Iubire la orizont

[Yuki4ever]

Capitolul I. Lacrimi






Plangeam . Lacrimile imi inundau chipul fara sa stiu de ce . Aveam impresia ca ploaia torentiala de afara si trasnetele erau din cauza mea . Natura este impotriva mea , la fel si cel mai bun prieten , pardon , fostul meu cel mai bun prieten . De ce s-a intamplat asta? Chiar nu stiam. As fi vrut ca totul sa fi fost un vis urat si nimic mai mult. Dar nu. Totul fusese adevarat. Stateam intr-un colt al camerei intunecoase plangandu-mi de mila. De ce ar fi trebuit sa ma nasc? Mai bine muream o data cu parintii mei. Fara ei si cel mai bun prieten nu exist. Existenta se remarca prin fapte, iar faptele se remarca prin nervi. M-am ridicat usor de jos si am iesit din camera. Fratele meu era rezemat de tocul usii asteptand. Era un baiat inalt,bine facut, culoarea parului sau era argintie, ceva nemaivazut pana acum in Londra , ochii sai aveau aceeasi nuanta placuta, iar firea lui nu era una tocmai placuta. Se credea cel mai bun din familie, doar pentru ca eu eram mai mica ca el. Locuia in America, mai precis Beverly Hills . Rareori venea acasa , in Londra. De multe ori imi spunea sa ma mut cu el dar niciodata nu acceptam prin simplul motiv ca amintirile ma tineau legata de acest loc. Acum nu cred ca mai puteam avea amintiri placute. As dori ca imediat ce imi propune pentru a 100 oara sa ma mut cu el, sa o fac, fara prea multa tragere de inima. Se puse in fata mea si ma intreba pe un ton cat mai bland:
- De ce esti suparata , Alice ?
- Nu sunt ... acestea erau primele mele cuvinte din ziua aceea. De ieri am ramas in camera mea plangand. Nu am vorbit cu nimeni, nu doream ca nimeni sa afle motivul suferintei mele.
Am plecat de langa fratele meu si am intrat in camera alatura unde era baia. Aveam nevoie de o baie. Doream foarte mult sa uit de evenimentele petrecute ieri. Am dat drumul la robinet lasand sa curga apa calda. Oare ... de ce se intampla toate aceste lucruri? Moartea parintiilor, ceea ce m-a marcat cel mai mult chiar daca au trecut sapte ani de atunci, gandurile mele inca mai sunt confuze. Eu de ce am supravietuit? De ce nu am murit odata cu ei? Erau cele mai mare intrebari din viata mea. Niciodata nu am afalt cum de am supravietuit. Am inchis ochii si am cazut jos, in genunchi.

~Flashback~

Iesisem din spital de doua zile. Eram impreuna cu fratele meu in sala de asteptare. Chiar daca nu ma simteam prea bine doream sa aflu soarta parintilor mei. Accidentul fusese grav, foarte grav. In timp ce tata conducea linistit masina, o alta masina se ivi din departare mergand pe partea tatei. Tata nu il vazuse, iar cand il observa era prea tarziu. Incercase cu disperare sa puna frana, dar nu reusi. Eu scapasem doar cu cateva rani, nu prea grave, dar parintii mei ...
- Fratioare...zic eu inca uitandu-ma in gol.
- Da, Alice .
- Parintii nostri se vor face bine? Nu vor muri nu? Nu se va intampla nimic rau, nu? zic aproape plangand si intorcandu-mi fata spre fratele meu.
- Bineinteles ca se vor face bine! Nu se va intampla nimic rau. Chiar daca ei vor muri, ceea ce nu se va intampla, eu voi fi permanent langa tine. Tine minte asta. imi zice cu multa hotarare mangaindu-ma pe crestetul capului.
- Bine! zic eu mai imacata cu mine.
Asteptam de ore intregi diacnosticul parintiilor nostri, dar parca nu dorea nimeni sa ne spuna ... Deodata un doctor inalt, alb la fata si foarte palid vine spre noi, fluturand in mana niste foi.
- Imi pare rau sa va anunt dar ... parintii dumneavoastra au murit.
Acea veste fusese socanta. Eu am inceput sa plang si sa-l enervez pe doctor spunadu-i ca este un inconsient si un nepriceput. Totusi, vorbele mele nu mai erau de folos ...

~End Flashback~

Ma trezisem din inconstient datorita apei ce dadea afara. M-am sculat rapid de jos si am dat sa o opresc, dar in acel moment intelesem. Ceea ce se intamplase era evident. Parintii mei nu au murit din cauza asta. Nu au murit dintr-un accident banal. Daca ar fi fost asa si eu as fi murit, dar nu. Parintii mei erau mult prea secati de viata. Nu mai erau aceeasi. De aceea nici nu supravietuisera accidentului. Era logic, era evident. Nu imi dadusem seama in toti acesti sapte ani. Chiar daca ei murisera, fratele meu stiuse din totdeauna. Nervoasa am inchis robinetul si am iesit pe usa. Am trantit-o cu putere si m-am indreptat spre living. De-a lungul coridorului erau portrete facute de mama ce era o pictorita cunoscuta si in cele mai indepartate tari, iar unele erau facute de insusi stra-stra-stra bunicul meu. Aveau o valoare nemaintalnita. cobor in fuga scarile si ma indrept spre living. Pe canapeaua din piele neagra statea fratele meu butonand telecomanda. Ma pun in fata televizorului si ii zic revoltata:
- De ce nu mi-ai spus? De ce nu mi-ai spus ca parintii mei au murit din cauze naturale? De ce ... de ce mi-ai ascuns asta? Nu ai fost constient cat sufar eu? se ridica de pe canapea fiind inca socat de spusele mele. Eu tipam si zbieram ca un copil mic fiind foarte furioasa. De aceea eu nu am murit. Deoarece accidentul nu fusese unul fatal cum crezusem. Parintii nostri erau si asa destul de bolnavi, nu?
- Cum de ai aflat asa repede? Mie mi-a luat mult mai mult. Ar trebuii sa stii ca nici eu nu m-am prins de prima data. Am avut multe banuieli, multe dintre el fiind adevarate. Stiu ca esti suparata si revoltata de faptul ca ti-am ascuns asta, dar ... era mult mai bine asa. Dupa un timp te-am vazut din nou zambitoare si nu am vrut sa te intristez cu banuielile mele. Intelege, am facut-o spre binele tau.
- Deci sa inteleg ca te-am intrecut la ceva? In sfarsit te-am depasit? Da!!!zic bucuroasa sarind in sus si in jos.
- Bineinteles ca nu mai intrecut, piticanie! imi zice el calcat pe nervi de comportamentul meu prostesc.
- Vezi pe cine faci tu piticanie, frate afu ... dar imediat inghitisem toate cuvintele. Se uita urat la mine ceea ce nu imi placea.
- Maine dimineata la scoala cu tine. Ai lipsit destul.
- Am lipsit doar o zi prapadita. Da` altii care lipsesc saptamani? De aia ai mila? Nu tie mila de propria sora si tie mila de aia? Ma jignesti, fratioare.
- Mda, ma rog. Ar fi timpul sa te duci la culcare. Vezi ca bunica va avea grija de tine cat lipsesc. Nu-i fa capu` calendar daca nu vrei sa ai bona.
- Am inteles, frate mai mare! Nu ii voi face capu` calendar dragii mele bunici daca nu vreau o bona nenorocita pe cap. Dar cand te vei intoarce?
- Peste doua sau trei luni. Nu stiu sigur. In orice caz te voi suna zilnic, stai fara grija.
- Bine! zic imbratisandu-mi fratele. Ma duc sa-mi fac baia si dupa aceea ma voi culca.
- Ok.
Plec rapid de langa fratele meu sperand ca a uitat de acel mic amanunt. Cand ajung la scara se trezeste el zicand:
- Ti-ai facut temele? Ti le-a adus cineva?
- Da! mint eu. Mi le-a adus Amelia .
Fara alte discutii ma grabesc spre baie. Ma dezbrac rapid si intru in apa calduta. Din pacate nu mai era fierbinte cum imi doream. Dau drumul din nou la apa si o las sa curga pana simt caldura ce imi dezmierda trupul. Imi afundasem capul in apa gandindu-ma la ziua de ieri.


~Flashback~

Mergeam dea lungul coridorului impreuna cu Alexander intrebadu-l fel de fel de chestii despre cum avea sa-si petreaca weekendul. Alexander era cel mai bun prieten. Era un baiat nu frumos, splendid. Parul sau blond ca spicul de grau era scurt si lucios, ochii albastri ca marea iti dadeau senzatia ca te pierzi in ei, iar el era un baiat ce merita respectat din punctul meu de vedere. Ajuta pe oricine ii cerea ajutorul si era un adevarat print. Eram foarte prinsi in discutie, iar o fata s-a izbit de Alexander. El fiind un cavaler, cum v-am spus mai sus, a ajutat-o, iar fata s-a facut rosie toata.
Se sunase, iar noi mergeam spre clasa. Coridoarele lungi erau luminate de soarele ce ardea afara, chiar daca era toamna. Cand sa dam coltul coridorului apare aceeasi fata. De data asta m-am uitat mai atenta la ea si am putut observa o fata slabuta, parul ei negru ca abanosul ii scotea in evidenta ochii rubinii. Daca nu rosea asa tare puteam sa o confund cu un vampir. Avea o alura cam inspaimantatoare dar m-am abtinut din comentat. Nu am fost prea atenta la conversatia lor, iar cand ma intorc spre Alexander, observ ca acea fata il saruta. M-am facut rosie de furie. Din totdeauna mi-a placut de Alexander, dar niciodata nu am recunoscut. De mici eram prieteni. Tatal meu era partener de afaceri cu tatal sau, asa ca intr-o zi ne-am intalnit. Aveam multe lucruri in comun asa ca ne-am imprietenit rapid. Imediat ce fata se despartise de el ii zise:
- Vrei ... vrei sa fii iubitul meu? ii zice aceasta inca rosind. Doamne, fetele astea se indragostesc asa rapid. O va respinge ca pe toate celelalte.
- Bine! zice acesta zambind. Am cazut jos. Eram stupefiata. A acceptat? Niciodata nu accepta invitatiile sau cererile fetelor. Eu m-am ridicat si am inceput sa plang. Am pornit deacolo alergand pe holul luminos. Am iesit in fuga din scoala indreptandu-ma spre singurul loc unde ma simteam cel mai bine, langa teiul din parc. Nu imi venea sa cred ca acceptase. Credeam ca ii pasa de mine, credeam ca ii place de mine, dar m-am inselat. Cand am ajuns in parc m-am asezat usor si am inceput sa meditez asupra celor intamplate. Dupa aproximativ cinci minute simt doua maini cum ma ridica in sus. Era Alexander.
- De ce ai inceput sa plangi? Ce ai patit?
- Nu este evident? de ce ai acceptat prietenia acelei fete?
- Asta era deci... De ce iti pasa asa mult?
- Nu-mi pasa chiar deloc! tip la el. Imediat simt cum ma ia de maini si ma lipeste de el. Isi apropie buzele usor de mine si ma saruta. Era un sarut pasioanal si foarte placut. Cand am realizat ce fac l-am impins si i-am dat o palma.
- Cum indraznesti? Dupa ce ma ranesti, acum asta? zic avand lacrimi in ochi. Vezi-ti de iubita ta si uita de mine si prietenia mea. Nu mai vreau sa te vad niciodata! am plecat de langa el alergand. Vroiam sa-l uit cu orice pret.

~End Flashback~

M-am trezit la realitate si am inceput sa ma tamponez cu gel de dus. Dupa ce am terminat am iesit din cada si mi-am infasurat corpul intr-un prosop alb si pufos si am iesit din baie. M-am indreptat spre camera mea in viteza stiind ca este destul de tarziu iar maine aveam sa-i dau explicatii lui Amelia, buna mea prietena si cea mai buna colega. Mi-am ales din dulapul cu haine o pijama numai potrivita pentru mine. Era mov si avea norisori pe ea. Am stins lumina si m-am bagat in pat gandindu-ma la ziua de maine.


Sper sa va placa! Astept critici/pareri/sfaturi.
See ya!

[Alexi]

imi place ideea..greseli de tastare nu am observat...descrierea ai si se pare ca te intelegi bine cu ea, naratiunea e buna si ea, dialogul e super si nu e sec.... cand am citit criza al doilea FlashBack, am inceput sa tremur usor...sunt destul de emotiva si am sa spun ca nu multi ma fac sa tremur prin scrierile lor. Sper ca fata sa ramana cu Alexander. Ar fi frumos ca fratele ei sa ii acorde mai multa atentie.
Astept nextu....Chu si gambate:*

[Zyspar]

Deci :P
Buna in primul rand :)
In al doilea rand, te incurci foarte mult in timpul verbelor sau acordurile acestora. Odata vorbesti la trecut, odata la prezent si in aceeasi propozitie bagi si un pic de viitor. Nu se mai intelege nimic.
In al treilea rand, decide-te la ce persoana narezi. Uneori o faci la persoana 1, alte ori te pierzi si intri la o narare distanta a unei terte persoane.
In al patrulea rand, infloreste putin descrierea. Eveleaz-o cumva.
In al cincilea rand, ai grija la punctuatie si la repetitie.
In al saselea rand, ma pierd in actiune. Cand ai explicat ca ea a intrat in baie si apoi a plecat repede jos si a tipat la fratele sau ca si-a dat seama de ce au murit parintii ei... totusi, trebuia sa explici si starea care a facut-o sa se gandeasca la asta, de ce? Cum de abia acum s-a gandit la asta si cum ia venit ideea asta in minte.

Cam atat am avut de spus. Greselile de tastare nu ma intereseaza, mi se par irelevante avand in vedere ca oricine are astfel de probleme. Chiar nu ar trebui sa afecteze cititorul de pe un forum.

Scuze daca te-a deranjat comentul meu. Mult mult succes in continuare si chiar am incredere ca iese ceva foarte frumos. Expui foarte frumos sentimentele ei. Bravo. Succes in continuare. :*