Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

Dilema Vietii...

#1
Pentru ca mia venit si mie sa scriu un fic, si pentru ca fac parte din comunitatea zup am zis sa postez si aici.. :D

Bun zic de la inceput ca nu sunt o prea buna scriitoare b-( deci criticile nu ma vor deranja in nici un fel.... :D

acum prezentarea:

Titlu: Dilema vietii...

Categorie: fantasy, maybe action, love. cam atat momentan

Capitole: preconizez la vreo 6 7 capitole...





Dilema vietii...


De ce as lupta pentru pace cand toti vor razboi?

Visul meu este pacea... Pacea eterna... O lume blanda si perfecta, unde ura nu exista, iar invidia nu s-a nascut in inima nimanui, unde moartea nu e privita ca un lucru rau ci doar ca un pas catre o noua existenta, unde toti oamenii sunt egali nu doar cu numele si conducatorii sa aiba o inima mai calda decat focul... Asta e visul meu...


Am pornit la drum pur precum lumina
Un copil cu scantei in ochi care nu stia ce-nseamna vina
Cautand iubirea si stima
Si cum nu stiam sa lovesc viata m-a lovit prima...

(Veritasaga - Spune-mi)


Fiind singura la parinti, mama in putinul ei timp petrecut langa mine a incercat sa ma invete cum e viata, cum trebuie sa ma port. Mi-a format un caracter bland dar puternic in acelasi timp, m-a invatat sa lupt pentru ceea ce doresc, sa stiu sa caut ceea ce e mai bine pentru mine. Din pacate ea m-a parasit mult prea devreme... La varsta de 7 ani, ea sa imbolnavit. Nu am inteles atunci ce se intampla dar cand a murit a fost un soc. Tata a incercat sa ma creasca cum a putut, dar ia fost greu din moment ce eu eram fata. Lipsa de comunicare a distrus relatia, iar eu am invatat singura ce inseamna viata.

Acum am 15 ani... Sunt o adolescenta obisnuita, cu probleme obisnuite. In fiecare zi la scoala si acasa. Tata lucreaza foarte mult zilnic, ne intanim de regula doar la cina si nici atunci nu discutam mare lucru. Prieteni nu am foarte multi, urasc relatiile superficiale doar de dragul de a le intretine, din acest motiv inca nu mam integrat in clasa mea. Colegii ma vad doar ca pe o fata zambareata, fara probleme, care vorbeste cu toti si ajuta pe toata lumea, dar nimeni nu stie mare lucru despre ea. Nu ca ar fi fost cineva curios sa intrebe ceva despre mine, oricum am evitat discutiile de gen. Cui ii pasa despre problemele mele? Ideea pe care m-am bazat intotdeauna a fost sa ajut nu sa fiu ajutata. In timpul liber imi place sa stau in casa sa pictez, sa scriu sau sa citesc. Ma relaxeaza iar odata cu ele imi exprim si sentimentale sau mai bine zis ma eliberez de ele. Fiind o fire nocturna, imi place sa ies seara in parc sa ma consolez cu stelele si luna. E atat de alba si solitara. Parca ar fi singura care ma intelege. Cum si ea a luat nastere din doua planete si a ramas singura doar cu compania Terrei care nu-i da o prea mare importanta, asa si eu am luat viata din doua persoane, dintre care una nu mai exista iar cealalta nu-mi da prea multa atentie.

Intr-una din noptile de vara in care ma plimbam prin parc m-am oprit pe o banca. Am privit luna indelung, iar multe ganduri mi-au venit in minte. Inima mia fost inundata de un sentiment de regret, parca simteam singuratatea ei. N-am putut rezista foarte mult in aceasta stare asa ca m-am ridicat si am mers mai departe. Vroiam sa ajung acasa sa ma pun in pat si sa visez.

Am ajuns in fata casei si ceva imi zicea sa nu intru. Am mers in spatele casei ca si teleghidata, parca ceva ma controla, de fapt era intuitia mea care ma impingea catre acel ceva. Acolo era locul unde ma relaxam de obicei. Tatal meu imi construise un leagan cand eram mica, iar eu adoram acel loc deoarece petrecusem ceva vreme cu mama mea acolo, iar asta ma lega de ea, sentimentul ca era langa mine de fiecare data cand inchideam ochii. Cand vantul ma atinge simt mangaierea mamei si soapte de sustinere din partea ei. M-am asezat langa stejarul batran care era mai vechi chiar si de cat casa noastra si am privit cerul. Era o noapte atat de senina incat totul in jurul meu era luminat de Luna, iar stelele erau de mult mai dese decat in orice noapte, Luna stralucea in toata splendoarea ei si o ploaie de stele obisnuita in luna august se intrevedea. Parca meteoritii plecau catre locuri mai bune precum stolurile de pasari in anotimpul rece. Priveam o stea cum pica lent, cand dintr-o data ceva stalucitor se indrepta din cer spre mine. Ma fascina acel lucru, intrucat o priveam fara sa clipesc. Se apropia din ce in ce mai mult, iar eu nu reactionam in nici un fel, parca totul ma transpunea intro alta lume. Eram intr-o stare de visare continua, totul ma hipnotiza. Cand, totul sa oprit... Cineva a pus mana pe umarul meu.

- Adda, ai adormit aici, Dumnezeule. O voce calda ma trezi. Unde tie capul? Vrei sa racesti?

Era deja dimineata iar eu adormisem langa stejar. Tatal meu ma trezise din somn.

- Deci totul a fost doar un vis, miam spus in sinea mea. Oare ce s-a intamplat?

Tata m-a luat si m-a dus in casa. In bucatarie ma astepta micul dejun. El era deja imbracat de lucru, si-a luat geanta , m-a salutat si a iesit pe usa.

- Singura... din nou singura... mi-am soptit.

#2
well desstul de dragut, pot spune.E chiar frumos si mie chiar imi place.
Dar, asta estew o introducere, cred, fiindca ai descris viata fetei
dar este bine si asa.Dar, ar fi trebuit sa descrii personajele, cum arata,culoarea parului etc.
Sa ne dam sinoi seama cum sunt personajele, chiar daca pui poze [vb la modul general] tot trebuie sa descrii.Textul este bun.Estetica destul ede frumoasa.
next...
-

#3
Ca sa ajung aici am strans multe semne pe corpul meu mic
Impins de-o minte maturizata prea devreme
Chinuita, de cate ori s-a intrebat ce vrea sa-nsemne
Cand destinul a mai tras o carte si-a asezat-o cu fata-n jos pe masa
Spunand ca tre` s-ajung departe...

(Veritasaga - Cer senin)


"Tu esti cea aleasa . . ." o voce se auzi in ecou...
Ma uitam in jur sa vad persoana care imi vorbea, dar numai intuneric si o ceata deasa... Spaima o simteam in oase, frica de necunoscut ma darama psihic. Nu vedeam nimic...
"Esti cea aleasa. . . Vino!" se auzea de peste tot... Fiorii imi strabateau tot corpul, picioarele mi s-au imuiat, iar mainile imi amortisera.
"Pentru ce sunt eu cea aleasa? Nu inteleg!" incercam nedumerita sa aflu ce se intampla.
Frigul devenea tot mai apasator, vocea nu inceta sa sopteasca in ecouri lungi, totul devenea infricosator. As fi vrut sa fug, dar nu aveam unde... Nu stiam cum am intrat, dar vroiam sa ies. Ma simteam neputincioasa, sentiment cel mai urat de mine, corpul nu il puteam misca, lacrimile mi-au inundat ochii...
"Cine esti si ce vrei? Nu mai inteleg nimic!" incercam sa acopar vocea care se auzea din ce in ce mai puternic.
"Inima ta... e... " iar vocea se risipi.


- Adda trezeste-te, profu' se uita la tine, vocea Ellei m-a salvat din acel vis.
Ma uitam la Ella cu ochii in lacrimi neintelegand ce se intampla. Privirea ei ma injunghia, citind in ea ca sunt o ciudata. Nimeni nu intelegea ce s-a intamplat, cu atat mai putin eu. Am preferat sa plec acasa decat sa mai vad privirile batjocoritoare ale colegilor.

Era o zi calduroasa de octombrie, toamna deja se instalase confortabil peste orasul nostru. Copacii isi pierdeau frunzele care se asezau pe strazi. Aerul devenise mult mai placut decat cel sufocant de vara. Am trecut prin parcul meu preferat pe care il adoram in acest anotimp. Frunzele erau pretutindeni si se pierdeau printre baschetii mei. Trecusera aproape 2 luni din acea seara cu ploaia de meteoriti. Nimic special de atunci, mai putin visul de la scoala. Gandul imi zbura departe, cautand raspunsuri. Pur si simplu nu puteam gasi explicatie la ce s-a intamplat. Oare exista vreo legatura?

Seara stateam pe geam privind cerul. . . Era senin, luna era aproape plina tinand cont ca eram deja in 14, se apropia perioada Lunei pline.
- Adda hai la masa, vocea tatalui meu se auzi de la usa deranjandu-ma din starea mea de visare.
Mi-am parasit locul pentru a ma indrepta catre bucatarie.
- Tata, am o problema, am incercat sa deschid subiectul privind timid in farfurie.
Acesta ridica privirea si se uita la mine cu o privire indoielnica.
- Sper ca n-ai facut vreo prostie, replica lui taindu-ma incet.
- Las-o balta, m-am ridicat si m-am indreptat catre camera mea. N-am suportat sa vad indiferenta lui.

Totul ma intrista. Nimeni nu ma putea intelege. As fi dat orice sa ma pot descarca, sa pot plange, dar asa sunt eu... Nu pot plange. M-am intors la locul meu de langa geam unde puteam sa privesc din nou peisajul nocturn. Patru stele aveau o pozitie simetrica in jurul lunii, formand un romb luna fiind in mijloc. Aveam o senzatie ciudata, de neliniste. Nu mai observasem pana acum acea forma, si nici nu mai auzisem de asa ceva.

Ma hotarasem sa ma pun la somn, a doua zi avand din nou scoala nu puteam sa risc sa adorm din nou pe banca. Ajunsa in pat, somnul m-a furat repede.

"Vino!", aceeasi voce imi bantuia visele. O oglinda a aparut in fata mea, privindu-ma in ea. Era mai mult decat un vis, stiam ca nu pot sa ma vad pe mine in vis. Ma priveam... Eram intr-o rochie vaporoasa de culoarea marii, parul imi era lasat sa cada pe umeri, si un semn ciudat dar cunoscut imi era inscriptionat pe frunte.
"Ce e acest semn?" am intrebat speriata. "Ce se intampla cu mine?" am continuat.
"Vino! Trebuie sa vii! Semnul este doar destinul." vocea devenea tot mai stearsa...

Alarma suna pentru a ma trezi. Era deja dimineata, iar eu eram tot mai confuza... "Nu poate fi doar un vis..."

#4
Ma scufund incet sub ape
Simturile mi se ascund dincolo de ploape
Ating cu varfurile degetelor oglinda apei
Visul asta este usa din pragul nebuniei.

(Veritasaga - Copilul din mine)


15 Octombrie, o noapte cu Luna plina urma sa vina. Problemele cu somnul in timpul noptilor cu Luna plina erau normale inca de cand eram mica. In general stateam langa fereastra si citeam, astfel mai puteam trage cate o privire pe geam sa studiez gradina scaldata in razele Lunii.

Incepusem de curand o carte despre o frumoasa poveste de dragoste care se sfarsise prin destin. Iubirea lor era imposibil sa mearga mai departe. Asta ma intrista enorm, desi conceptiile mele despre viata erau cu totul altele. Destinul ti-l faci cu mana ta - asta era viziunea mea, dar dupa acele vise incepusem sa ma indoiesc despre toate aceste lucruri. Cat despre iubire... Nici nu cred ca stiu ce inseamna acel sentiment. Sau stiu, dar nu sunt capabila sa il mai simt. E dureros sa vad cum nimeni nu mai doreste sentimentul pur al iubirii, cum toti se reduc doar la lucruri superficiale, au uitat ce inseamna chiar si prietenia. Toti asteapta ceva.

Imi aduc aminte cum cu un an in urma ma imprietenisem cu un coleg de clasa. Am devenit foarte buni prieteni si intotdeauna cand ma simteam singura mergeam la el. Am discutat zile la rand fiind pe aceeasi lungime de unda. Intr-o zi am primit un telefon. Ma chema pana la el pentru a discuta ceva urgent. Sentimente de frica m-au izbit. Nu stiam ce s-a intamplat. Am alergat pana la el in disperarea mea sa nu fi patit ceva. Ajuns in fata usii, mi-am tras sufletul si am sunat la usa. In fata ochilor mei a aparut el cu un zambet sters pe fata, m-a tras inauntru si fara sa apuc sa intreb ce s-a intamplat m-a impins la perete si m-a sarutat. Am ramas fara aer de uimire, nu stiam ce se intampla, am incercat sa ma trag dar bratele lui ma tineau prea strans. Tot ce am reusit sa fac a fost sa ii dau o palma. Asta l-a trezit la realitate. L-am impins si am fugit pe usa. Am alergat pana acasa fara oprire, lacrimile imi inudasera obrajii, eram suparata si furioasa in acelasi timp. Nu intelegeam de ce a facut asta. A distrus tot ce construisem impreuna, prietenia noastra in acel moment s-a rupt. Apoi mi-am adus aminte vorbele tatalui meu "O fata si un baiat nu pot fi prieteni... Intotdeauna unul din cei doi va dori mai mult..." La momentul respectiv n-am bagat de seama vorbele lui, dar dupa acea intamplare m-am inchis si mai mult in fata tuturor vazand ca toti doresc ceva. Superficialitatea de la suprafata crestea si crestea in fiecare zi. Zambetul era prezent tot timpul pe fata mea fara sa se vada ceva mai mult. Am preferat sa stau singura in visele mele, fara ca cineva sa mai imi dea masca jos.

In acea noapte de 15 octombrie stateam confortabil in fotoliul de langa fereastra si priveam afara in timp ce mii de ganduri imi invadau mintea. Copacii parca dansau in bataia fina a vantului, iar cerul era limpede ca apa de izvor. Tot peisajul era feeric, imi exprima o senzatie de liniste sufleteasca. Ceva misuna intr-unul dintre tufisuri, iar curiozitatea m-a facut sa fiu atenta la ce era. Pentru ca nu se oprea, am fugit repede afara sa vad ce este. O voce parca ma chema mai aproape. Aplecandu-ma spre tufis, am alunecat si am picat. Dincolo de acel tufis era o vale, iar eu rostogolindu-ma am ajuns la poalele ei. Ametita, m-am ridicat de jos si am inceput sa ma scutur. Durerea de cap nu vroia sa treaca, tot corpul imi era amortit. Am observat ca ma lovisem la genunchi si sangeram. In apropierea casei mele era un izvor, asa ca am hotarat sa merg acolo. N-as fi reusit sa urc pana acasa sa-mi curat rana.

Era aproape 12 noaptea... Ajunsa la izvor m-am aplecat deasupra apei. Luna se oglindea perfect, nu m-am putut abtine sa nu-mi ridic privirea si sa privesc cerul. Aceeasi pozitie ciudata a stelelor in jurul Lunii imi dadea un fior pe care nu il intelegeam. Parea cunoscut, dar simteam cum ceva nu e in ordine... Privirea mi-a cazut in jos spre apa, ceva era schimbat. Pe fruntea mea am vazut aparand un semn... "Semnul din vis!" am tresarit. Emotiile m-au coplesit, mainile imi tremurau, picioarele mi-au cedat. Picand in genunchi, durerea ranii ma injunghia usor. Ma priveam insistent in apa, iar semnul era pe fruntea mea ca tatuat. Cele cinci puncte de pe fruntea mea formau un romb din 4 puncte fine si ultimul in mijloc putin mai mare. Pupilele mi s-au marit, iar ritmul inimii a crescut alert cand am realizat ca pozitia Lunii si a celor 4 stele era pe fruntea mea alba.

- Nu te speria, o voce calda imi sopti la ureche, care m-a facut sa-mi inghete sangele in vene...

#5
[Imagine: yociexp108-1.gif]
cred ca e unul din putinele ficuri la care comentez.... fara sa am ce comenta ^^'
intr-adevar, e un fic reusit, descrierea e profunda, in detaliu, asta ajuta enorm la constructia imaginara a povestii ^_^
imi place stilul tau de a scrie, presupun ca te implici in actiune :-?

cu toate astea,putin mai mult dialog n-ar strica, m-ar ajuta sa cunosc mai bine personajele si trairile lor ^^'
greseli n-am vazut de nici un fel :-? [sau imi trebuie ochelari,dar nu cred]
asta e tot,bravo [Imagine: yociexp75.gif]

#6
jigoku ^_^ ms

Adda
http://img257.imageshack.us/img257/6814/addafa5.jpg

______________________________________________


Oricum vietii nu-i poti opri efectele
Nu poti plati pe nimeni sa simta regretele
In locul tau, joaca-ti rolul tau,
Fa-ti regulile tale si jocul tau...

(Veritasaga - Saga Continua)


Eram speriata... Spaima pe care o simteam m-a facut sa-mi pierd controlul asupra propriului corp. Incercam din rasputeri sa intorc capul sa vad cine e in spatele meu, dar acesta nu mai era sub controlul meu. Muschii s-au inmuiat, prin corpul meu strabatea un fior care imi crestea pulsul. Printr-un efort supraomenesc am reusit sa-mi intorc capul pana la nivelul umarului. Totul parea sa se deruleze in reluare, dar de fapt au fost doar cateva secunde. Cu coltul ochiului am incercat sa vad, dar n-am zarit nimic.

- Sunt aici! aceeasi voce se auzea din fata mea.

Am intors capul printr-o miscare brusca. Am vazut in fata ochilor o fata cu par lung, ondulat, care atarna pe spate. Ochii ei negri aveau o blandete rara in ei. Culoarea irisului se confunda cu pupila, iar asta ii facea si mai profunzi. Corpul meu reactiona la bunatatea de ochii ei asa am inceput sa nu mai fiu asa incordata. Un semn era prezent pe fruntea ei, dar era cu totul diferit de al meu.

- Cine esti? am intrebat cu o voce tremuranda.

- Nu te speria, si zambi cald. Trebuie sa mergem, rosti cu un glas putenic dar nu poruncitor uitandu-se intr-o parte si-n alta.

Nu intelegeam unde dorea sa mergem, curiozitatea si frica ma rodeau.

- Nu! Vreau sa stiu ce se intampla, am rostit incercand sa-mi dreg vocea.

- Nu avem timp. Trebuie sa mergem.

- Dar... am incercat sa obiectez.

- Bine, oftand usor. Ce doresti sa afli?

Uitandu-ma mirata spre ea, am incercat sa spun ceva. Aveam atat de multe intrebari sa pun dar toate intrebarile s-au evaporat intr-o secunda.

- Cine esti? asta se pare ca a fost cea mai logica intrebare care am putut sa o rostesc.

Pe fata ei aparu un zambet cald.

- Eu sunt Ema. Am venit sa te iau in Neomia. Semnul de pe fruntea ta arata ca trebuie sa vii acolo.

Acum devenisem si mai confuza. De ce aparuse acel semn pe fruntea mea? Ce e Neomia? De ce trebuia sa merg eu acolo? Multe intrebari curgeau in mintea mea, dar parca nu puteam sa intreb. Munca mi-a fost usurata de Ema in schimb, reluand explicatiile.

- Neomia e intr-un fel o lume separata de aceasta. Iti va placea acolo, zambi din nou. Desi majoritatea locuitorilor se nasc acolo, am venit sa te iau personal pentru ca am vazut ceva special in tine. Ai o inima curata, dar trista din cauza unor intamplari care le-ai avut pe parcursul vietii tale.

Mirarea de pe fata mea crestea din ce in ce mai tare. Toate lucrurile pe care le stia despre mine ma socau din ce ince mai tare, iar tonul pe care povestea totul a facut ca ochii mei sa se umezeasca.

- Si ce se va intampla cu lumea asta? Adica ei nu vor mai sti ca ai existat. E ca si cum n-ai mai existat; cursul istoriei se va schimba.

Asta m-a facut sa ma simt nesemnificativa. Toti sa ma uite? Desi, in urmatoarea secunda m-am simtit si mai neimportanta. Cine mi-ar duce dorul? In acea clipa am dorit sa plec cat mai departe, am dorit sa o iau de la inceput.

- Atunci sa mergem! am rostit pe un ton cat mai hotarat.

Ema ridica usor din sprancene cand vazu determinarea mea apoi afisa acelasi zambet pe fata.

- Foarte bine atunci! Dar... ezita fata. Mai e ceva!

Am tresarit usor la auzul acestor vorbe. Ema continua dupa ce privi adanc in ochii mei.

- Trebuie sa uiti totul... incetinindu-si vocea.

In acel moment imi venea sa rad si sa plang. Nici nu stiam cum sa reactionez. Mi se parea o gluma facuta intr-un moment nepotrivit. Tot ce am putut face a fost sa schitez un zambet sters.

- Cum adica sa uit? am intrebat asta mai mult ironic. Nu e chiar asa usor!

Tot ce mi-a aratat Ema in acel moment a fost un zambet chiar mai ironic decat replica mea.

- Asta rezolv eu.

In momentul urmator, am vazut-o langa mine apropiindu-si mana de fruntea mea.

#7
@Akasuna Lynn ms :">

___________________________________________________


Traiesc intre doua hotare
Pe un pod care se clatina si pierde scanduri
Iar cand incerc sa-mi fac ordine in cap
Imi spun, "Doamne, cate ganduri... cate ganduri"

(Veritasaga - Multe)


Din insticnt m-am retras tarandu-ma in spate pe pamant. Nu realizam ce dorea sa faca, dar ceva imi spunea ca nu e momentul potrivit, ca trebuie amanat totul inca putin. Nu ma puteam hotari ce anume sa fac. Sa uit totul si sa plec undeva unde o pot lua de la inceput, sau sa raman pe acest taram unde sa-mi continui suferinta zilnica.

- Dar totusi de ce eu? am intrebat-o pe Ema cu un ton melancolic ridicandu-mi usor privirea din pamant.

Se vedea ca intelegea ce simt, probabil avand multe astfel de experiente de "salvare sufleteasca". Realizand ca mai am nevoie de inca putin timp s-a asezat langa mine pentru a discuta, incercand sa ma lamureasca.

- Ai fost aleasa. In acea noapte de august, ai fost insemnata de acea lumina!

Am tresarit brusc cand mi-am amintit de acea noapte. Ceea ce am crezut a fi un vis se dovedeste a fi totusi o intamplare adevarata care imi va schimba destinul. Atunci am realizat cat de firava e viata unui om, cum o intamplare ii poate curma cursul. Totul e ca un mare lac in care daca arunci o piatra se produc undele care afecteaza totul in lant. Asa a fost si acea seara pentru mine... Eu am fost aleasa sa parasesc aceasta lume, totul sa fie ca si cum n-as fi existat, istoria sa se schimbe. Mi-era greu sa recunosc, dar n-as fi dorit sa devin o anonima sau mai exact inexistenta. O durere usora ma apasa pe care nu o puteam explica, as fi vrut ca ochii sa nu-mi mai fie atat de grei si sa fiu o persoana puternica, asa cum mama m-a invata intotdeauna, dar nu m-am putut abtine si lacrimile au izbucnit. Mi-am dus palmele pe fata sa-mi ascund intr-un fel sau altul slabicinea in fata Emei. Bruneta a inteles ce simt si s-a apropiat de mine usor.

- E mai bine sa punem punct suferintei aici... soptindu-mi la ureche si ducand mana la fruntea mea.

Doua degete aproape au atins semnul, acesta incepand sa lumineze usor. In acel moment totul s-a oprit in timp pentru mine, n-am mai simtit nici tristetea, nici durerea. Ochii mi s-au inchis lasandu-ma purtata de acel val de lumina. Toata viata am vazut-o scurgandu-se in fata ochilor mei, toate momentele de bucurie, tristete, suferinte si nopti singuratice in fata ferestrei. Toate ma paraseau si ma lasau goala ca in momentul in care m-am nascut. Fata impiedicata si copilaroasa reinvia in mine, iar tot ce era "putred" pleca undeva departe. Ema a lasat un strop din vechile amintiri pentru a sti cine sunt si de unde vin.

Am deschis ochii odata ce si-a retras mana si am vazut-o pe tanara cu ochii negri in fata mea zambind ca intotdeuna privindu-ma bland.

- Cred ca e mult mai bine asa.

Sufletul si mintea erau limpezite de orice gand sau durere. Ema a intins mana pentru a ma ridica de jos, iar eu am prins-o ca si cand ar fi fost mana care m-ar fi salvat de la inec. Am ajuns in fata ei si simteam ca ceva bine s-a intamplat, dar nici n-am simtit nevoia sa intreb. Preferam acea stare de bine care ma facea sa plutesc.

Fata mi-a facut un semn cu ochiul sa o urmez, iar eu instinctiv am urmat-o fara alte intrebari. Ea era in fata mea, iar dupa cativa pasi s-a oprit. A intins mana, iar dupa cateva momente a aparut un cristal care lumina puternic. A rostit cateva cuvinte, pe care nu le-am auzit pentru ca au fost mai mult soptite, cand s-a deschis o poarta luminoasa. Pe fata mea se nastea mirarea iar Ema a citit asta usor dupa ce a intors capul. Expresia ei ma atragea sa o urmez din nou. Apropiindu-ma m-a luat de mana si m-a tras inautrul luminii.

Totul a durat mai putin de 10 secunde, ajungand acolo unde imi era destinat sa fiu.

#8
d'eh,let's see
am ratat 2 capitole [cum Dumne...? [Imagine: yociexpress07.gif] ]
de data asta,as avea ceva de obiectat,anume descrierea. Nu stiu exact ce nu-mi place, ai incercat cumva sa modifici stilul? :-?
Dialogul mi s-a parut cam simplut pentru valul de sentimente care era acolo,dar trecem peste

in rest,ca actiune/personaje e bunicel,merita continuat ^^
gata,tac :D [ e greu sa ma multumesti pe mine, stiu]

#9
Wow, ai un fic absolut minunat!M-a impresionat foarte mult crede-ma!Biata Adda prin ce suferinta a trecut.Adevarul e ca si eu...Adica mai bine sa vorbesc despre ficul tau.Zici ca parca tie ti s-a intamplat tot.Atat de real mi se pare.Parca acele intamplari pe care le-ai descris ti s-au intamplat tie.Iubesc ficul tau, e plin de suferinta nu stiu de ce mi-au placut acest gen.
Descrierea e absolut uimitoare, actiunea, ideea acele poezi de la inceput sunt absolut nemaiintalnite, minunate, magice sa pot spune.Nici o greseala de tastare nu am vazut, nimic absolut nimic.Ficul tau mi se pare perfect.Sincerele mele felicitari!Bravo!Cel mai minunat fic!
Sa nu ne lasi prea mult in suspans.Spor la scris!

#10
Mi se pare foarte dragut fic-ul tau o//o..cand am inceput sa citesc .. am crezut ca te descrii pe tine...imi plac mult citatele de la inceputul capitolelor

Oricum vietii nu-i poti opri efectele
Nu poti plati pe nimeni sa simta regretele
In locul tau, joaca-ti rolul tau,
Fa-ti regulile tale si jocul tau... bravo :bv:

:bye:




Utilizatori care citesc acest subiect:
1 Vizitator(i)