înjurătură. O trezisem din somn. Cui îi păsa?
Am început să vorbesc pe un ton încrezător şi hotărât:
-Sunt Roselyn. Uite ce e – înainte să mă iei iar la înjurături şi să mă freci la cap cu predicile tale, lasă-mă să termin ceea ce am de spus! Da, ştiu că am fost o nesuferită şi că nu meritam nici măcar un salut din partea lui Eric, dar uite că situaţia s-a rezolvat, mi-am cerut scuze – ştiu că nu-ţi vine să crezi – el m-a iertat, iar acum suntem din nou prieteni. Afli mai multe de la el dacă te interesează detaliile. Totuşi, nu de asta te-am sunat. După cum bine ştii, azi e ziua lui şi mă gândeam să pregătim ceva restrâns, să fim numai noi patru şi să sărbătorim. Sunt sigură că i-ar plăcea!
-Ai uitat de ziua lui, se auzi vocea ei morocănoasă. Logic! De ce ţi-ai fi amintit? Doar nu înseamnă nimic pentru tine! Nu e decât unul din multele persoane dispuse să facă totul pentru tine ca mai apoi tu să-i faci praf orgoliul şi să-l dai dracu’!
-Doamne, Kristin, nu te plictiseşti niciodată de comportamentul ăsta de copil răsfăţat?
-Tu te-ai plictisit de aerele tale de divă? Te crezi centrul Universului, totul trebuie să fie ca tine şi dacă nu e începi să arunci cu venin peste tot şi să-i faci pe toţi să se simtă ca nişte nimicuri! Eşti atât de falsă!
-Cum ziceam – comportament de copil răsfăţat! Maturizează-te! Nu eşti decât...
Dar n-am apucat să termin că Nate mi-a luat telefonul aruncându-mi o privire tăioasă şi a continuat să vorbească cu Kristin. L-am urmărit îmbufnată şi cu mâinile strânse la piept cum îi explica cu răbdarea-i specifică planurile mele şi cât de frumos părea să vorbească cu ea.
-OK. Bun, aşa rămâne. Mulţumesc, Kristin şi scuze de deranj. Bine, pa!
A închis telefonul şi mi-a aruncat o privire plină de reproşuri.
-Am rezolvat. O să vadă ce face cu el până aranjăm noi totul, apoi vedem noi ce şi cum iese. Totuşi – nu te poţi abţine, nu?
-Perfect, am spus făcându-mă că nu am auzit ultima parte.
Mi-am sprijinit capul de faianţa galben pal şi am expirat uşurată, un zâmbet satisfăcut încolţind pe chipul meu.
Da – totul avea să fie minunat! Ştiam asta. O simţeam.