Hall of Fame

[Flaw]

Editia I
(tema "Inceput")

Inceput de adolescenta

de deeaH2elen

Ma plimb domol pe poteca impodobita de frunzele si nucile imbracate in camasi zdrentuite din care curge mustul amar. Ma uit imprejur si vad ca toamna a atins hainele vesele ale copacilor si le-a preschimbat in mantii batute cu pietre pretioase si nestemate. Am vazut ca a facut o vraja si a adunat toate frunzele verzi, le-a despuiat si le-a imbracat cu rochii tesute cu fire de aur. Acum, frunzele strălucesc ca nişte banuti gasiti in izvor. Apa in care ma scaldam vara era acum rece,amentitatoare si parca vroia sa imi spuna ca totul a murit.Nuu..nu a murit ci a inceput un nou inceput…se dezvolta si pregateste pentru o alta etapa a vietii.
Intru in padure si vad uimita cum pare totul o magie a locurilor tainice, a locurilor ce ar putea insemna o minunatie pentru multi dintre noi. Ma uit in sus, la cerul patat cu fum amestecat ce-a devenit gri, plangand si rugandu-se de vant sa-i spuna o poveste.
De ce ? De ce au murit florile ? De ce este frig si bruma sta pe casa ? De ce este inorat si nu mai stau la taclale cu Soarele si vantul ? De ce nu mi se mai spun povesti cu pirati si aventuri demne de lauda ?
Fug sa ma uit in oglinda. Ce vad ? Vad un chip necunoscut. Vad o fata, acum o tanara frumoasa,impunatoare,cu parul lung, saten deschis, cu ochi mari, albastri ca valurile spumoase ale marii ce se uita nedumerita. O cunosc ? Da ! Nu..nu am cum sa fiu eu ! Aseara cand m-am uitat eram mica, nestiutoare, cu ochii plini de lacrimi dupa mama.
Suparata m-am intrebat : De ce trece timpul atat de repede? Chiar e nevoie sa crestem? Sa dea cineva timpul inapoi cu cativa anisori si sa'l opreasca definitiv.... Pot sa zic ca mi'e dor de mine, mi'e dor de cei care ma inconjurau odata, mi'e dor de acele vise de copil pline de culoare, mi'e dor de tot ce era frumos candva....mi'e dor sa fiu copil...mi'e dor si doare...
Acum,dupa catva timp , mi-am raspuns la acele intrebari : totul este un nou inceput.
Cum se intampla cu natura care moare toamna si iarna si incepe un nou inceput primavara , asa se intampla si cu oamenii, cresc fara sa isi dea seama si incep un nou inceput. Au alte pasiuni, alte idei, alte dezamagiri, alte pretentii.
Incheind aceasta compunere, prin nou ,,inceput ‘’, inteleg ca personalitatea cuiva se schimba,caracterul, tot, devine o persoana,,noua’’.

[Flaw]

Editia II
(tema "Toamna")

Pictând în culori arămii

de candy_cane

Toate anotimpurile au poveşti; toate sezoanele se fălesc cu istorisiri care mai de care mai minunate, mai îndrăzneţe, mai miraculoase. Dar ca mine, nu are nimeni. Eu sunt anotimpul culorilor; eu trezesc muzele poeţilor şi farmec scriitorii; eu dau viaţă sentimentelor contradictorii; eu mă pot făli că subjug naţiuni şi nici măcar anii care trec peste mine nu mă pot schimba.
Totuşi, asta nu mă face să mă simt tot timpul mai bine. Am şi eu momente, căci lacrimile umanităţii mă pot impresiona şi pe mine. Sunt rece cu cei care nu merită căldură; sunt mânioasă când văd că nici un om nu vrea să asculte glasul meu şi mă înfurii când văd atâta delăsare, dar vocea mea nu îi mai ajunge, iar vântul, prietenul meu, mă consolează mereu în van. Anii trec, dar totul se schimbă în rău.
Povestea mea e mereu alta, de la an la an mai plină de tristeţe, iar eu nu pot nega că exact aşa mă şi simt. Am încercat să ţin jurnale, dar anii mi le-au transformat în praf. Am vrut să fac fotografii, ca şi surorile mele, dar niciodată nu am putut să imortalizez ce mi se părea frumos. Am vegheat peste muritori şi am privit la portretele pe care mi le fac, am ascultat toate fabulele, am răspuns la toate ghicitorile, dar cu ce scop? Mi-am pus mereu întrebarea: Chiar sunt cea mai minunată dintre cele patru fiice ale anului? Parcă nu îmi vine să cred când atât de multe lacrimi îmi picură din ochi neîncetat.
Îmi aduc aminte de vremurile fericite când totul devenea culoare sub atingerea mea, iar suflarea mea, deasupra lucrurilor, le făcea să se încălzească. Aceea e povestea care îmi place cel mai mult. Atunci, de mult, totul era un basm.
Am vorbit cu luna, am stat la taifas cu stelele, am întrebat mările, am plâns alături de păduri, iar la final mi-am întors ochii spre pământul plin de oameni. Nimic nu mă mai încântă aşa cum o făcea odată. Degeaba mi se închină ode; degeaba am tablouri somptuoase; totul e în van când frumuseţea ce sălăşluia în ele e estompată de sentimente din ce în ce mai urâte.
Dar voi uita tot, aşa cum am făcut an de an. Mă voi lăsa legănată pe frunzele mele aurii, voi şopti poveşti amăgitoare oceanelor, voi dormi pe nisipul care mă cheamă de atâta timp; eu, muza muzelor, crăiasa din palatul de cleştar al lunii, voi comanda păsărilor să îşi cânte ultimele sonete înainte de a pleca spre alte ţări, voi cere copacilor să plângă cu lacrimi multicolore, căci prezenţa mea aici pare a nu mai fi necesară.
Unde e bucuria tomnii, poate veţi întreba. Iar eu voi răspunde din înaltul cerului, de pe meleaguri necunoscute omului că ea va rămâne în ochii, inima şi glasul celor care îşi vor aduce aminte de poveştile mele. Eu voi continua să scriu acele istorisiri pe bucăţi dantelate de timp şi voi aştepta în pace ca cineva să mă strige pe nume.
Povestea mea va continua sau se va sfârşi cu ultimul glas al ultimului artist care s-a îndrăgostit de mine.

[Flaw]

Editia III
(tema "Moartea")

Recviem

de Polaris

Eşti liber să numeşti asta cum vrei tu, cum ţi-e mai uşor, oricum n-o să ajungă la tine; nu m-a lăsat inima să rup timbrele din dulap, ei mi-au spus că sunt preţioase, că sunt amintiri, aşa că nu pot să ţi-o trimit. Amintiri… Peste câţiva ani o să se transforme şi bucata asta de hârtie în aşa ceva? Promit că o să fiu acolo să văd – prostii! Să nu mă crezi, nu promit nimic; doar mă cunoşti – mă cunoşti, nu-i aşa?

Ştii, am uitat cu desăvârşire să-ţi caut numele la pagina zece a cărţii, iar cartonul cu numărul de telefon l-am scăpat în scoarţa copacului de la etajul trei – neîndemânatică la fel ca întotdeauna, ai spune. Ţi minte că ţi-am povestit odată mai multe despre mine? Eram pe bancheta din spate, privind prin şoferul invizibil parbrizul, iar ochii îmi cădeau uneori pe vitezometrul din plastic. Drumul era acelaşi pe care nu l-am mai văzut niciodată, cu crăpături pe sticla vopsită în gri. Deasupra, tornada a aşezat tabloul de toamnă din camera bunicii, reciclând rama din lemn; te-am rugat atunci să-l iei la tine, ca suvenir, dar mi-ai spus că peretele din frunze este prea mare şi că o să arate ciudat. Nu te-am mai rugat nimic de atunci… Să nu crezi că am fost supărată - nu, am fost de-a dreptul revoltată. Cum ai putut refuza ceva ce ţi-am oferit? Ceva de la mine ?! Intenţionasem ca el să fie ultimul lucru pe care-l las acolo, printre „ei”. Ah, nu mă lua în seamă, răceala mausoleului mi-a afectat gândirea! Sunt convinsă că ai avut dreptate, că ar fi arătat groaznic aşa, atârnat de o scobitoare; doar ştii perfect că nu am simţ estetic.

Acum câteva zile m-am întrebat cum arăţi, dar de fiecare dată am primit acelaşi răspuns: diferit. De ce eşti diferit de mine? De ce nu putem fi la fel, măcar noi doi? Ştiu că nu am dreptul să mă joc cu clepsidra din capătul scărilor, iar tu când o ai nu laşi niciodată nisipul să se scurgă, nu poţi să-l laşi.

Acum un sfert de minut mi-am dorit să fiu ca tine, am dorit să fiu TU, dar vreau să te anunţ că m-am răzgândit; ce rost ar mai fi avut să joc Ruleta Rusească dacă aş fi acceptat aşa ceva? Oh, uite, e rândul meu… Să nu te sperii dacă mă semnez cu o picătură de sânge, pentru că azi e vineri 13 şi ieri am spart oglinda de pe hol.

[Flaw]

Editia IV
(tema "Ploaia")

Halucinaţie

de Unia

Timpul s-a topit şi a curs pe pământ.

Nemişcare. Linişte. Apă. Amintirile se scurg pe pământul uscat. Frunzele tremură de frică. Dacă nu va mai fi un mâine? Timpul se amestecă cu lacrimile cerului şi curge în şuvoaie. Ploaia cade atemporal. Poate va dura o veşnicie, poate numai o secundă. Norii negri sufocă bolta cerească. Soarele nu se mai vede. Oare s-a topit şi el? Oare balta prin care trece pasul meu şovăielnic a fost la început în centrul lumii mele? Ce moarte stupidă!

Plouă cu cioburi din visele-mi zdrobite.

Plouă cu amintiri, cu regrete, cu nostalgii. Sunetul mut al coliziunii lor cu ţărâna murdară va stărui mereu in urechea mea. Bucăţi rupte din minte şi suflet acoperă pământul. Alerg cu picioarele goale printre vise masacrate si cioburile mă rănesc. Sunt răni ce nu se vor vindeca niciodată, răni pe care le voi simţi mereu în suflet. Răcoarea imi învăluie trupul obosit şi întunericul imi copleşeşte mintea. Îmi ascund faţa udă în palme. Aş vrea să strig... dar nimeni nu mă aude. Şi ploaia cade mai departe...

... dar pământul va dori mereu ploaia.

Văd prin dantela ploii o rază de lumină. Îmi strivesc obrazul de scoarţa unui copac, incercând să alung iluzia. Dar n-a fost o himeră. E acolo, e reală. Ma apropi şi mâna mea tremurândă încearcă să o atingă, să o simtă, să o ţină prizonieră. Picături calde topesc groaza din sufletul meu. Va mai fi un mâine. Şi atunci ochii mei s-au deschis şi am văzut frunzele vibrând de plăcere sub atingerea ploii. Am simţit solul frematând de bucurie şi am ascultat sunetul liniştitor al naturii. Ploaia continuă să cadă dar nu o mai simt. Las apa să-mi spele mintea şi sufletul. Culorile se ţes prin pânza ei vindecându-mi rănile şi Pământul se învârte din nou.

Căci ce altceva poate urma după o ploaie, decât un soare nou?

[Tan]

Editia V
(tema "Amintiri")

Vise spulberate

de Uchiha Saiuky

Vară, 23 iulie 2009, ora 11:00... Niște simple cuvinte care semnifică un destin ce aparține a două suflete ce mai târziu s-au unit, ca și mai târziu să fie despărțite cu cruzime de mediul de viață în care trăiește fiecare și să fie pedepsite pentru fapta lor necugetată. Ea, o fată de 14 ani, timidă, copilăroasă, deșteaptă, ce face parte dintr-o familie cu o stare sociala bună. El, un băiat de 16 ani, curajos, puternic, deștept, ce face parte dintr-o familie de vază a orașului în care trăiește. La început pare că nu au nimic în comun, însă după ceva timp iese la iveală dragostea aprinsă dintre cei doi.

S-au cunoscut pe internet, pe hi5. Aveau multe in comun, însa la fiecare exista câte o parte ce nu-i plăcea celuilalt. Pe el îl enerva faptul că ea este prea timidă și că nu știe să-și arate adevăratele sentimente pentru persoana iubită. Pe ea o enerva faptul că el mereu avea probleme cu alți băieți fiindcă, odata ce te naști într-o familie cu un rang destul de mare în societate, apar și rivalii. El niciodată nu spunea adevărul despre problemele lui si niciodată nu recunoștea în fața prietenei sale greșelile făcute și de aceea relația nu era una prea strălucită.

El mereu era plecat și de multe ori nu răspundea nici la telefon. Nu-i plăcea să dea explicații, iar când era timpul pentru ele mereu se enerva si pentru ca ea să nu pațească ceva rău din vina mâniei lui, el pleca aproape o zi din oraș sau dispărea făra ca ea sa știe. Aceste lucruri o nemulțumeau foarte mult pe tânăra fată și de aceea s-a decis ca într-o zi, când îl va vedea cel mai bine dispus pe iubitul ei, să-i vorbească despre ceea ce îl place și despre ceea ce nu-i place la el. Trecu și un an și biata fată nu găsi nici macar un minut pentru a discuta cu el aceste probleme serioase fiindcă el mereu o lua în derâdere pe aceasta.
Ea se decise să pună punct acestor probleme prin înfruntarea lor. Se gândi să-i zică tot chiar dacă el se va enerva, să-l oprească dacă el va dori să dispară, să-l facă s-o creadă că ceea ce face el este mult prea deranjant pentru ea.

Vineri, 16 iulie 2010... La el se ivi o problemă și o anunță pe ea că va pleca căteva ore de acasă. Ea se împotrivi și nu-l lăsă să plece fiindcă știa că acolo unde va merge nu-i va fi prea bine, poate deloc bine. El se enervă foarte tare și aproape era s-o ia la bătaie pe fată, însă ea observând asta știu cum să-l calmeze: să-i spună că dacă va continua așa, ea va pleca definitiv din viața lui. La început ea dorea să-l mintă fiindcă nu-și dorea să-l părăsească exact acum când aveau cea mai mare nevoie unul de celălalt, însă observănd că nici așa nu-l poate calma, fiindcă el n-o asculta, ci se gândea numai la problemele lui, ea o spuse hotărâtă, iar el nu auzi nimic.

Văzându-se singur în cameră, plecă. Când fata observă asta, iși luă o sacoșă, iși impachetă acolo câteva haine care îi plăceau mai mult, cadourile de la el, accesoriile preferate, apoi luă o coală de hârtie, un pix și incepu a-i scrie câteva rânduri de adio:

[i]”Nu credeam că voi spune asta, dar tu chiar nu apreciezi munca unei fete. Iți zic să încerci să-ți repari greșelile numai pentru a-mi arăta că m-ai iubit cu adevărat. Pentru câte ai făcut nu mi-aș mai da nici viața pentru a te ajuta să ieși din ele. Mi-am dat viața până acum, iar tu nu ai observat. Dacă totuși acum, la sfârșit, iți vei da seama de greșeala mare pe care ai făcut-o atunci când nu mi-ai ascultat cuvintele, iți mulțumesc și te rog să nu mă mai cauți. Iți zic ADIO! și TE IUBESC!.

[deeaH2elen]

Editia a vi-a
(,,Alb'')

ALB IMACULAT - de Metal

Alb. Numai asta vedeam... Un alb ce trebuia pătat cu negru, dar cerneala nu voia să curgă, să păteze. Nu dorea să facă asta... voia să lase acea culoare să mă înnebunească.

Nimic. Doar un alb imaculat.

M-am ridicat de pe scaun și pășesc în încăpere, în căutarea ideilor ce pot convinge cerneala să curgă și să păteze. Dar nu găseam. Soarta nu ținea cu mine, voia să mă cufund în marea de lucruri ce nu mă inspiră, să mă prăfuiesc, să dispar din ochii criticilor neîndurători. Poate că asta aș vrea și eu, poate că aceta e destinul meu. Dar nu am să dipar acum de pe scenă, înainte ca spectacolul să fi început. Nu voiam să nu mai fiu orbit de acele reflectoare deranjante.

Un alb ce-mi întunecă mintea.

Am ieșit din casă în căutarea muzei mele. Mergeam agale pe străzile aglomerate, dar, totodată, goale. Nimic nu-mi atrăgea atenția. Totul era comun, dar ieșit din comun. Nu știu cât am mers și n-am văzut nimic, de parcă luminița de la capătul tunelului era doar o simplă vorbă, imposibilă. Poate că era adevărată această vorbă, dar se pare că eu nici măcar nu parcursesem jumătate din tunel.

Un alb precum negrul.

Și am continuat să merg orbește pe străzi, cufundat în albul negru. Nimic interesant. Părea că reflectoarele nu mă mai doreau, stiloul mă detesta, hârtia nu voia să fie pătată de mine. Eram respins de instrumentele cărora îmi dedicasem viața. Deodată, am văzut lumina. De la depărtare era perfectă, potrivită ca să-mi fie muză. Dar s-a prăbușit și a devenit imperfectă, detestabilă. O frunză veștejită, atâta tot.

Respins de foaia pe care scriam de-o viață.

Pierzându-mi orice speranță în a-mi găsi ideea, am pornit înapoi spre casă, fără să mai privesc drumul. Eram pierdut în vremurile când albul imaculat se umplea imediat de negru, când ideile curgeau precum apa unei cascade. Se părea că vremea mi s-a dus... Că foaia nu mă mai dorește, s-a plictisit de mine. Și ce aș putea face? Simplu, nimic. Poate doar să accept că asta mi-e soarta și să o îmbrățișez cu o fericire falsă.

Și așa, visul mi s-a spulberat.

Am intrat în casă la fel de impasibil ca de obicei. Am privit preț de o secundă încăperea ordonată, dar dezordonată și m-am așezat la birou, ațindindu-mi privirea spre maldărul de file fără nimic scris pe ele. M-am uitat la ele minute, zile sau chiar ani. Nu mai țineam evidența timpului. Eram doar eu și filele mele ce m-au respins cu atâta cruzime. Când am ridicat capul, nu am făzut nimic colorat, numai o singură nonculoare.

Numai un alb imaculat ce mi-a deschis porțile spre tărâmul nebuniei.[posturi unite]


Editia a VII-a
(tema:Craciun)

Inimă-Copil este legenda-AlerimXD

Culorile însufleţite se stingeau pe rând şi eu îmi doream să-i şoptesc cuvinte de iubire, să-i spun doar că este toamnă albastră. Mi-am acoperit inima cu frunze arămii şi cu umbra închisă a decepţiei. Am stat ascuns sub cerul fumuriu mult timp, am aşteptat în declin o iubire ireală, plăsmuită de mintea mea frământată neîncetat.

Am aşteptat asfinţitul într-o armonie imperfectă, graţioasă. Oare cât timp figitiv trecuse de atunci ? O zi, două, trei... nu mai ştiam, le pierdusem şirul mut cu mult timp în urmă. Înăuntrul prăpastiei visam să-i ascult vocea melodioasă. Ea arunca cuvinte spre mine, dar ele nu ajungeau niciodată la destinaţie, nu mă încălzeau cu înţelesurile lor enigmatice.

În acea zi a nins iar cu fulgi scânteietori şi măreţi în sufletul meu. Râurile au fost uşor îngheţate, câmpiile şi dealurile acoperite de zăpadă intensă, iar copacii aproape au dispărut sub îmbrăţişarea rece a iernii.

Ştii, ea întotdeauna a fost iarna mea. Ea, Winter, fetiţa inocentă cu ochii adânci şi zâmbet candid, ea era înzestrată cu splendoare şi vanitate. Tabloul infatuat şi măreţ, portretul ei desăvârşit nu a privit niciodată în jos către mine. Mereu am adorat-o şi am divinizat-o într-o tăcere stingherită de cenuşa ce urma să devin după ce mă privea.

Când încercam să le şoptesc copacilor sau pământului umed, să gust mirosul florilor de iarnă, ea elibera norii şi stropi cristalizaţi cădeau peste mine, mă acopereau cu o mantie arginitie a nefiinţei inutile, îmi loveau uşor trupul firav. Lacrimi amare îmi lăsau urme ruginii pe faţă, apoi se transformau în bucăţi neînsemnate de plumb şi chihlimbar.

Cerul nu mai era de azur, vântul rezervat şi rece mă înfrângea impasibil, picăturile îngheţate cădeau ca şi aluminiul pe pieptul meu unde inima nu mai bătea ritmul păcii. Şi m-a privit fiinţa cerească cu ochii ei feerici şi tainici, dar a aruncat cu uitare în mine. Şi aşa a început să ningă şi mai dens.

Nu ştia cine sunt eu, dar eu o cunoşteam negreşit, Inimă-Copil am numit-o. Sorbind-o din priviri, închinându-mă la ea ca la o divinitate celestă, am reuşit să înţeleg ce trebuia să fac. Trebuia să mă eliberez de acel delict, să alung amintirile în abisul vast.

Întuneric, şoptesc cufundat în gânduri. Doar atât îmi amintesc din noaptea aceea. Am admirat pentru ultima dată tabloul nuanţat care-mi confirma cu ardoare că Winter nu era doar o fantasmagorie a minţii, apoi am aruncat tabloul umil în foc aprins.

Şi am privit în delir cum tot ce am iubit eu odată a fost ruinat de valuri roşii, pătimaşe de căldură. În acel moment am simţit căldura pentru prima dată în interiorul meu, la incinerarea ei. Inima nu-mi mai ticăia dură, respiram fire de viaţă, simţeam stropi călduţi de eternitate încântând-mi chipul surâzător.

„Te-am pierdut, Inimă-Copil, dar m-am găsit pe mine însumi", mă convingeam singur. Am privit ceasul ticăind din nou, florile delicate dansând elegant, norii jucându-se cu Soarele pasionat şi am ştiut că a venit primăvara. Ea s-a apropiat sfioasă de mine şi mi-a şoptit însufleţită să o aştept pe Summer, fata menită mie.

Mi-am îngropat adânc durerea şi strigătul, am uitat ceasul, iar noaptea s-a scurs pe zidul înalt. O priveam pe Summer păşind uşor spre mine ca şi cum ar fi fost pe clape. Vibram şi simţeam cum mă dizolv lent în molecule. Începeam să călătoresc în ochii ei neîntinaţi şi o îmbrăţişam puternic, aprins, mut.

Pe ea o aşteptasem atâta timp, pe îngerul cu aripi din pene albe şi curate. Iar în acel moment răsăritul şi asfinţitul se prelingeau între două răsuflări. Acolo unde drumul pitoresc se amesteca cu pământul mascat de fire de iarbă fragedă şi cu flori vii care emanau un miros specific, puternic, acolo ne duceam viaţa şi stropi de eternitate picurau pe felurite pietre, iar Inimă-Copil era legenda.

[Unia]

Editia a VIII-a
(tema "timpul")

Clepsidră, tu, trădătoareo
de candy_cane


Un grăunte mic şi galben sclipi în întunecimea camerei, orbindu-mă cu lumina lui. Fâşâitul care veni din alunecarea lui spre fundul de sticlă al coliviei transparente în care se afla mă făcu să îmi ascund capul între perne. Era atât de gălăgios încât timpanele mele protestară la bubuitul ritmic pe care îl făcu până se opri din a cădea de pe movila colorată, reprezentată de fraţii şi surorile lui.

Nu era cu nimic mai diferit de cele câteva miliarde de fârmituri de lumină şi întuneric, de răceală şi căldură de dinaintea lui, şi totuşi, acest micuţ lucruşor colorat în auriu marca o altă zi. O altă zi pe care o petrecusem urmărind cum se strecoară printre porţile înguste ale clepsidrei. O altă zi nenorocită care se terminase şi mă aducea mai aproape de moarte.

Timpule! Timpule de ce m-ai sechestrat aici, atât de departe de lumea exterioară ca să urmăresc cum îmi expiră viaţa? De ce nu m-ai lăsat, aşa răzvrătită împotriva ta cum eram, într-o lume de eretici? De ce a trebuit să mă iei de lângă ai mei şi m-ai pus în faţa acestui lucru imens? De ce trebuie să conştientizez că nu mai am nici un fel de libertate pe pământ şi că toate depind de numărul de licurici pe care îi bagi în fiecare clepsidră, individualizat la fiecare om în parte?

Degeaba te întreb, iar durerea e prea mare ca eu să mă mai gândesc la asta.

Îmi aşez capul înapoi pe perna moale din puful alb al lebedelor care zboară fără nici un impediment pe cerul vieţii. Aş vrea să evadez, dar picioarele mele cară anii care i-am petrecut până acum, şi mi-ar fi imposibil să mai plutesc spre pământ.

Un alt grăunte, răşiatic precum florile de cireş, îmi zâmbi din vârful clepsidrei, gângurind promisiuni deşarte, căci ştie că el e ultimul care va pica peste movila consistentă de dedesubt. Mi-e frică de viitor, dar, aflându-mă aici, îmi dau seama cât de efemer e totul, cât de repede trec toate şi că doar timpul va continua să curgă.

Când am ajuns prima dată în această împărăţie, îmi amintesc şi acum, am fost curioasă şi exaltată. Totul era nou, şi, spre deosebire de ceilalţi muritori, eu puteam să tot întorc timpul, deşi, după cum am realizat aproape imediat, granulele nu se mai mişcau, strălucind a moarte şi deşertăciune de după sticla lor murdară. Ba am încercat să le şi şterg, să le redau strălucirea adevărată, dar s-au zgâit la mine, iar clepsidra nu s-a curăţat.

Acum ştiu: totul aici are un singur sens, deşi el continuă să navigheze când înainte când înapoi. El e Timpul, un soi de Cronos al mitologiei greceşti, numai că existenţa lui e extrapolată la toate galaxiile şi toate planetele. Mi-a arătat atât de multe lucruri încât aş putea să îi întrec pe toţi învăţaţii lumii mele, dar nu am cum să folosesc nimic din ce ştiu. Sunt abandonată printre năluci şi umbre, printre stihii de vreme uitate. Toate sunt însă strânse aici de către Timp, alături de gândurile oamenilor ce se adună în nişte cutii gigantice, iar apoi încep să se deterioreze, fiind trecute la alte categorii.

Fâş! Fâş! Fâş! Poc!

Un alt grăunte cade, implacabil, în mormanul de dedesubt. Am enunţat demult să îi mai număr, ochii mei obosiţi, înroşiţi de plâns şi disperare fiind aţintiţi asupra acelei ultime petale care îmi marchează sfârşitul. Şi un sfârşit în compania Timpului sună atât de rău încât fiori reci îmi zguduie trupul.

Îmbătrânesc, dar granulele continuă să cadă. Şi ce dans frumos au, acolo, în burta bestiei care îmi marchează viaţa. Mă înfurii, poate pentru a mia oară, numai că acum totul trebuie să înceteze. Nebunia mă încercuieşte cu mantia ei ciudată şi îmi şopteşte lucruri imposibile în ureche. Trebuie să scăp de chinul acesta!

Cum de nu pot să fiu şi eu ca eroii din basme, perfectă, gata să înfrunt orice? Cum de las soarta, care e dictată de acest personaj nemuritor, să îmi spună ce să fac? Nu-mi aparţin eu oare?

Mă ridic, tremurând din toate mădularele, simţind cum mi se încreţeşte pielea de spaimă şi aşteptare încordată ca ceva să mă oprească. Cum nimic nu o face, îmi iau avânt şi mă arunc în clepsidra mea.

Simt sticla cedând. Surprinzător de uşor, chiar! În secunda următoare înot printre spiriduşii aceia lucitori, paznicii mei, şi mă simt, în sfârşit, liberă.

În timp ce ei evadează, îmi dau seama că totuşi, mai e cineva lângă mine. Chiar înainte ca totul să dispară, iar corpul meu să se transforme în cenuşa ce mai apoi va alcătui un nou spiriduş pentru clepsidrele diavoleşti ale Timpului, îmi întorc capul şi văd petala aceea roză. O zână micuţă care clatină din cap.

Îmi atinge fruntea înfierbântată, iar luminile dispar. Timpul probabil că nu îmi va simţi lipsa, dar eu sper să o facă. Sper să simtă şi el disperarea mea, să simtă că... să simtă că nu mai are timp.

[Unia]

Ediţia a IX-a
(tema "nebunia")

Nebun fără azil
de Reveuse

Îmi înfăşor timpul pe braţul stâng şi tac. Iau soarele bucată cu bucată şi-l sorb; acum eu luminez, eu sunt zeitatea supremă. Pictez cu sângele meu albastru stele care cad, pictez noaptea cu buzele ei calde care îmi ating timide ploapele.

Deschid ochii, conştient de propria-mi rătăcire. Sunt tot pe banca din parc şi frunzele roşcate mi s-au aşezat pe genunchi. În grozava lor feerie, s-au apropiat, îndepărtat şi ciocnit de această frunte îngândurată ani de-a rândul, dar nu o recunosc încă. De ce aceste fiice ale Pământului au o memorie atât de scurtă şi o existenţă aşijderea?

Preocupat de problema vieţii, nu dau atenţie nimănui preţ de câteva minute. Sunt un nebun fără azil căruia nu-i pasă de ei şi, din acest motiv, nici lor nu le pasă de mine. Când, în final, îmi părăsesc ciudata contemplare filozofică, parcul e luminat doar de câteva felinare şi îmi simt mâinile reci şi degetele înţepenite. Aleile sunt încă pline: umbre albe îşi poartă zgomotos paşii lenţi, mult prea lenţi. Aud diverse cântece nostalgice şi îmi răsună în minte ecourile înjurăturilor desprinse de pe buzele bete ale ironiei. Cad pradă vinului şi încep să înjur şi eu întâi cu glas scăzut, apoi mai tare. Ajung să ţip şi umbrele, ducându-şi mâinile la urechi, suspină şi se descompun, dispar, decorul negru, slab luminat se topeşte, lăsând în urmă culori tari, ţipătoare care-mi ard ochii. Cântece de leagăn îmi rănesc urechile şi dansul festiv al frunzelor- dame de companie cu tarif prea mare- îmi presează fiecare os. Fiorii îmi străbat corpul şi închid într-o geană tot absurdul, în buza inferioară tot erotismul, într-o unghie oarecare îmi pun raţiunea şi, transformându-mi fantezia în lut, o modelez în forma unei chei.

Rămân astfel gol, înconjurat de plinătate şi, posac, părăsesc această lume a transparenţei, acceptând concretul: smulg geana şi unghia, mă pierd în săruturi arogante şi, închizând uşa ramei de tablou, înghit cheia.

Aici e locul unde frunzele pier fără culoare, înjurăturile se sting în colţuri de creier, cântecele se opresc pe buze şi luminile ochilor sunt mai puternice la cei ce nu văd. Aici nu e acolo căci acolo nu e, de fapt, nicăieri. Aici e realitatea, e banca din parc în miez de zi. Aici sunt eu, pe bancă scrutând fiecare figură a fiecărui trecător căci, deşi nu-mi pasă de ei şi lor nu le pasă de mine,deşi mi-am aruncat culorile şi pensulele, eu rămân un nebun fără azil.[posturi unite]

---

Ediţia a X-a
(tema "sânge albastru")

Sa Vie
de Nya

Atunci am văzut-o. Era la brațul fratelui meu, Ludovic al XVI – lea, și mergea grațioasă alături de el. Era o zi frumoasă de mai, a anului o mie șapte sute șaptezeci, iar părul ei blond strălucea în lumina soarelui. Purta o rochie lila, vaporoasă, cu faldurile adânci și cu flori brodate în cascade. Satinul se unduia ușor când ea se mișca. Era frumoasă, nu puteam nega asta. La frageda mea vârstă de șase ani, nici nu puteam visa la o frumusețe izbitoare ca a ei. Deși era o copilă, mai avea ceva până împlinea cincisprezece ani, devenea deja Delfina Franței. Un sentiment deranjat creștea în interiorul meu, și da, cred că era gelozie. Până la urmă, aveam și motive. Ea a stat la brațul Delfinului, la brațul fratelui meu, și peste mai puțin de două săptămâni de la prima noastră întâlnire, a devenit regina Franței. M-a durut faptul că eu nu puteam conduce țara. Atunci a fost momentul în care m-am hotărât să nu plec niciodată din țara mea – deci implicit să nu mă căsătoresc niciodată. În seara aceea am vărsat lacrimi amare pentru Franța mea, crezând că Marie Antoinette Josèphe Jeanne de Habsbourg - Lorraine îmi va distruge unica iubire. De unde era să știu că era așa sau nu ?
De abia după ceva timp mi-am dat seama cât de mult o ador. Îmi era ca o soră mai mare, câteodată ca o mamă. Seara, când încercam să adorm, ea venea la mine și îmi spunea povești despre familia ei. Curând am început să o consider cea mai bună prietenă a mea. Se vede în privirea ei că îl iubea pe Ludovic, deși nu își arătau afecțiunea cum ar fi trebuit. Ea a fost atacată foarte des de către mulți de la curtea imperială, dar chiar și de către popor. Îmi aduc aminte că plângea îngrozitor de mult din această cauză. Iar eu încercam să o consolez, dar nu puteam. La scurt timp, nici nu mă mai asculta. A pierdut mulți bani în jocurile de noroc și a început să umble cu baronul de Besenval, ducele de Coigny, contele de Esterházy, prințesa de Lamballe și ducesa de Polignac. Nu erau oamenii pe care poporul să îi admire. M-am simțit ștearsă din viața ei, nu mai eram confidenta ei. Nu lăsam totuși să se vadă cât de mult mă durea. În schimb, fratele meu nu a încetat să mă iubească, chiar dacă nu aveam timp. Curând au început zvonurile cu privire la impotența lui. În o mie șapte sute șaptezeci și opt, s-a născut primul lor copil, o fată drăgălașă, cu buze micuțe și răsfrânte, botezată Marie - Thérèse Charlotte. Am iubit-o mult, îngrozitor de mult. Nu o puteam considera totuși nepoata mea. Îmi era mai mult o soră. Atunci, ea a fost numită fille de France. Iar eu, aproape ștearsă din istorie.
În decursul anilor s-au născut alți trei copii ai lor. Cel de al doilea băiat al lor, Louis – Charles ( ce a devenit după moartea familiei sale Ludovic al XVIII – lea ), era atât de frumos încât am simțit o iubire mai mare decât cea de rudenie pentru el. Dar mi-am ținut dorințele în frâu, nu numai pentru că era mult mai mic decât mine, cât și pentru ideea că Marie nu m-ar mai iubi. Devenisem dependentă de atenție, ne mai suportând să stau în umbra nepoților mei. Primul băiat al lor, Louis – Joseph, mi-a lăsat o impresie profundă, datorită stării lui de sănătate foarte precară. Deși avea o atitudinea răsfățată ce o detestam și o vedeam la madames, adică la mătușile mele, nu puteam să nu îl iubesc. După câțiva ani, gelozia a apărut iar. Am dorit viața plină de glorie și fericire a cumnatei mele – așa era în viziunea mea. Totuși fericirea familiei mele nu a durat mult. În o mie șapte sute optzeci și cinci, s-a născut Sophie, ultima lor fiică. Copilul nu era așteptat, având în vedere că Marie născuse doar cu un an înainte. Cu toate acestea, a fost binevenit în familia noastră și a fost iubit la fel de mult de către părinții săi. Din păcate, ea suferea de tuberculoză și a murit la neînsemnata vârstă de unsprezece luni. Fratele meu a fost nespus de trist, iar cumnata mea a căzut într-o depresie profundă.
În perioada dinaintea Revoluției Franceze, mai exact prin anul o mie șapte sute optzeci și șapte, Marie Antoinette s-a arătat extraordinar de apropiată de copiii săi, acest lucru datorat păreri poporului de o prea mare apropiere de zona politică a reginei. Totuși eu nu am fost de părere că se prefăcea. Se vedea clar că își iubea familia. În acest timp, ea s-a ocupat și de îmbunătățirea stării de sănătate a lui Louis – Joseph, ce suferea de tuberculoză și avea coloana curbată și răsucită sever. A fost dus la castelul Meudon în speranța că aerul de la țară îl va ajuta pe copil să se refacă. Din păcate, mutarea a făcut prea puțin pentru a atenua starea Delfinului, care a continuat să se deterioreze. Băiatul, în vârstă de șapte ani, a murit la Meudon la patru iunie o mie șapte sute optzeci și nouă, lăsând titlul de Delfin fratelui său mai mic, Louis – Charles. Moartea sa, ce ar fi trebuit să fie motiv de jale națională, a fost ignorată de poporul nostru ce se pregătea de reuniunea Adunării Stărilor Generale.
Un an mai târziu, a început monarhia constituțională. La cinci octombrie, familia noastră a fost forțată să plece din Versailles la Paris, sub supraveghere. Știam cu toți ce se va alege de noi, deși Marie spera că noul regim politic nu va funcționa. În timpul acesta, au fost multe planuri de evadare, dar singurul început a sfârșit groaznic, noi fiind prinși la douăzeci și patru de ore de la părăsirea Parisului. Constituția a fost adoptată de abia în o mie șapte sute nouăzeci și unu, iar la treisprezece august, am fost închiși în turnul Templului din Marais. Familia regală a fost redenumită „ Capet ” și au început pregătirile pentru procesul regelui. La douăzeci și șapte decembrie Convenția a votat condamnarea la moarte a regelui, iar fratele meu a fost executat la douăzeci și unu ianuarie, la vârsta de 38 de ani. La două luni după, Robespierre – pe care l-am urât din toată inima, deși a manifestat cumpasiune pentru mine – a evocat soarta reginei pentru prima dată în fața Convenției. Pe când vara începea, Louis – Charles a fost luat de lângă mama lui și încredințat cizmarului Simon. La doi august, Marie Antoinette a fost luată de lângă prințese ( fiica sa și eu) și a fost condusă la Conciergerie. Cumnata mea, în timpul șederii sale în temniță, a contactat tuberculoza și cancer uterin, ce îi cauza hemoragii grave și dese. Îmi era milă de ea, dar puterea mea nu mai exista.
Pe paisprezece octombrie la Tribunalul Revoluționarilor a avut loc procesul ei. Spre deosebire de fratele meu, căruia i s-a acordat timp pentru apărare, procesul reginei a fost mai mult o înscenare, luându-se în considerare timpul acordat, doar câteva ore, și punctul de vedere misogin. Acuzația cea mai exagerată a fost că a abuzat sexual de Louis – Charles, ce fusese obligat să depună mărturie împotriva mamei sale. După două zile, a fost declarată vinovată de trădare. Trădarea cui nu am înțeles. A fost devotată Franței pe toată perioada domniei. Când a ajuns în celulă înapoi, am înțeles că mi-a scris o scrisoare în care își spunea toate sentimentele pentru Ludovic și copiii ei. Nu am primit-o niciodată . . . La vârsta de treizeci și opt de ani, a fost ucisă prin decapitare cu ghilotina. Eu am mai rezistat doar câțiva ani în închisoare, apoi mi-au aplicat același tratament.

[Nya.]

Ediția a XI - a
( tema " Renașterea " )

Intermediar spre ideal
de Fiction


E beznă ca-n cavou şi linişte ca de mormânt. Nu îndrăznesc să deschid ochii şi să vad ce se întâmplă în jurul meu. Nu sunt speriat de ceea ce există, ci sunt bulversat de ceea ce va urma. Încerc să-mi potolesc apucăturile disperate de a face ceva, tocmai din cauză că s-ar putea să regret totul după. Prefer să rămân aşa… Doar gândul că nu trebuie să mă uit şi să incerc să mă abţin îmi face aceasă misiune mai imposibilă decât am considerat-o iniţial.

Nu ştiu unde mă aflu, nu ştiu cum am ajuns în starea asta, dar aş putea să-mi dau seama de ce. Disperarea de a mă opri pe mine însumi de la a acţiona, a devenit o obsesie. Totul în mine parcă se concentra într-un singur punct, având un singur scop bine definit: oprirea… Totuşi, mai lipsea ceva. Cu toate acestea, ceva-ul acela, era din păcate esenţial. Toată spaima şi neliniştea, toate frisoanele care-mi stăpâneau corpul slăbit, toate gândurile implicând acţiunea s-au dizolvat deodată; fără voia mea.

Mă las în voia sorţii. Încerc a mă aprofunda în ganduri, în sentimente. Încerc a da mai multă atenţie acestor aspecte. Ce oare m-a adus aici?... Tot ce îmi pot aminti cu certitudine, este viaţa mea. Nu este un scenariu deloc optimist, nici măcar acceptabil. Îmi aduc aminte de cât de tristă şi răzleaţă era aceasta în tot acest timp. Eram ca un călător fără o destinaţie bine definită. Nu aveam niciun rost, nicio speranţă cred… Scânteia voinţei, flacăra nemuritoare a speranţei, orice rază purtătoare de aspiraţii spre un ideal, au dispărut. O corabie în derivă, un căţel fără stăpân – aceste sintagme mă descriau în cel mai realistic mod în ultima vreme. Pe măsură ce aceste lucruri se tot aprofondau şi mă loveau fără milă, pe măsură ce voinţa mea de a schimba ceva se trasforma într-o cenuşă care mai apoi era luată de vânt, mă ofileam…

Încep să realizez ceva. Poate că în tot acest coşmar ambiguu, în toată această atmosferă asfixiantă, reuşesc să leg ceva. Ştiu că aş putea fi pe calea cea bună; încerc să rămân concentrat asupra a ceea ce gândeam înainte.
Mă ofileam din ce în ce mai tare. Nimic nu mă mai putea schimba parcă. Îmi amintesc foarte bine acum… eram ca anotimpurile. Vin, se desfăşoară, îşi lasă amprenta şi pleacă. Acest lucru nu poate fi încetinit sau oprit. Poate că am reusit să aflu ceva, dar motivul care a cauzat toate acestea – nu.

Întrebări peste întrebări; ipoteze peste altele... Devin din ce în ce mai agitat. Simt că nu mă mai interesează neapărat motivul; am neapărat nevoie de o soluţie. Sunt dintr-o dată cuprins de un fior rece; deschid ochii... Coşmarul s-a adeverit. Urmările de care îmi era frică s-au întâmplat. Sunt închis într-un mormânt; în unul din care nu aş mai putea ieşi. Mă cuprinde o disperare şi o agitaţie cum n-am mai simţit vreodata; o să mă ofilesc de tot... O să mor dacă nu reuşesc să aflu ceva ce m-ar putea ajuta să scap de acolo.
Aud dintr-o dată o voce slabă care încearcă să-mi zică ceva: „Probleme... griji, nemulţumiri şi speranţe deşarte... Te-au ofilit; te-au inchis într-un..”. Nici nu las vocea aceea să termine; ştiu ce avea să zică. M-au închis într-un morânt; defapt, m-am închis singur într-un mormânt al problemelor vieţii. Suspin adânc, ca şi cum ar fi pentru ultima oară. „Vreau... ştiu că vreau; nu mă pot ofili problemele. Orice obstacol poate fi trecut. Am să renasc din cenuşa făcută chiar de mine, spre a-mi atinge idealul de a continua. Nu mă voi da bătut pentru că vreau...”.

Pe măsură ce rosteam aceste vorbe, simţeam un tremur în mine. Simţeam voinţa şi dorinţa arzătoare de a renaşte. Credeam în ea; ştiam că acest intermediar între dezastru şi înălţare, renaşterea, mă va ajuta pe deplin... „E timpul să înfloresc pentru a doua oară. E timpul meu; a doua şansă.”
Strâng din dinţi, îmi adun toate puterile din mine, îmi iau inima în dinţi. Dintr-o dată, parcă cum n-am mai făcut-o niciodată, împig pereţii acelui nenorocit mormânt creat de mine... cu voinţa şi spranţa de a mă elibera din el.

Văd o lumină albă; pot respira fericit din nou cel mai proaspăt aer pe care l-am respirat vreodată. Lumina mă cuprinde încet şi mă bucură. Negrul sufletului meu, frica acumulată, temerile formate, au disparut toate. S-au desprins de sufletul meu, au căzut într-o mare a optimismului şi a speranţiei şi, au fost devorate în cel mai crunt mod.
Mă uit în spate, dar mai apoi îmi întorc ochii spre soare. „Renaştere... voinţă şi dorinţă. M-aţi ridicat peste dezastru, mi-aţi oferit o punte spre idealu-mi. Dar ştiu că am vrut... pentru că altfel nu se întâmpla.”
Şi în acel moment am renăscut, spre a-mi atinge idealul format în ghearele sarcofagului în care m-am inchis sigur. Idealul de a continua, de a spera... Cred şi mă bazez pe ideea că renaşterea depinde de voinţa ta. Dacă vrei, poţi renaşte spre altceva. Este o punte care işi poate deschide porţile pentru a păşi pe ea doar dacă vrei cu adevărat. La capătul celălalt al punţii nu se poate afla altceva decât idealul: care aşteaptă sa fie atins.
Renaştere? Da, dar şi dorinţă.