Different

O incercare de fic din partea mea! Nu este prea reusit dar sper sa va placa si sa vreti un nou capitol! Love you all~


Varsta minima: +12
Gen: drama, romance
Limba: romana
Observatii cu privire la continut: -
Tipul de comentariu solicitat: accept orice tip de comentariu

~Different~

Chapter I


Sunt diferita? Chiar sunt... Cum nu exista doi fulgi de nea asemanatori nu exista nici doi oameni pe acest pamant care sa fie la fel din toate punctele de vedere. Deci, da, sunt diferita!
Oftez si las iar creionul jos pe foaia de hartie, cred ca pentru a mia oara pe ziua de astazi. Ce faceam? Nici eu nu prea stiu iar asta ma face sa vreau cu disperare sa imi continui activitatea destul de plictisitoare. Cum se pare ca in doua ore nu am izbutit sa fac nimic simt ca este momentul sa ma las pagubasa. De ce a trebuit sa stau doua ore in fata unei foi de hartie fara sa fac absolut nimic? Pentru a dovedi ca sunt diferita de restul populatiei acestei planete plictisitoare. Stupida idee dar eficienta.
Am un mod de a gandi foarte ciudat dar cei care sunt in jurul meu s-au obisnuit deja cu mine. Sunt directa si spun ceea ce gandesc fara sa imi pese daca distrug niste sentimente. Ma consider o persoana sociabila si destul de prietenoasa cu persoanele care stiu cum sa se comporte cu mine. De-a lungul timpului am schimbat prieteni după prieteni. Ma considerau la început diferita si incercau să afle ce se afla sub carapacea mea de indiferenta şi nonsalanta. Cu timpul isi dadeau seama ca defapt nu se afla nimic, ca asa sunt eu, ca nu sunt tocmai normala. Ma catalogau din prima in categoria „ciudatilor” si brusc dispareau din viata mea. Cu atat mai bine! Stiam prea bine că firea mea dificila imi va da de furca in relatiile mele cu comunitatea asta atat de infecta in care traiesc. A inceput deja sa nu imi mai pese. Vreau sa gasesc si eu un loc unde sa ma simt cu adevarat ca acasa, un loc unde să ma simt intotdeauna bine primita. Exista asa ceva? Am ajuns la concluzia ca pentru mine nu exista un astfel de loc.
Iara las creion jos. Nu imi place cand sunt melancolica. Urasc starile astea! De obicei sunt vesela, mai mult cu capul in nori si niciodata serioasa. Nu m-am gandit niciodata la viitorul meu, la viata mea cu toate ca sunt in clasa X la un liceu foarte bun. Cum am ajuns aici nu mai ştiu. Cred că am foarte mult noroc.
Probabil ca acum ma considerati o nebuna sau vreo adepta inraita a stilului EMO? Nu, ma imbrac normal, nu ma machiez strident si parul meu are incă culoarea naturala. Nu am probleme cu personalitatea si nici nu ma consider neinteleasa. Sunt exact la fel ca toata lumea ceea ce ma obsedeaza!
Nu m-am prezentat inca, si cred ca ar cam trebui sa o fac! Ma numesc Alina si atat. Nu am o porecla si nici nu vreau una. Imi puteti spune simplu Alina. Facebook nu am si nici nu intentionez sa imi fac. Generatia asta cretina în care traim este prea virusata de PC. Nu stiu sa traieasca clipa, nu stiu sa se poarte, nu stiu sa aprecieze un lucru bun. Sunt ipocriti si uneori neciopliti, cel putin cei pe care ii cunosc eu, de restul nu stiu nimic si nici nu imi doresc. Cam asta cu facebook-ul. Il detest! Stau sa ma chiorasc toata ziua la niste poze. Pozele adevarate nu se pastreaza pe facebook si in suflet. Parerea mea, ideiile mele, ciudateniile mele. Dupa cum spuneam, sunt normala!
Ce ar mai fi de spus despre mine? Despre familia mea probabil ca ati vrea sa stiti ceva, nu? Aflati ca nu am una. Sunt singura pe lume si imi duc existenta intr-un orfelinat. Trist, nu? Pentru mine nu. M-am obisnuit cu ideea si sincer imi place independenta de care dispun. Sunt fericita cu ce am. Lucrez part-time la un restaurant, am banii mei, viata mea, intimitatea mea. Nu mi-au lipsit niciodata parintii. Ma simt bine si fara. Ma obsedeaza unii cretini care vin la liceu plini de nervi pe parintii lor. Ce idioti!
Gata, m-am plictisit. Mototolesc foaia de hartie si o arunc în cosul de gunoi de langa usa. Trebuie sa ies sau o sa ma prajesc aici! Renunt la pijamale in favoarea unor jeansi si o vesta, imi iau nelipsitul meu ghiozdanel si ies pe primul geam. De ce pe geam? V-am spus si v-o repet, sunt diferita si vreau sa demonstrez asta!

Strada e plina de oameni plictisitori care nu spun nimic deosebit. Ce ma enerveaza aceasta stare de comun. Scutur puternic din cap şi pornesc agale pe strada copilariei mele. Nimic nu e schimbat. Poate doar niste pungi si sticle aruncate in fata unei batranici care cred ca cersea. Imi trebuie actiune. Mai am o jumatate de ora pana intru la ore dar parca astazi nu am chef de ele. Astazi sufar de chiulangita. Oricum nu mi se va simti lipsa. Nu are cine sa mi-o simta. Dupa cum spuneam, eu nu apartin acestui loc.
Pasii ma poarta insă pana la poarta liceului. Il privesc indiferenta. Nu o sa ma ajute cu nimic daca intru sau plec. Haide totusi sa intru ca sa văd cat de stricati mai sunt nefericitii mei colegi de clasa. Parcurg coridoarele grabita si intru in clasa mea. Toti „asa-zisi mei colegi de clasa” erau acolo, care pe unde apucase sa se aseze. Plictiseala ca de obicei. La vederea mea toti amutisera. Forfota care se simtea pana la venirea mea se stinse în câteva secunde. Toti acum ma urmăreau cu privirea, examinandu-mi fiecare miscarea, fiecare gest. Parca eram un extraterestru intr-o cutie plina cu catelusi. Toti erau gri numai eu eram verde. M-am obisnuit demult cu privirile curioase sau rautacioase ale lor. La inceput ma dureau dar acum sunt imuna la ele. Am creat un zid de protectie impotriva lor. Ma asez in ultima banca ramasa libera, undeva in spatele clasei ca de obicei, singura. Nu-mi place singuratatea dar decat sa fiu inconjurata de astfel de persoane, prefer prima varianta. Deci, cum spuneam, eu si banca avem o relatie interzisa. Ce ciudat suna! Un zambet imi infloreste pe chipul trist. Reactia mea a fost sesizata imediat de dragii mei colegi care chiar nu s-au putut abtine sa nu isi faca cunoscuta parerea!

- Cred ca a innebunit! Este asa de patetica, spune una din nesuferitele alea de colege cu accent de piti!
- Stiu, cred ca e asa de singura, o completeaza una la fel de cretina ca si colega ei!
- Ma deprima starea ei, sfarseste o a treia colega, si mai idioata decat celelalte doua la un loc. Si pe mine ma deprima prostia voastra, dar nu ma plang!

Intr-o lume ca cea in care traiesc eu acum, fiecare gest iti este interpretat. E oribil, dar trebuie sa indur si povara asta. Imi vine sa ma dau cu capul de banca, iubita mea banca, dar mie teama ca nefericitele care ma au ca unic subiect de discutie, o sa imi si faca internarea la balamuc. Ce sa faci daca viata lor este asa de anosta si gasesc o placere sa traiasca in a altora? Nu au altceva mai bun de facut decat sa ma studieze pe mine. Mi-e si mila de unele ca ele, dar cred că in curând am sa imi schimb parerea. O sa imi fie scarba!

Pledoaria enervanta a mintii mele neodihnite din cauza slujbei mele part-time, fu intrerupta in plina ascensiune de aparitia unui nou personaj in colectivul distins al clasei mele. Cine era? Nu stiu... Nu il mai vazusem pana acum. In sfarsit ceva interesant pe ziua de astazi! Banca mea mult prea iubita, relatia noastra interzisa se sfarseste aici. Bye, bye, sweet love!
Acum sa radem de stricatele de la mine de clasa. Sa vedem cum au să il întâmpine pe noul venit? Îmi mut privirea obosita spre ele si observ stupefiata ca ele nu au niciun fel de reacţie. Cum se poate asa ceva? Nimeni nu spunea nici un cuvant. Liniste totala! Ceva neobisnuit pentru un asemenea eveniment! Imi deschid ochii larg si îmi mut din nou privirea, de data asta asupra noului venit care spre surprinderea mea statea inlemnit, cu mana pe clanta usii, neindraznind sa spuna sau sa faca nimic. Nu asta era asa de incantator la noul personaj de le-a făcut pe colegele mele sa nu faca circul obisnuit in astfel de ocazii. Infatisarea lui, sau mai bine zis originea lui le-a lăsat fara ticait. Adica nu originea lui, pentru ca nu este vorba de un baiat ci de o fata, iar aceasta fata spre suprinderea tuturor celor prezenti nu este una obisnuita. Este una de origine asiatica. In sfarsit ceva cu adevarat diferit. Ochii aceia micuti, parul drept si saten, ochii caprui si corpul slabut m-au facut sa tresar. Era cu adevarat frumoasa! Cum statea ea acolo, in pragul usii, timida, neputand face fata situatiei. Ma vedeam pe mine la inceput. Privirile colegilor mei, ca niste sageti otravite se revarsau acum asupra ei. Stiam cel mai bine cat de greu este sa fi principalul obiect de referinta, sa fi în vizorul tuturor si să fii singur. Sa nu vezi o fata familiara, sa fi singur intre straini. M-am gandit sa-i curm din suferinta cu toate ca aveam sa atrag din nou atentia asupra mea, dar fara a gandi prea mult, ma ridic din banca mea si ma indrept spre noul personaj. Ea ma priveste ciudat, nestiind intentiile mele, nestiind cum sa se poarte cu mine. Eu ii zambesc si ii dau mana mea.
- Buna...Eu sunt Alina! Intelegi limba romana, o intreb eu in timp ce ea imi prinde mana in ale sale si imi zambeste, dandu-si caeva suvite rebele din ochi.
- Eu...înteleg romana. Ma bucur sa te cunosc, Alina. Eu sunt Ga Eul!
Nu stiu de ce, dar in momentul acela, ceva in interiorul meu s-a spart in mii si mii de bucatele lasand sa iasa la iveala un sentiment nou pentru mine. Nu intelegeam ce se întampla cu mine dar nu i-am dat prea mare importanta datorita colegilor mei care au inceput sa isi expuna deja parerile.
- Ciudatii trag la ciudati, spune unul din ei atat de tare incat sa fie sigur ca a fost auzit de toata lumea. Dupa aceasta remarca, absolut stupida urmeaza un val intreg de rasete infundate, de glume seci si zambete subintelese. Ga Eul ii privea pe fiecare si zambea.
- Nu te deranjeaza, o întreb eu uimita de prima ei reactie?
- Din moment ce ei sunt atat de stupizi si prost crescuti de au un asemenea comportament, nu vad de ce sa ma deranjeze niste remarci facute de niste persoane care nu au un IQ prea mare!
Fata asta face parte din tribul meu. Exact acelasi rationament, acelaai zambet superior pe fata. Sentimentul acela, din nou! Simt o caldura in interiorul meu, ma simt oarecum fericita si nu pot intelege de ce! Ce se intampla cu mine? Ma simt in momentele astea ca un personaj din desenele animate care descopera ca detine o putere ascunsa si incearca sa o controleze. Nu stiu din ce motive dar am simtit nevoia sa incerc si eu. Am ridicat mana si am indreptat-o spre unul din colegii mei dar nimic nu se intampla. Nu am putut sa trag cu lasere si nici să il omor. Sunt aceasi cu toate ca simt ca undeva in piept ceva bate mai tare si mai zgomotos. Mai bine las sentimentele astea pentru mai tarziu, inima mea probabil ca se va opri si fara invitatii dar începeam să ii cam duc dorul bancutei mele fapt pentru care am invitat-o pe noua mea colega sa se aseze langă mine. Ea a acceptat bucuroasa invitatia mea ca si colaga de banca si astfel am ajuns sa stam impreuna. La scurt timp după instalarea ei in banca, a aparut pe usa profesorul de economie. De obicei sunt atenta la ora lui, sau cel puţin la felul lui de a fi, de a se misca, dar astazi ceva ma impiedica sa fiu atenta la el. Probabil ca este ea. Ma simt ciudat de bine si increzatoare in mine de cand a venit ea. De cand a facut primul pas pe usa acestei clase idioate si nenorocite care mi-a mancat un an de zile din viata, ma simt oarecum fericita si un zambet larg imi sta pictat pe fata alba ca zapada.
In cateva randuri repetate m-am trezit ca o privesc pe furis în timpul orei si de atatea ori ramaneam surprinsa de trasaturile ei. Era chiar foarte frumoasa si zambea mereu. De cate ori am intors capul spre ea, de atatea ori ni s-au intalnit privirile. Nici ea nu putea fi atenta. Ce coincidenta! Oare si in ea se lupta niste sentimente ca si în mine? E pentru prima oara cand ma întreb asa ceva. Ma simt ciudat.
Ora infinita se sfarseste intr-un final iar profesorul iese din clasă serios si hotarat ca intotdeauna. Spre iesire imi arunca o privire, se opreste o secunda si isi reia drumul pana in cancelarie unde probabil o sa bea o cafea cu mult zahar. Eu nu am observat ultima sa privire...eram pierduta din nou in universul meu paralel cu lumea asta. M-a trezit din visul meu frumos remarca unuia dintre colegii mei deosebit de prosti.
- Ai vazut cum se uitau „ciudatele”, una la alta in ora de economie? Pot sa pun pariu ca Alina e pe invers!
- Da...stiam noi ca nu e normala, continua unele fete.
- Eu nu duc lipsa de curaj si stiti foarte bine ca nu va suport pe niciunul dintre voi, spun eu privindu-le fetele ploate. Din partea mea, puteti să va duceti toti dra*u! Va fac chiar reducere pana la poarta iadului! Insa ceea ce ma dispera cel mai tare este ca pe deasupra ca sunteti o gramada de idioti cu dizabilitati mintale mai da-ti drumul si la zvonuri de astfel de natura, cum ar fi preferintele mele sexuale. La naiba...voi crede-ti ca totul se invarte in jurul sexului? Ce retardati! Ma deprimati prin prostie si prost gust!
Nu mai stau sa le mai fac o altă pledoarie in care sa le explic ce se petrece in mintea mea pentru ca nu are rost cu ei. Sunt niste animale pe care oricat de mult ai încerca să le schimbi nu vei reusi niciodată. O data ce o idee le intra in cap, este foarte greu sa le-o mai scoti de acolo. Imi iau geanta de sub banca si ies din clasa aia plină de paraziti. Probabil ca o sa vi se pară ca vorbesc foarte urat iar limbajul meu este foarte neadecvat, dar credeti-ma nici mie nu imi face placere sa folosesc astfel de apelative zilnic.
Eahh...am scapat si de asta. Ma duc la restaurant. Cel putin acolo ma voi simti mai bine...voi fi adancita in munca si voi uita de scoala, de tot ce ma inconjoara.
Insa nu apuc sa ies pe poarta liceului ca aud o voce ca imi rosteste numele. Era Ga Eul care alerga spre mine cu geanta in brate.

- Pot sa vin cu tine? Nu pot să stau în clasa aia. Toti se poarta asa de urat!
O privesc timp de o clipa si dau afirmativ din cap. O sa fie o zi interesanta totusi! Si eu care nu vroiam sa merg la scoala astazi!

Multumesc pentru critica ta, Queen. Sunt constienta ca mai am mult de invatat si de aceea o sa incerc sa tin cont de sfaturile tale. Am renuntat la imaginile intoduse in continutul fic-ului si am adaugat chestia aceea de inceput care habar nu am cum se numeste. Cat despre acele adresari directe cititorului...o sa dispara cu timpul. Cel putin aşa sper! O sa incerc sa renunt la dicritice, insa doar dupa aceste doua capitole pe care le voi posta astazi. Le am facute de cateva saptamani si ar fi foarte mult de modificat la ele [cu privire la diacritice]. Sper ca o să progresez si o sa fi mandra de ceea ce o sa scriu in continuare. Multumesc mult pentru ajutor si te mai astept cu sfaturi pentru a imi imbunatati stilul de a scrie!
As avea o problema grava privind titlul ficului meu. Era de preferat sa fie in limba romana, pentru a evita eventualele neintelegeri! Nu stiu cum as putea sa il schimb, ceea ce ma obsedeaza. Nu m-am obisnuit cu forumul inca... Putin ajutor?





Chapter II





Pentru prima data in acest inceput de an scolar am parte de compania unui coleg de clasa. Nu mai umblu singura pe strazile pustii, lasand ca pasii sa ma poarte prin aceleasi locuri obisnuite si plictisitoare. Acum parca era diferit. Cu ea ma simt o alta persoana, mai vie, mai sociabila, mai sentimentala. Ce oribil...!
Blocurile si cladirile vechi, aproape demolate dupa restaurare imi pareau straine, de parca astazi le vedeam pentru prima data. O parte din mine disparuse facand sa apara in locul ei un alt eu. Setimentalisme, dupa cum spuneam...
Cu toate ca nu par schimbata ca fel de a fi si de a gandi, am o alta perspectiva de a privi lucrurile in momentele astea, ceea ce nu mi se pare deloc in regula. Nu-mi plac schimbarile bruste de viziune, radicalul si excentricul omorandu-mi existenta anosta. Inchid ochii si ridic privirea spre cerul senin de toamna. Acum sunt si nehotarata si speriata. Cea mai grozava combinatie! Poate fi mai rau?

- Si tie iti place sa privesti cerul, ma intreaba micuta mea insotitoare dupa o foarte lunga perioada de tacere apasatoare?
- Da, spun eu nehotarata parca cautand disperata printre norii albi niste raspunsuri la ceea ce simteam acum.
- Mie imi place sa cred, continua ea timida, parca emotionata de ceea ce urma sa zica, ca undeva in inaltimile cerului se afla sperantele, visele si dezamagirile noastre. Toate pastrate intr-un singur loc fiind gata sa se indeplineasca mai devreme sau mai tarziu. In momentul cand ne uitam spre cer una din ele se poate desprinde din acel coltisor al ei, de unde a aateptat atata timp, fiind gata sa i se arate privitorului in toata splendoarea sa.

Imi mut privirea obosita si orbita de soarele puternic, spre Ga Eul si ii surad usor. Apoi imi privesc ca de obicei tenisi negri si prafuiti de la trotuarele vesnic nematurate. Nu stiu ce impresie ii faceam noii mele prietene, dar simteam ca se prabuseste ceva in mine si nu stiam ce anume. Lumea mea de pana acum a fost data peste cap in doar cateva secunde, de o simpla fata care imi impartaseste convingerile si parerile ei. Ceea ce mi se parea ciudat era faptul ca ne potriveam din multe puncte de vedere ceea ce imi distrugea mie unele adevaruri pe care imi bazam existenta.

- Am spus ceva gresit, intreaba ea parca si mai timida ca la inceput vazand tacerea mea prelungita.

Neg puternic printr-o miscare de cap. Cum as putea oare sa-i explic de ce ma port asa cand nici eu nu stiu de ce? Ma simt fericita ca in sfarsit am un prieten care ma intelege dar in acelasi timp vinovata ca din cauza proastei situatii din clasa mea idioata, trebuind astfel sa o tar dupa mine pe Ga Eul in mizeria pe care o indur zilnic fara a imi pasa prea mult. Nu asta imi doream pentru ea!
Cu toate ca o parte din mine sustinea vehement ca oricum nu s-ar fi inteles cu colegii mei rasisti datorita originii ei, mai exista si o farama de indoiala care ma facea sa ma port aaa de ciudat! Si nu era numai asta... Felul ei de a fi, gandi si arata o faceau diferita de restul oamenilor plictisitori! Era cu adevarat diferita de restul, fapt ce ma obseda! Eu imi doream sa fiu cea diferita! Eu trebuia sa fiu!
Probabil ca ea nici nu isi inchipuia ce prosti si aberatii absolut patetice imi treceau prin minte in momentele acelea. Probabil credea ca este vina ei. Si simteam in priviri si miscari niste emotii puternice si probabil era si normal in situatia in care ne aflam. Sunt atat de stupida uneori! In loc sa ma bucur ca in sfarsit am cu cine vorbi, am un fel de "prietena" stau si imi reprosez mii de lucruri.
Rup tacerea total necaracteristica mie intreband-o oarecum ingrijorata:
- De ce nu ai ramas la scoala? Era prima ta zi...
Ga Eul incepe sa rada...un ras asa de ciudat incat imi starnea si mie zambete subtile.
- De ce sa raman cand locul meu nu era acolo? Nu eram bine venita cum nici tu nu erai...
- Buna remarca, ii spun eu zambind. Nu o sa fiu niciodata binevenita intre ei...dar poate ca tu te-ai fi inteles bine cu ei!
- Tu te auzi ce spui? Din prima clipa am stiut ca nu sunt niste persoane prea amabile si din contra, spune Ga Eul privindu-ma dezaprobator. Din cauza asta am venit cu tine. Sper ca nu te-ai suparat pe mine, dar nu cunosc pe nimeni de pe aici si nici imprejurimile. Mi-ar fi fost destul de greu singura de aceea am ales sa te urmez oriunde ai merge astazi. Evident, daca nu te voi incurca!
- Considera-te binevenita, ii spun eu extaziata de propunerea ei. Eram foarte incantata de personalitatea ei destul de puternica si sincer imi doream sa petrec mult mai mult timp cu ea ceea ce avea sa se si intample.

Si Ga Eul parea destul de fericita de intalnirea noastra, afisand de fiecare data cand ma privea un zambet larg de-a dreptul adorabil! Pentru mine Ga Eul reprezenta prietena perfecta ai de aceea traiam o stare euforica total paralela cu realitatea in care am trait pana acum mai putin de o ora.
Inaintam printre miile de stradute intortocheate fara sa constientizez nici o clipa locul unde ma aflam. Pasii ma purtau pe nesimtite spre o alta parte a orasului meu, partea "fericita" dupa cum o mai numeau colegii mei. Acolo se afla restaurantul unde lucram eu part-time si deasemenea orfelinatul in care locuiam. Ma ingrijoram acum de parerea pe care avea sa si-o faca Ga Eul despre mine cand va afla ca sunt singura pe lume. Cum o sa reactioneze? Incepeam sa ma tem de momentul acela: daca avea sa se comporte ciudat cu mine. Daca avea sa ma ignore ca si restul oamenilor care imi cunosc viata si trecutul din simpla teama de a nu avea o datorie fata de mine. Mi se parea o prostie fara margini, mentalitatea persoanelor din jurul meu. Am fost discriminata si parasita de fiecare data cand am incercat sa ma integrez intr-un cerc social datorita situatiei mele. Se gandeau ca o sa am nevoie de atentie speciala, de consolare si poate de parte materiala? Nu am cerut nimanui nimic in toata viata mea si nici nu o sa cer. Sunt singura si singura voi fi. Nu imi doresc ss imi cunosc parintii naturali si nici nu imi doresc sa imi aflu trecutul. Vreau sa o iau de la zero. O noua viata pentru mine...

Aveam sa ii spun si ei toate astea inca de la inceput ca sa nu ma atasez prea mult de ea. Durerea unei despartiri si a indiferentei este cu atat mai mare cand ai anumite sentimente pentru persoana care te-a dezamagit. Iar acum sa definesc ce inseamna sentimentele mele pentru Ga Eul. Sentimentele mele, cel putin cele pe care le inteleg, sunt strict de prietenie, de afectivitate fata de o persoana in oarecare masura asemanatoare mie. Este si o atractie intre mine si ea dar nu din punctele acelea de vedere.
Pledoaria inspaimantatoare a gandurilor mele fu intrerupta in plina expansiune de vocea suava a prietenei mele care incerca sa afle ce se ascunde in interiorul meu:
- Dar...unde mergem acum, Alina? A-li-na...
Putin nehotarata la inceput si speriata de sonoritatea numelui meu incerc sa mormai un raspuns care evident nu este inteles de Ga Eul. Ea insa imi zambeste si ma prinde de mana.
- Esti foarte diferita de restul prietenilor mei, Alina. Suntem prietene, nu-i aaa?
- Da, cred ca suntem avand in vedere ca ne plimbam de jumatate de ora fara vreo destinatie. Asta fac doar prietenii, spun eu zambind si scapand de frica de a vorbi cu ea.
- Atunci prietene, spune ea intinzandu-mi degetul mic ca un juramant de prietenie. Eu i-l ofer entuziasmata pe al meu si astfel planul meu de a nu ma atasa de ea inainte de a afla de viata mea se narui intr-o singura clipa. Planurile mele marete distruse de un val de prietenie. Este bine si asa.
- Haide sa mancam ceva, propun eu dupa ce aud un sunet ciudat din partea stomacului lui Ga Eul. Sunt sigura ca nu ai luat micul dejun!
Ga Eul isi priveste stomacul si cu o miscare amenintatoare a maini dar in acelasi timp nostima ii reproseaza ca a dat-o de gol. Era asa de draguta incat te indragosteai pe loc de ea.
- Ma cunosti destul de bine, adauga ea apoi spre mine zambind.

Ii intorc si eu o privire prietenoasa dupa care intram intr-un local pe jumatate gol unde speram sa luam micul dejun. Sincer si mie imi era putin foame si de aceea am facut propunerea asa de brusc. Ne asezam la prima masa pe care o intalnim, undeva langa o fereastra foarte mare care dadea sper strada principala. Ga Eul entuziasmata se aseaza si urmareste cu privirea trecatorii tristi care se perinda prin fata ei intr-o succesiune grabita in timp ce eu comand. Dupa un timp Ga Eul se intoarce brusc sper mine si ma intreaba aproape fara sa respire:
-La voi chiar nu se zambeste? De 10 minute ma uit pe fereastra si nu am vazut pe nimeni zambind!
Parea atat de afectata de adevarul ce se afla in Romania incat ochii eu albastri inotau in lacrimi. I-am zambit luandu-i mana in ale mele:
- Eu zambesc! Deci...nu e chiar aaa de multa tristete, spun eu afisand unul din cele mai frumoase zambete ale mele. Ea isi sterge lacrimile si balbaie un rsspuns in timp ce cauta prin geanta telefonul care incepu sa sune. Melodia pe care o avea ca ringtone era asa de superba incat mi-a parut foarte rau cand s-a oprit.
In timp ce Ga Eul vorbea la telefon, un chelner destul de dragut ne-a adus comanda. A asezat-o pe masa insa in dreptul lui Ga Eul se opri, schitand un gest de dispret si lasa sa ii scape farfuria din maini direct pe prietena mea care speriata de ciudatul eveniment si probabil de arsura pe care i-a provocat-o supa in contact cu pielea, scapa un tipat. Eu m-am ridicat in picioare nestiind cum sa reactionez. Chelnerul ridica castronul de jos, il aseaza mecanic pe masa si spune printre dinti catre prietena mea care il privea surprinsa:
- Pentru una ca tine nici nu merita sa ma deranjez, si incepu sa rada infundat dupa care s-a dus sa ia comanda unei alte mese.
Nu mi-a venit sa cred ca se intampla in jurul meu. Atata ipocrizie! Nu m-am putut abtine si m-am indreptat spre idiotul care a putut sa o jicneasca in asemenea fel pe Ga Eul.
- Ce doriti domnisoara, ma intreaba el zambindu-mi cuceritor crezand ca vrajeste pe cineva cu moaca aia de idiot?
- Asta...spun eu pocnindu-l in plina figura. Nu sunt genul de fata de care crezi tu, virme libidinos! O fi Romania plina de pitipoance gata sa-ti cada la picioare dar eu nu sunt asa. Taratura...si il mai lovesc si cu piciorul sub privirile uimite ale celorlalte persoane aflate in local!
Bietul chelner scose un sunet de durere de undeva de pe podea, dar asta nu m-a oprit, cum nu m-au oprit nici privirile curioase ale oamenilor plictisitori. Ba din contra, am continuat:
- Te crezi special? Ce ti se pare ca ai in plus fata de prietena mea? Esti tu mai deosebit? Esti o taratura..spun eu calcandu-l cu piciorul de mana! Prietena mea este de mii de ori mai buna ca tine din toate punctele de vedere! Nu pot sa cred ca ai avut tupeul sa faci ceea ce ai facut sub privirile mele si mai mult de atat ca o insulti in fata! Imbecilule! Nici nu merita sa ma ating de o persoana ca tine...
Si astfel o iau pe Ga Eul de mana si ies din local dar nu inainte de a adauga:
- Si voi, oameni banali, ce ati asistat la asta fara sa spuneti absolut nimic, rusine! Sunteti demn de dispret ca si el. Rasistilor!

Nu mai stiu cum am nimerit usa sau mai exact pe unde am iesit. Dupa cinci minute de mers continuu cu Ga Eul dupa mine, am reusit sa imi potolesc starea de nervozitate pe care o aveam. M-am asezat pe prima banca pe care am intalnit-o in calea mea sperand sa imi calmez si durerea de picioare pe care o capatasem. Ga Eul s-a asezat langa mine fara sa spuna nimic. Probabil era dezamagita de mine sau in cel mai rau caz ma credea o nebuna. Ce iesire temperamentala am avut si eu! Sunt ingrozitoare...
In timp ce imi reprosam mii si mii de lucuri Ga Eul ma prinde in brate soptindu-mi:
- Multumesc! Esti o prietena adevarata! Nu stiu ce m-as fi facut fara tine...
Am tacut in timp ce o lacrima mi se prelinse pe obrazul rece. Era cea mai pura lacrima pe care am varsat-o in viata mea. Si totul datorita ei!



Chapter III

Nu a durat prea mult aceasta dovada de recunostinta din partea lui Ga Eul care isi retrage manile din aceea imbratisare spontana. Fusese incredibil pentru mine! Un sentiment nou! Nu mi se mai intamplase asa ceva pana atunci! In locul acelei lacrimi, un zambet mare si sincer mi se afisa pe chipul fara calitati extraordinare. Eram foarte fericita!
Si Ga Eul zambea in timp ce incerca sa se curete cu un servetel de ramasitele de supa de pe hainele ei. Imi parea asa de rau ca a trebuit sa treaca prin asta! Daca as fi stiut ce urma sa se intample probabil as fi reusit sa previn asta. Sa o protejez de o situatie asa de stanjenitoare! Sa...
- Imi pare rau pentru tot ce s-a intamplat, Ga Eul! E numai vina mea ca a trebuit sa treci prin asta, spun eu neindraznind nici macar sa o privesc de teama privirii ei atat de puternice!

Ga Eul se opreste din activitatea ei, ma studiaza timp de o secunda dupa care incepe sa rada zgomotos, acel ras asa de ciudat care te facea sa tresari!

- Esti o prostuta, Alina! De ce sa fie vina ta? Nu te mai invinovati! Nu e vina decat a acelui tip care avea probabil o problema cu originea mea! M-am obisnuit deja cu ideea deci nu incerca sa iti asumi tu responsabilitatea pentru greselile altora! Bine?
Era chiar o fata speciala. Nu am mai intalnit o asemenea fiinta pana astazi! Simteam ca ne cunoastem de o viata cu toate ca eu nu stiu nimic despre ea si invers! Era asa de ciudata legatura noastra!
- Cred ca ar trebui sa ma duc sa ma schimb de aceste haine, spune Ga Eul lasand servetelele deoparte. Vrei sa vi cu mine?
- Da, raspund eu suprinsa de intrebare! Te insotesc bucuroasa pana...
- La mine acasa. Am un apartament pe aici, prin zona, completeaza ea ridicandu-se de pe banca pe care ne-am asezat nu in urma cu mult timp.

Ma cam speria ideea de a merge la cineva acasa, intr-o alta casa, teritoriu strain. Nu fusesem nicaieri decat la mine acasa, cei patru pereti murdari binecunoscuti! Sfera in jurul careia ma invarteam consinea doar acel loc. Locul unde practic mi-am trait toata viata. Sa fac acest pas urias si sa calc intr-o alta casa? Nu stiam la ce sa ma astept... Cum arata o alta casa? Nu aveam idee... Imaginatia mea reproducea imaginea camerei mele simple, cu un pat incomod, un dulap si un birou destul de vechi. O camera trista, fara imaginatie, de orfelinat! Oare cum arata casa lui Ga Eul? Cu siguranta era un palat...demn de o persoana asa de deosebita ca si ea. Oricum, curiozitatea m-a impins sa fac si acest pas spre necunocut! Am acceptat fara sa ma gandesc ridicandu-ma de pe banca. Doream sa o insotesc. Am un prieten si nu ma gandesc sa il pierd. Aa vrea sa petrec mai mult timp cu ea pentru ca o consideram singura persoana ce ma intelege.

Si din nou am pornit pe stradutele inguste fara sa spunem nimic, fiecare adancita in propriile ei ganduri. Oare asa fac prietenii? Atat de multe intrebari imi framantau mintea iar frustarea era din ce in ce mai mare pe parcurs ce constientizam ca nu cunosc raspunsurile la niciuna! As fi vrut sa o intreb pe Ga Eul dar imi era prea rusine de banalitatea unei asemenea intrebari. Si sa nu mai amintesc de stupiditatea ei! Ma simteam prost, ridicol! Eram timida! Nu imi venea sa cred ca treceam prin asa ceva! Firea mea vulcanica si nonconformista invinsa de o simpla fata...invinsa de ea! Ce surprinzator mi se pare totul...cum firea mea se schimba in fata ei, cum ma simt cand ii intalnesc privirea! Oare sa fie asta dragoste? Nu cred...
Socializare! Asta trebuie sa fie! Nu am mai vorbit cu o persoana de ani buni. Nimeni nu ma baga in seama iar eu ii detestam pe toti. Am fost tradata de specia mea in momentul in care am fost abandonata, discriminata iar apoi parasita rand pe rand de toti prietenii mei! Nu puteam sa mai suport o alta tradare...as fi fost distrusa, de aceea am considerat ca este mai bine pentru mine daca intrerup orice legatura! Consider ca este mai bine de una singura...cel putin pana acum. Bunatatea ei, aceea imbratisare, m-au facut sa simt ceva...o caldura inexplicabila, pe care nu am mai simtit-o niciodata! Era asa de placuta incat acum tanjesc dupa ea. Oare gandirea mea din toti acesti ani a fost gresita? Oare adevarul existentei mele a fost gresit? Prea multe intrebari pentru o minte asa de simpla si ingusta ca a mea. Nu dispun de resursele necesare pentru a imi gasi singura explicatii. Este asa de trist totul.
Observ intr-un moment de isterie dramatica privirea lui Ga Eul care imi studiaza fiecare gest, fiecare trasatura. Cat pot fi de anosta pentru ea...
- Um...spune timid Ga Eul in incercarea de a destinde atmosfera, imi place foarte mult locul acesta. Tie nu?
- Nu, spun eu sec si serios. E locul pe care il urasc cel mai mult...
- De ce, continua seria intrebarilor, insotitoarea mea din aceasta dimineata? E foarte dragut, completeaza ea la fel de repede intrebarea cu o afirmatie, dupa parerea mea cretina, si un zambet care parca ma facea sa fiu mai blanda in raspunsul ce urma sa i-l dau.
- Pentru ca nu simt nimic pentru el, poate doar ura si tristete. Plictiseala si notorietate. Nimic mai mult...
- Plictiseala? Ura? Tristete...repeta mecanic prietena mea cuvintele cu un accent destul de ciudat. Ce inseamna astea, Alina?
Ma opresc in mijlocul trotuarului privind cerul pentru a imi acoperi emotia. Ce raspuns puteam sa ii dau?
- Reprezinta pentru mine iadul, raspund eu accentuand cuvantul "iad". Cel mai urat lucru din lume pe care doresc sa nu il simti niciodata...
Ga Eul ma priveste foarte serioasa timp de cateva secunde dupa care imi prinde mana in ale ei. Expresia fetei ei era ciudata dar in acelasi timp destul de haioasa pentru mine.
- Sunt sigura ca ai motivele tale pentru care consideri ca locul acesta e aaa de urat. Sper sa te inseli! Pare totul asa de vesel si plin de viata...
- Doar ochii tai vad asta, Ga Eul, spun eu oftand. Priveste mai departe: vezi cersetorul acela de la intrarea in magazinul din fata noastra? Ieri a furat geanta unei colege de scoala in timp ce se intorcea acasa. Vezi cainele acela negru si speriat? A fost abandonat de stapana lui pentru ca nu mai avea cu cel il hrani. Vezi batranica aceea care vrea sa treaca strada? In fiecare zi intampina aceasi problema si nimeni nu a ajutat-o vreodata. Ti se pare ca totul mai este aaa de fantastic in Romania? Si asta nu-i nimic... Mai pot sa iti dau mii de alte exemple, toate la fel de negative...
Insa Ga Eul nu se mai afla langa mine cand mi-am terminat infricosatoarea pledoarie prin care incercam sa o fac sa inteleaga unde a ajuns, in ce fel de tara se afla. Prietena mea era deja langa "biata batranica" care incerca sa treaca strada, in ideea de a o ajuta insa a fost amenintata cu un baston si insultatapentru tentativa ei de a isi arata bunavointa. Aceasi soarta a avut-o si cand a incercat sa se aproprie de cersetorul aproape adormit in plina strada. A fost si de aceasta data alungata si injurata. Ba mai mult decat atat, a fost numita "ochi mici" si "persoana urata" datorita originii ei.
Plangea sufletul in mine cand vedea atata ipocrizie in jur. Singurul lucru pe care l-a dorit sa il faca aceasta fiinta speciala, a fost sa ajute si acesta este tratamentul pe care l-a primit de la aceasta natiune cretina si incuiata. Pasii lui Ga Eul, de data aceasta abatuti si retinuti, au adus-o din nou in fata mea. Ochii ei inotau in lacrimi mari si grele iar mainile ii tremurau. Isi dadea seama ca avusem dreptate si oarecum regreta ca avusese aceea pornire de amabilitate din urma careia a descoperit pe pielea ei ce inseamna rautatea . Dintr-o data izbucni in hohote de plans a caror unica alinare si sprijin s-a dovedit a fi umarul meu rigid si rece. Ii simteam durerea si oarecum o intelegeam. Si eu am facut aceleasi greseli odata. Si eu am gustat din gustul amar al dezamagirii. Si eu eram furioasa insa am invatat sa trec peste si sa nu imi mai exteriorizez sentimentele. Poate am gresit dar asta a fost tot ce a putut sa fac pentru mine. Pentru a-mi fi mai bine. Pentru a nu mai suferi.
- Ai avut dreptate, spune Ga Eul printre lacrimi. Probabil ca este asa cum spui tu, continua ea printre suspine.
- Nu e chiar asa de rau, incerc eu sa ii indulcesc povara printr-o minciuna pe care mintea mea nu a crezut-o niciodata cand si-o spunea pentru sine. Sunt probabil si lucruri frumoase...doar ca eu am obosit sa le mai caut.
- O sa le cautam impreuna, se trezeste Ga Eul din starea ei, trecand de la lacrimi si descurajare la optimism. Trebuie sa fie ceva frumos aici! E imposibil...simt eu!
- Mda, spun eu oarecum speriata de trecerea asa de rapida a prietenei mele la o alta stare!
Un zambet larg i-a invadat chipul, parca uitand complet de scena de mai inainte in urma careia simtea ca totul se prabusea sub fiinta ei firava. Furtuna trecuse iar curcubeul avea sa se arate curand. Zambetul ei era cel mai frumos din lume.
M-a prins de mana si a inceput sa fuga pe strazi. Isi gasise un tel, o raza de soare de care s-a agatat pentru a iesi din anonimat iar asta ii dadea probabil aripi sa ajunga pana la cer. Vroia ca toata lumea sa simta ce simte ea si probabil credea cava reusi. Eu nu eram asa de convinsa dar totusi ii dadeam o speranta. Era o persoana asa de speciala si avea un caracter unic. O adoram pentru felul ei de a fi! Pentru puterea de a trece peste greutati.
Peste putin timp, fuga noastra nebuna luat sfarsit pentru ca probabil ajunsesem la destinatie. Un apartament normal, dintr-un bloc normal cu o usa normala. Ga Eul de grabi sa isi scoata cheile din geanta dar in entuziasmul ei de moment o scapa pe jos. M-a aplecat si am adunat continutul ei mecanic, neschitand nicio emotie spre deosebire de prietena mea care cred ca ar fi facut o gaura prin usa intre timp. Usa se deschise intr-un final spre bucuria amandurora si uimirea vecinilor ce o priveau pe Ga Eul ca pe un parazit. Marea clipa a sosit iar emotiile au aparut. Am intrat....
Era o casa normala spre mirarea mea. Un hol, o baie, o bucatarie, o debara, un living si un dormitor roz... Era superb dar totusi obisnuit. Nimic extravagant, nimic iesit din comun. Ga Eul s-a dus la baie pentru a se schimba in ceva comod in timp ce eu m-am trantit in patul roz care mi-a furat privirea din primele clipe. Camera roz a fost marea dorinta a copiariei mele care insa nu s-a implinit niciodata. Era asa de moale incat trupul meu refuza sa se mai ridice. Asa m-a gasit si prietena mea cand s-a intors de la baie iar spre surprinderea mea s-a aruncat peste mine si am inceput sa ne jucam cu niste perne foarte simpatice. Cand ne-am plictisit din activitatea noastra absolut noua pentru mine am inceput sa ne gadilam, evident Ga Eul exceland si in aceasta activitate spontana. Cred ca nu am ras niciodata atat de mult cat am ras in aceea jumatate de ora. O iubeam pe fata aceasta ca pe o sora. O sora pe care nu am avut-o niciodata.
Ne-am oprit din activitatile copilaroase, oarecum nespecifice varstei nostre si am trecut la lucruri putin mai serioase. Am inceput sa ne cunoastem mai bine. Cel putin eu pe ea.
- De unde esti tu mai exact, o intreb eu cu toate ca stiam foarte bine ca dau dovada de lipsa de tact.
- Coreea, spune ea zambind. Ai auzit de tara asta?
- Nu, raspund eu scarpinandu-mi chelia evident inexistenta.
- Ai auzit acum, transforma ea acest adevar al inculturii mele intr-o chestie banala si normala.
- Si cum e acolo, intreb eu extaziata de subiectul discutiei noastre?
- Este o tara normala, cu oameni draguti, ospitalieri...
- Si este departe, continui eu fara ca sa respire macar?
- Da...este destul de deparate.
- Şi de ce ai venit în Romania daca tara ta era atat de frumoasa?
- Pentru a invata ceva nou. Pentru a cunoaste oameni noi. Pentru a incerca sa imi schimb comportamentul...
- Si parintii tai au fost de acord cu asta? Sa te lase singura intr-o astfel de tara?
- La inceput nu dar cu timpul au acceptat ideea si eu decis sa ma lase sa incerc pentru un an. Am zilele numarate...
-Doar un an, exclam eu inconstienta?!
- Doar unul...spune a razand de reactia mea.
Si minutele au trecut fara sa imi dau seama pe langa mine. M-am trezit ca este deja ora 16:00 iar eu nu am ajuns la serviciu, fapt pentru care am parasit-o pe Ga Eul, repetandu-mi mecanic in minte aceasi propozitie: "Doar un an!"

Hey, am citit de ceva vreme ce ai scris pana acum si am vrut de mai multe ori sa iti scriu, dar nu am apucat, lenesa de mine ~_~.Imi place mult de tot ideea, desi uneori parca as fi eu in locul personajului,.Intr-un fel anume mi-ai descris personaliatatea nu si ce mi s-a intamplat.Scrie acolo la inceputul capitolului 1 ^^. Ma bucura ce mai mult faptul ca a venit Ga Eul cu care se intelege de minune, macar stie cum este sa fi diferit.Inca o data imi place mult tematica desi nu stiu daca este yuri sau pur si simplu legat de prietenie ^^ A da, inca ceva asa in concluzie sa zicem: capitolele se scriu pe ''paginii'' pardon posturi(nu stiu ce am azi:))..)diferite. Este mai interesant asa, chiar daca este mic capitolul 2, ca exemplu . Imi place mult si te rog sa ma scuzi ca nu am lasat com mai devreme.
Oke, spor la scris si postat ca te astept cu next-ul *hugs*

Chapter IV


Ce înseamnă prietenia? Doar o strângere superficială de mână şi un „bună” spus cu răceală? Este doar ceva simbolic, fără vreo valoare anume? Există oare prieteni adevăraţi, prieteni ce sunt capabili să se uite pe ei, să îşi sacrifice fericirea, pentru o persoană inferioară lor? Eu nu cred asta...
Trăim astăzi într-o lume crudă şi rea unde nimic nu este ce pare a fi. Descopăr pe zi ce trece să sunt singură. Singură într-o lume nebună! Dacă această lume nu mă poate modela ca şi pe restul naivilor ce au renunţat la propriile idealuri, abandonându-şi personalitatea în favoarea comunului cotidian, această lume o să mă distrugă. Nu mai există libertatea exprimării, şi nici autencitatea ideilor. Toţi suntem plămădiţi din acelaşi „aluat”, iar în consecinţă, nu avem niciodată de spus ceva interesant! De ce totul este atât de meschin?
În ritmul şi direcţia în care mă îndrept o să fiu distrusă. Nimeni nu mă iubeşte şi nu mă va iubi vreodată! Sunt singură şi singură voi rămâne până ce întunericul pâmântului îmi va înghiţi fiinţa micuţă şi inocentă ce nu a dorit decât un priten adevărat. Îmi merit oare soarta blestemată? Nu am greşit nimic, doar am încercat să mă impun într-o lume ce este ghidată de interese şi superficialitate. Nu am făcut decât să vorbesc, să spun ce am pe suflet. Am fost respinsă şi alungată în lumea mea cu principii notorii. Încă o dată mă întreb: Îmi merit oare soarta?

Sunt un om, o fiinţă cu sentimente, iar pentru asta mă detest!

- Alina, ai întârziat, aud vocea autoritară a şefului meu în timp ce intru pe uşa restaurantului unde lucram!
- Scuze boss, îi răspund eu într-o doară în timp ce îmi pun şorţuleţul de muncă.
- Să nu se mai întâmple sau te dau afară fără să clipesc! Te-am angajat doar pentru că mi-a fost milă de tine, vagaboant-o, îmi urlă el în ureche!
Îl privesc resemnată în ochii brăzdaţi de nişte cearcăne adânci! Era un moşuleţ de vreo cincizeci de ani, ursuz şi singur, care m-a angajat acum un an din lipsă de personal la bucătărie. A avut încă de la început o percepţie greşită despre mine crezând că dacă sunt un copil al străzii, al nimănui, nerespectându-mă ca şi persoană, având astfel o viaţă mizerabilă poate să facă ce vrea cu mine! Dar s-a înşelat armanic! După angajare a început să îmi facă avansuri şi să mă invite în repetate rânduri la locuinţa sa luxoasă, însă eu l-am refuzat de fiecare dată... Într-o zi, fiind puţin cam ameţit după consumarea unei băuturi alcoolice, mi-a făcut aceaşi ofertă libidinoasă. L-am refuzat mecanic, însă nu ştiam că aveam să am parte de cea mai urâtă experienţă a vieţii mele. În disperarea lui provocată în mare parte de substanţa consumată, a început să mă bruscheze. M-am luptat cu el cât am putut dar evident că puterea unui bărbat ca el nu se putea compara cu fragilitatea coapselor mele nedezvoltate. Era ora închiderii restaurantului. Totul era pustiu. Un bubuit puternic urmat de un ţipăt înfricoşător mi-au făcut inima să se oprească pentru o clipă. Şeful se uita la mine cu nişte ochi mari în care se citea o dorinţa aprinsă. Nu am ştiut ce să fac. Era atât de înfricoşător! M-am panichat şi am încercat să fug, dar fără succes. M-a prins de mână şi a început să îmi tragă de haine. A fost groaznic... Frica îmi paralizase trupul. Eram ca o frunză în bătaia vântului, conştientă de pericolul unei rafale dar incapabilă să mă salvez. Atunci a apărut el. Nu îmi mai aduc aminte cum arăta, ştiu doar că m-a salvat. L-a îndepărtat pe bătrân de mine în timp ce eu am fugit ca o laşă pe prima uşă. Nici măcar nu i-am mulţumit dar nu puteam să mai rămân acolo nicio secundă în plus. Bătârnul nu îşi aminteşte de acel incident...ziua următoare s-a trezit la spital iar doctorii i-au spus că a avut halucinaţii din cauza alcoolului. Eu am scăpat dar încă trebuie să mai lucrez pentru el din lipsă de altă obţiune. Nu am unde să mă mai duc... Nimeni nu m-ar primi în condiţiile în care mai mult de jumătate din populaţia ţării este şomeră, majoritatea având studii superioare. Astfel sunt nevoită ca zi de zi să vin la acest servici mizer, unde sunt plătită foarte prost, cu teama că ceea ce s-a întâmplat în aceea noapte se poate repeta oricând. M-am obişnuit cu ideea şi deja mi-a intrat în rutină atitudinea lui grosolană cu mine şi privirea ciudată.
Ce aş putea să fac?
Mă apuc să spăl vasele dezgustată profund de persoanele care mă înconjuară. Asta e lumea mea, o lume mult prea infectă pentru a mai putea trăi.
- Alina, treci şi curăţă masa cinci iar apoi ia comanda mesei opt, îmi spune cu un glas autoritar şeful în timp ce îşi chema una din chelneriţe în birou.
Asta se întâmplă zilnic. Unica chelneriţă intră în birou iar eu trebuie să îi ţin locul până ce şeful se plictiseşte de ea. Şi ceea ce este cel mai grav este că sunt lăsată singură cu aproape totul, iar dacă nu reuşesc să fac faţa mi se taie din salariu. Ce prostie! Chelneriţa stă şi se tăvăleşte cu patronul prin birou iar eu stau şi servesc clienţii. Şi eu care credeam că totul va fi mai bine dacă vin la serviciu mai devreme: cred că aş fi înnebunit!
Mă duc şi curăţ cât de repede pot masa indicată de şef înainte de a pleca iar apoi încep să iau comenziile care uneori sunt infinite. Bucătarul în unele zile se ascunde în dulapul de resturi şi adorame pentru a scăpa de treabă. La fel ca şi chelneriţa aia uşuratică, lasă totul pe Alina! Atunci eu sunt singură contra zeci de clienţi nervoşi şi înfometaţi! Parcă fac parte dintr-un joc video: Hrăneşte oamenii sau mori! Asta se aplică în general. Sunt zile când am noroc şi nu vine multă lume la restaurant şi atunci nu am probleme dar când este zi de vârf nu vreţi să ştiţi prin ce calvar trec. Să munceşti de la o astfel de vârstă este groaznic. În primele zile veneam acasă la orele 23:00, abia mergând, plină de bătăruri la picioare şi înfometată pe deasupra. Mă trânteam în pat şi nici nu ştiam când am adormit! Cu timpul am început să mă obişnuiesc cu programul şi nu am mai avut probleme. Cât despre picioare...uzez câte o pereche de tenşişi pe lună. O cheltuială în plus.
În fine.. nu vreau să mă plâng cu soarta mea. Nu vreau să impresionez pe nimeni. Asta e viaţa mea, plictisitoare şi grea. Nimeni nu ştie mai bine ca mine cum este să suferi.
Pot să zic că această zi de lucru a trecut destul de repede iar bucătarul şi-a adus contribuţia de zi. Nu am fost nevoită să şi gătesc spre uşurarea mea. Totul a mers bine, fără incidente, doar muzica calmă a unui radio îmi mai ţinea de urât şi scârţâitul unui scaun defect. Şeful a ieşit într-un final din birou cu chelneriţă cu tot, fericit şi mulţumit de ziua de lucru. Cel puţin el! Chelnera se îmbracă repede cu un palton şi pleacă acasă aruncându-mi o privire în care se citea superioritatea. I-am răspuns şi eu acelui gest inadecvat cu o privire dezaprobatoare în care îmi exprimam dezgustul faţa de persoanele ca ea, după care am intrat în biroul şefului pentru a-mi cere salariul.
- Boss, am venit să îmi platiţi salariul pe luna aceasta, spun eu ciocănind şi băgând capul pe uşă.
- Nu îţi dau salariu luna asta, îmi răspunde şeful indiferent de situaţia mea.
- Cum adică, îl întreb eu confuză în timp ce intru în birou pentru explicaţii suplimentare.
- M-am hotărât să te concediez, Alina, îmi spune el rânjind.
- Pe ce motiv, îl întreb eu afectată?
- Îmi trebuie unul pentru a te da afară? Nu cred... Pur şi simplu aşa vreau şi aşa o să şi fac, îmi răspunde el învârtindu-se cu scaunul.
- Ce vreţi să spuneţi? Am greşit cu ceva de mă da-ţi afară tocmai când am nevoie cel mai mult de bani, îl întreb eu confuză?
- Da...îmi răspunde el ridicându-se de pe scaun. Nu vrei să mi te dăruieşti!
Am pălit când am auzit acel răspuns prin care îmi transmitea că totul este pierdut pentru mine dacă nu renunţ la buna mea creştere în favoarea plăcerii unui bătrân cam smintit. Nu puteam să îndur şi asta. Am îndurat prea mult. Am început să vorbesc, să spun tot ce aveam pe suflet, tot ce în ultimul an am înghiţit de teama să nu fiu dată afară. Acum nu mai conta. Nu mai eram angajata lui:
- Eşti un nenorocit Bill, spun eu lăsând orice adresare respectoasă! Crezi că totul se învârte aşa, după cum îţi orbitează ţie planetele? În niciun caz! Cum poţi propune aşa ceva unei minore, unei fete ca mine? Tu ce idee ai despre mine? Că sunt o fluşturatecă ca Alice, chelneriţa, şi că pot să faca aşa ceva fără să îmi pese de mine, fără să nu am un respect pentru propria mea persoană? Pentru ce? Pentru amărâtul acela de salariu pe care cică mi-l oferi din milă? Milă pentru mine? Am muncit lună de lună pentru banii ăia ca un sclav...am muncit cât zece oameni, am pus afacerea asta pe picioare în timp ce tu stăteai şi te „distrai” în biroul tău comfortabil. Ţi-ai bătut joc în ultimul hal de mine. Ceea ce ai făcut tu este inuman, iar acum vii şi îmi propui din nou acelaşi lucru sub ameninţarea că mă dai afară? Nu ai decât. Defapt nu...nu mă dai tu afară pe mine! Eu...fac o pauză pentru a-mi mai recăpăta curajul şi puterea, demisionez! Regret că m-am lăsat folosită de un gunoi ca tine...
- Ai grijă ce vorbeşti fetiţo, îmi spune el vizibil iritat de discursul meu. Ai grijă!
- Şi dacă nu am grijă ce? Mă încui în camera asta jegoasă şi îţi faci poftele cu mine? Crezi că totul se rezumă doar la asta? Doar la plăcerile tale carnale? Ţi se pare normal ce faci tu acum sau mai bine zis ce ai făcut un an întreg? Numai un animal nu s-ar putea stăpâni. Un animal, Bill, unul care nu înţelege ce spun eu, unul ce parctic nu are creier. Tu ai creier Bill?
- Alina...îmi spune el abţinându-se cu greu să nu îmi dea o palmă!
- Nu mai contează cum nu a contat niciodată! E prea greu să găseşti ceva bun aici, în infernul ăsta. Plăteşte-mi salariul pe luna asta, pe care am muncit-o în genunchi, necontând ce greu a fost şi nu o să mai auzi de mine niciodată. De mâine nu mă mai intersează de nimic. Am uitat locul ăsta. Eu nu mai lucrez aici!
- Ia-ţi bani jegoas-o, îmi spune el trântindu-mi în mână un plic! Păcat că eşti a naibii de frumoasă dar nu ştii să te foloseşti talentul pe care îl ai!
- Să mă folosesc de asta! Nici dacă aş muri de foame nu aş face asta! Este cel mai oribil lucru, spun eu ieşind din biroul infect fără nicio urmă de regret pentru tot ce am spus!
Nu mai conta cum arăt sau ce am mâncat la prânz atâta timp cât mă ştiam cu onoarea intactă. Pentru mine a fost şi este întotdeauna mai important să îmi respect cu stricteţe idealurile decât să cad în prăpastia dezamăgirii de sine pentru a duce o viaţa mai bună! Lumea materială nu contează pentru mine! Pentru mine cel mai important este ceea ce ai în suflet, nu exteriorul. Cred că nimeni nu mai gândeşte ca mine. Toţi în ziua de astăzi sunt ghidaţi de interese. Iar scopul scuză mijloacele! Eu nu pot fi aşa. Nu pot!
Cu paşi abătuţi mă îndrept spre orfelinat, spre locul unde speram eu să mă aştepte un pat cald şi un duş fierbinte pentru a putea uita ziua de astăzi. De ce toată lumea este împotriva mea? De ce nu pot să fiu şi eu fericită? În drumul meu spre casă mă abat în zona unde se află casa lui Ga Eul. Doream să o văd o dată, să îmi zică că totul este în regulă şi să mă strângă în braţe. Luminile erau toate stinse iar o linişte mormântală şi sinistră domnea în jur. Probabil că nu o s-o mai văd în momentul în care o să afle despre viaţa mea, despre neajunsurile mele. Şi totuşi...

Am plecat din faţa blocului ei cu lacrimi în ochi, lacrimi mari şi grele se refelectau perfect viaţa mea mizeră!
- Mamă, de ce nu ai putut tu să mă omori? Decât o astfel de viaţa mai bine acceptam bucuroasă moartea, spun eu printre suspine. Este groaznic totul! Nu mai suport!
Nu îmi mai aduc aminte mare lucru din tot ce s-a întâmplat în aceea noapte. Ştiu doar că am aruncat plicul cu bani la coşul de gunoi din faţa orfelinatului. Nu puteam să accept nişte bani atât de murdari. Nu puteam...

Uneori să fi diferit este mai greu decât orice pe lume!

Doar o strângere superficială de mână şi un „bună” spus cu răceală?
Daca tot te-ai apucat sa pui ghilimele, puteai adauga si un semn al exclamarii.

îşi chema una din chelneriţe în birou
Una dintre chelnerite. "Dintre" se foloseste atunci cand ce urmeaza este la plural (de exemplu, chelneritele tale), iar "din" atunci cand ce urmeaza e la singular, dar are sens de plural (de exemplu, unul din clasa, una din echipa). Altfel: "dintre" se foloseste cand te referi la unul sau mai multe elemente ale unei multimi, iar "din" atunci cand te referi la una sau mai multe parti dintr-un intreg. "Una din chelnerite" e un caz fericit, daca scriai "jumatate din chelnerite", implicai folosirea unui topor.

În primele zile veneam acasă la orele 23:00
La ora. Fara gramatica: 23 e "numele" orei si ora e una singura (23). In schimb, intre orele 14-18 (doua ore). + Daca te-as intreba "la cat vii maine? ", ma indoiesc ca ai raspunde "la orele 14", si nu "la doua".

Am greşit cu ceva de mă da-ţi afară
Ma dati. Dumneavoastra (in general, voi) ma dati. Totusi, la imperfect, el da (dadea).

Uneori să fi diferit este mai greu decât orice pe lume!
Sa fii diferit. Se scrie cu doi i la conjunctiv prezent, viitorul format de la conjunctiv si imperativ afirmativ (Sa fii cuminte. O sa fii cuminte. Fii cuminte! Nu fi cuminte!).

mi-a fost milă de tine, vagaboant-o, îmi urlă el în ureche
Vagaboanto. E vocativ, la fel cum (presupun ca) scrii: fato!, soro!, bunico!, Veronico!, desteapto!, ar trebui sa scrii si "vagaboanto!". + De la ce credeai ca vine "vagaboant" si "o"?

Ia-ţi bani, (virgula) jegoas-o, îmi spune el trântindu-mi în mână un plic!
1. Banii (articulat), nu-i da niste bani oarecare.
2. "Jegoaso" e vocativ.


Intotdeauna inaintea conjunctiilor adversative (dar, iar, insa, ci, or) se pune virgula (nu si daca incepi propozitia cu ele, evident). Uneori ai mai pus, da' cam prea rar. Nu m-apuc sa-ti insir aici toate particelele in care n-ai pus.

Cuvintele incidente (precum: de exemplu, de obicei, asadar, din contra, in general, in fine, desigur, dupa mine) si cele spuse de umplutura (precum: ma rog, frate, vere, sa zicem, ce-i drept) se izoleaza prin virgule: iar, (virgula) în consecinţă, nu avem niciodată de spus ceva interesant!


Vocativele/adresarile se izoleaza intotdeauna:

Scuze, (virgula) boss, îi răspund eu într-o doară
Eşti un nenorocit, (virgula) Bill, spun eu
Ai grijă ce vorbeşti, (virgula) fetiţo, îmi spune el
Tu ai creier, (virgula) Bill? (+ fara virgula se poate ajunge la altele. Eu cred ca am creier normal, tu ai creier Bill?)


Cuvinte scrise gresit:

mi-a făcut aceaşi ofertă libidinoasă - aceeasi (nu exista "aceasi")
din lipsă de altă obţiune - optiune
să vin la acest servici mizer - serviciu. Posibil totusi sa fie greseala de tastare, o data ai scris "serviciu".
Chelnera se îmbracă repede - chelnerita (nu exista "chelnera")
Defapt nu... - de fapt
în biroul tău comfortabil - confortabil. S-o scrie in engleza cu m, da' noi avem cuvantul din franceza, unde-i "confortable".

Atunci cand vorbesti ca narator, dupa ce vorbeste vreun personaj, poti sa continui direct dupa semnul de punctuatie corespunzator chestiei pe care o spune personajul (atunci cand nu-i punct, caz in care pui virgula si continui) sau poti sa pui virgula dupa semnul de punctuatie corespunzator chestiei pe care o spune personajul si sa continui. De exemplu: "Te-am angajat doar pentru că mi-a fost milă de tine, vagaboanto, îmi urlă el în ureche!" ar trebui sa fie "Te-am angajat doar pentru că mi-a fost milă de tine, vagaboanto!(,) îmi urlă el în ureche.", virgula din paranteza fiind optionala. + "Da...îmi răspunde el ridicându-se de pe scaun." ar trebui sa fie "Da..., îmi răspunde el ridicându-se de pe scaun."

Probleme cu virgulele mai sunt, da' daca urechea ta nu simte nevoia unor virgule prin anumite parti, degeaba-ti spun eu c-ar trebui sa fie.


Spor la scris!

Chapter V

Nu sunt normală, iar viaţa mea este departe de una frumoasă, ideală pentru un copil de vârsta mea. Defapt nu mai sunt copil. Sunt o fiinţă maturizată înainte de vreme, o fiinţă care a trebuit să îşi ia viaţa în piept încă de mică, o fiinţă ce cunoaşte valoarea unui ban muncit din greu şi a unei vorbe bune spusă la momentul potrivit. Timpul m-a învăţat că sunt singură pe lume iar acest oraş infect, pe care îl detest, mi-a dat cea mai dură şi importantă lecţie a vieţii, că nimic nu este întotdeauna ceea ce pare. Dar oare de ce eu? De ce este nevoie de toată suferinţa asta? De ce nu am şi eu pe cineva care să mă ajute, să mă iubească, să mă protejeze? De ce...?
Lacrimile îmi secaseră de mult. Mi-am pierdut lacrmile încă din copilărie, când plângeam după părinţii ce nu au venit niciodată. Una câte una s-au dus, iar acum nu mai are rost să încerc să le vărs. Ar fi de prisos! Ele sunt doar felul în care ni se arată sentimentele cele mai adânci, sentimente ce fiecare om încearcă să şi le ascundă sub o mască de indiferenţă, dar care uneori, această mască, poate fi spartă în mii şi mii de bucăţele. Suntem oameni, iar lacrimile ne caracterizează.
Încerc să îmi stăpânesc furia şi dezgustul ce mi-au înlocuit treptat starea de tristeţe şi durere. Aş vrea să îl am acum pe Bill în faţa mea ca să pot să îi dau un pumn în faţa aceea de monstru. Monstru cu chip uman! Oare de ce nu am avut curajul să fac acest gest agresiv atunci când m-a concediat? Probabil că acum m-aş fi simţit mult mai bine. A fost greşeala mea că nu l-am acuzat de hărţuire sexuală la adresa unei minore. Cel puţin aşa ar fi avut nişte probleme, însă nu mă cobor până la nivelul acela, să mă târ prin tribunal, avocaţi şi sentiţe amânate, pentru unul ca el.
Ajusesem la camara mea, care se afla la ultimul etaj al orfelinatului. Locuiam singură în acea cameră şi împărţeam baia cu încă trei persoane. Nu era chiar aşa de rău. Dacă vă vine să credeţi că şi aici, unde teoretic ar trebui să fiu înţeleasă pentru că sunt înconjurată de copii ce sunt aceaşi situaţie ca a mea, sunt discriminată şi izolată în lumea mea. Şi sincer nu le-am făcut nimic. Nu am făcut nimic, decât am încercat pe cât posibil să mă integrez vorbind cu ei... M-au ignorat şi m-au făcut să mă simt prost la fiecare mişcare pe care o făceam. Îmi urmăreau gesturile şi le imitau în cel mai caraghios mod posibil, şi aici nu mă refer la copii de 5-6 ani, şi de copii de vârsta mea, care teoretic ar trebui să fie destul de maturi ca să înţeleagă situaţia în care se află şi care vor fi urmările ei. Atâta prostie şi incultură! De aceea probabil locuiesc singură şi sunt mereu ultima care ajunge acasă şi foloseşte baia. Pentru această comunitate sunt un intrus, o persoană ce parcă le încalcă teritoriul, o persoană ce parcă astăzi o văd pentru prima oară. Sunt mereu singură şi probabil aşa voi rămâne pentru totdeauna!
Când să intru în camera mea, o voce destul de cunoscută, ce aparţinea stăpânei orfelinatului, îmi pronunţase numele destul de tare pentru a o putea auzi dar totuşi în limitele normalului pentru a nu trezi restul de copii ce dormeau de ore bune. Era trecut de miezul nopţii... Las mânerul uşii din mână şi mă întorc spre ea, oarecum speriată de prezenţa acesteia la o astfel de oră, pe aceste holuri pustii. Dânsa era destul de bătrână, tunsă scurt, cu un breton ce îi ascundea ridurile caracteristice vârstei. Ea a fost cea ce m-a găsit pe treptele orfelinatului într-o zi rece de iarnă, mai mult moartă decât vie. Dacă ar trebui să mulţumesc cuiva pentru că exist astăzi, ea este singura care ar merita. Oricum, nu este însă cu mult mai presus decât restul oamenilor pe care îi detest. De-a lungul timpului şi ea s-a lăsat condusă de interesele proprii, judecata şi raţiunea logică şi dreaptă întunecându-se treptat. Astfel, de câţiva ani încoace, am asistat la schimbăti majoare în comportamentul ei. A început să fie avară şi să nu îi mai pese la fel de mult precum o făcea la început, când a deschis acest orfelinat, de copii pe care îi ajută. Condiţiile de trai au început să scadă, mâncarea pe care ne-o oferea a început să fie din ce în ce mai proastă, astfel eu trebuind să renunţ la ea, iar sistemul de adopţie, deja destul de complicat, a fost suplimentat cu nişte taxe „speciale”. Multe adopţii au fost întrerupte iar zeci de copii şi-au pierdut şansa la o viaţa normală şi fericită, alături de o familie nouă. Oricum, nu o judec. Este o persoană destul de drăguţă, în ciuda acţiunilor ei materialiste.
- Alina, am putea vorbi o secundă, mă întreabă ea zâmbind?
- Desigur, doamnă Maria. Ce s-a întâmplat, o întreb eu speriată de expresia feţei sale atât de serioase...
- Este destul de grav, îmi spune ea punându-mi mâna pe umăr. Şti ce zi este astăzi?
- Probabil că luni, îi răspund eu zâmbind.
- Nu ca săptămână, mă corectează ea. Astăzi este ziua ta de naştere, mă informează bătrâna doamnă, privindu-mă grav.
- Este, întreb eu nehotărâtă? Ştiţi doar că niciodată nu am vrut să o serbez. Am urât ziua asta mereu, îi răspund eu schimbându-mi starea de spirit dintr-o dată, de la calmă şi binevoitoare, la discomfort !
- Da, dar...cotinuă doamna Maria.
- Dar ce, reiau eu cuvintele ei mecanic, simţând parcă catastrofa ce se ascundea în spatele lor?
- Astăzi împlineşti 18 ani, draga mea, îmi spune ea tristă.
- Optsprezece, reiau eu mecanic? Sunt majoră, întreb eu din nou?
- Se pare că da...
Oarecum mă simţeam uşurată că nu mai asta fusese problema, dar simţeam eu că ceva nu este în regulă, iar presimţirea mea avea să se adeverească curând. Prea curând pentru a îmi putea da seama, ce se întâmpla defapt.
- Şi înţelegi ce presupune împlinirea acestei vârste, mi se adresează din nou doamna Maria, după o pauză?
- Înafară de dreptul la vot şi asumarea propriilor mele fapte, după cum prevede Codul Penal şi Constituţia, nu. Ce ar mai trebui să ştiu?
- Alina, mă doare sufletul să îţi spun asta, dar, cât de curând posibil, trebuie sa părăseşti acest orfelinat, mă informează bătrâna privindu-mi atent fiecare reacţie, fiecare muşchi al feţei.
Totul se prăbuşise sub mine, odată cu aflarea acestei veşti catastrofale, ce avea să îmi schimbe viaţa drastic. Pierdusem şi camera. Pierdusem totul. Privirea mi se blochează asupra tenişilor mei prăfuiţi. Doamna Maria încearcă să mă consoleze, să îmi explice că nu e totul pierdut, că pot găsi cu uşurinţă un alt loc în care să stau. Minciuni! Nu aveam nicio şansă în lumea de afară. Nu mai aveam nici serviciul. Nu mai aveam nimic.
- În cât timp trebuie să părăsesc orfelinatul, o întreb eu sumbră, neridicând privirea din pământ?
- Cel mult o săptămână, îmi spune ea îngrijorată...
- Mulţumesc mult, îi răspund eu pe acelaşi ton indiferent, intrând în camera mea, fără să îmi mai pese dacă ea terminase sau nu de spus tot.
După cinci minute, i-am auzit paşii îndepărtându-se, însă nu înainte de a îmi spune un noapte bună, forţat şi probabil dezamăgit de reacţia mea.
Mă trântesc în patul şifonat. Oare ce aş mai putea face? O grămadă de întrebări, de temeri, de idei mi se luptau în creieraşul meu vizibil marcat de lovitura primită. Mă temeam de ziua de mâine, eu care am înfruntat totul, întotdeauna, cu privirea sus şi hotărâtă. Ce aş putea face? Am zilele numărate. O săptămână şi nimic mai mult. Doar una. Apoi calvarul se va declanşa, iar vântul vieţii care a spulberat pe mulţi de pe calea ce dreaptă şi justă, mă va prinde şi pe mine şi mă va transforma în ceea ce am urât din totdeauna, o fiinţă comună, plictisitoare şi anostă. Nu este drept!
Cum o să mă descurc mai departe, având în vedere că sunt încă clasa a XI? O să trebuiască să renunţ la şcoală, la felul meu de a fi, să mă îngrop de vie în rămăşiţele trecutului distrus într-un orfelinat pustiu şi neprimitor? Asta trebuie sa fac? Să îmi încalc principiile? Să îmi distrug moravurile? Să mă calc în picioare şi să învăţ ce este dispreţul de sine? Asta este soluţia? Este prea dureros pentru mine... Nu voi putea face asta! Atunci o să trebuiască să mor, în cel mai bun caz. Să fiu găsită la marginea unui trotuar sau pe o bancă în parc, îngheţată de vie, dacă o să prind iarna, sau moartă de foame. Şi oare cine va fi de vină? Cine îşi va asuma responsabilitatea pentru moartea mea? Nimeni... Nimănui nu-i va păsa. Voi muri, cum au mai murit şi alţii probabil, fără zgomot, fără să ştie nimeni, şi poate, dacă voi avea noroc, peste ani şi ani, cineva îmi va găsi oasele prăfuite şi călcate în picioare de atâta nepăsare şi lipsă de constiinţă. Probabil asta va fi. Îmi voi găsi sfârşitul, dar mai bine asta decât să trăiesc într-o lume falsă unde chiar şi eu mă prefac a fi altcineva, doar pentru a mai supravieţui o zi sau două în plus. Dacă nu m-ar fi abandonat, probabil aş fi avut şi eu o viaţa decentă...

Am adormit într-un final, cu aceleaşi întrebări chinuitoare şi speranţe zdorbite.

________________________________________________________

Mulţumesc mult pentru sfaturi Lain! Chiar aveam nevoie ca cineva să îmi arate unde greşesc şi ce ar trebui să mai corectez la felul meu de a scrie. Apreciez mult munca ta!

Cu placere! Ma bucur ca te pot ajuta. ^^

sentimente ce fiecare om încearcă să şi le ascundă sub o mască de indiferenţă
De obicei, "ce" il poate inlocui pe "care" fara probleme, doar ca aici nu iti trebuie "care", ci "pe care". Sentimente pe care fiecare om incearca sa si le ascunda.

Ea a fost cea ce m-a găsit pe treptele orfelinatului într-o zi rece de iarnă
Cea care.

să mă târ prin tribunal, avocaţi şi sentiţe amânate, pentru unul ca el
Sa ma tarasc. Zici ca nu voia sa se tarasca prin avocati si sentinte amanate?

Şi, (virgula) sincer, (virgula) nu le-am făcut nimic.
"Sincer" e cuvant incident, se izoleaza prin virgule de restul propozitiei. Daca nu-l izolezi se (poate) intelege altceva.

Nu am făcut nimic, decât am încercat pe cât posibil să mă integrez vorbind cu ei...
Doar am incercat. "Decat" se foloseste in propozitii negative (nu am incercat decat sa ceva, de exemplu).

A început să fie avară şi să nu îi mai pese la fel de mult precum o făcea la început, când a deschis acest orfelinat, de copii pe care îi ajută.
De copiii (e articulat).

Desigur, doamnă Maria. Ce s-a întâmplat, o întreb eu speriată de expresia feţei sale atât de serioase...
Daca o intrebi, pui semnul intrebarii la sfarsitul intrebarii, ca altfel nu mai e intrebare.

Şti ce zi este astăzi?
Stii. Are doi i la indicativ prezent (tu stii), la conjunctiv prezent (tu sa stii) si la viitorul format de la conjunctivul prezent (tu o sa stii), in rest are un singur i.

mă simţeam uşurată că nu mai asta fusese problema
Numai asta. Se scrie legat atunci cand il poti inlocui cu "doar" fara a schimba sensul propozitiei. Se scrie "nu mai" atunci cand "nu" e negatie (nu mai scriu, nu mai alerg, nu mai stiu), "mai" fiind intre "nu" si un verb.

având în vedere că sunt încă clasa a XI?
Clasa a XI-a. Probabil spui "clasa a unsprezecea", iar "a XI" e doar "a unsprezece".

Prea curând pentru a îmi putea da seama, (virgula pusa aiurea) ce se întâmpla de fapt.
"Ce se intampla de fapt" e completiva directa, iar atunci cand e dupa regenta ("prea curand pentru a imi da seama") nu se izoleaza prin virgula. Altfel: cand spui ce-ai scris tu, nu faci nicio pauza intre "da seama" si "ce se intampla".


Cuvinte scrise gresit:

Defapt nu mai sunt copil + ce se întâmpla defapt - de fapt (+ n-ar strica o virgulita mititica dupa primul "de fapt")
Înafară de dreptul la vot - in afara
am urât din totdeauna - dintotdeauna


De ce scrisei ce scrisei pe la sfarsitul celuilalt post:

Alina, am putea vorbi o secundă, mă întreabă ea zâmbind? Nu stiu, te-o intreba zambind. Cam asta-i diferenta dintre ce ai tu si "Alina, am putea vorbi o secunda?, ma intreaba ea zambind.".
Este, întreb eu nehotărâtă? Mhm, pare a fi nehotarata. Ce-ai scris nu e acelasi lucru cu "Este?, intreb eu nehotarata.".
Da, dar...cotinuă doamna Maria. Daca nu pui virgula dupa punctele alea de suspensie cititorul o sa-nteleaga ca doamna Maria continua sa vorbeasca. Si nu-i cazul.

La fel pentru celelalte situatii asemanatoare.


Chestii generale:

- ai mai uitat cateva virgule inaintea conjunctiilor adversative, vreo trei cred
- ai cateva greseli de tastare/mai mananci cuvinte
- ai grija cu propozitiile atributive. Daca le separi prin virgula de regenta (atunci cand nu mai ai chestii intre ele) sunt explicative si nu sunt neaparat necesare pentru intelegerea corecta a frazei, altfel sunt determinative si nu pot fi omise (din ce-ai scris tu: odată cu aflarea acestei veşti catastrofale, ce avea să îmi schimbe viaţa drastic.).


Spor la scris!

Chapter VI

Dimineaţa îşi face simţită prezenţa în camera mea pustie şi goală, trimiţând nişte raze timide prin fereastra întredeschisă, sperând că va putea să alunge întunericul dimprejur. Întunericul nu va dispărea, însă aşa de uşor pentru că eu nu pot să mai văd luminţa de la capatul tunelului, cum obişnuiam adesea în astfel de momente. A murit totul în jur. A murit lăsând în urmă doar un trup inert, prăbuşit pe o pernă udată de lacrimi fierbinţi, într-un pat meschin şi rece. Nu mai are importanţă nimic acum, cum n-a avut niciodată...

Mă ridic din pat, mai obosită ca întotdeauna, abia putând să mă ţin pe picioare. În lipsea hotărârea, îmi lipsea curajul, îmi lipsea voinţa oarbă care mi-a ghidat paşii până la vârsta asta. Am împlinit optsprezece ani, iar lumea în care obişnuiam să trăiesc s-a schimbat dramatic în doar zece minute... Tipic. Probabil asta este soarta mea, soartă ce de multe ori am renegat-o, dar acum când a sosit clipa să o înfrunt, mă simt mai slabă şi mai inferioară decât oricând. Îmi târ trupul greoi până la baie, unde mă întâlnesc cu una din fetele orfelinatului, Madalina, cu ochii albaştri şi păr blond împletit în două codiţe. Părea drăguţă la prima vedere, dar deja mi-am creeat un reflex în a nu mai judeca oamenii după înfăţişare. Reflexul acesta m-a ferit de multe probleme şi suferinţe. Chiar înainte de a ieşi, respectiva fată îmi aruncă una din acele privirii tăioase, de care acum nu mă mai tem, finalizându-şi atacul la adresa pesoanei mele, destul de indiferentă şi suspicioasă, la aceea oră matinală, cu o replică răutăcioasă:

- Încă nu ai plecat? Nu am scăpat de una ca tine?
- Pui nişte întrebări foarte stupide pentru vârsta ta, Mădălina, îi răspund eu pe acelaşi ton indiferent pe care îl adopt mereu în conversaţiile cu persoane de tipul ei.
- De ce consideri stupid? Stupidă eşti tu!, încearcă ea o replică, adevărat, cam copilărească şi seacă.
- Întâi caută în dicţionar semnificaţia cuvântului „stupid”, iar apoi mai stăm de vorbă, îi reproşez eu.
Şi avusem mare dreptate cu ceea ce spusesem. Mădălina mă privi destul de încurcată de situaţie şi realizând că ea chiar nu cunoştea sensul acelui cuvânt, s-a retras în linişte, abandonând câmpul de luptă, ca o adevărată înfrântă. Dovada clasică a prostiei omeneşti...

Îmi fac un duş rapid şi mă grăbesc spre camera mea, pentru a putea să plec la şcoală. După cesul meu eram în întârziere, dar nu prea conta. Oricum, nimeni nu avea să îmi ducă lipsa, orice aş face sau spune. Nici nu avea rost să mă grăbesc să plec. Însă, din nou, ceva neaşteptat îmi schimbă toate planurile. În faţa uşii mele se afla un geamantan mare şi negru. Surâd la această încercare copilărească, dar destul de jenantă, de a-mi arata că nu sunt dorită aici şi că ar trebui să plec cât mai repede posibil. Dacă aş avea şi unde să plec, aş face-o cu mare bucurie, fără ca măcar să privesc înapoi, spre trecut. Privesc cu mai multă atenţie impunătoarul obiect şi obeserv un bilet.

”Dispari odată şi nu ne mai fă şi nouă viaţa grea!”

Ridic biletul şi îl strâng cu putere în pumn, sperând ca astfel să fac toată durerea să dispară la fel de repede şi spontan precum apăruse. Însă, nu am această putere şi nu o voi avea niciodată, iar durerea continuă să îmi subjuge mintea şi mă facă să nu mai gândesc lucid. Deschid uşa la cameră şi bag geamantanul înăuntru. Mă îmbrac grăbită cu ceea ce îmi pică în mână, fără ca măcar să îmi pese dacă arăt bine sau nu. Am renunţat de mult la astfel de lucruri anonste, pe care niciodată nu le-am considerat necesare, cu toate că am admirat întotdeauna frumuseţea şi bunul-gust. Le-am admirat, însă nu le-am lăsat să mă facă să judec o persoană după aceste caracteristici ale corpului. După ce această rutină îndeplinită, îmi iau geanta pe umăr, după ce arunc grăbită în ea câteva cărţi, şi plec înspre alt iad.
Dacă ar fi să îmi privesc viaţa, nu aş putea să mă abţin să nu râd de ea. Mă consider importantă şi specială, dar nu sunt decât o persoană normală, total neimportantă pentru societatea în care trăiesc. Consider că raţionamentul meu este corect, dar de unde poate să percepă mintea umană ce este corect sau greşit. Cred că ştiu înspre ce mă îndrep, dar întotdeauna ceva sau cineva a avut grijă să îmi înoade aţele cu care îmi conduc existenţa, asemenea unei marionete. Ce patetică sunt...

În mai puţin de zece minute ajung la şcoală, mult iubitul meu loc de joacă! Oare încep să o iau razna sau aceasta este replica minţii mele obosite să tot lupte cu atâtea neajunsuri şi probleme? Prin ironizare pot să mă destind şi eu cel puţin! Deschid uşa clasei mele, îmi cer scuze de întârziere profesorului prezent şi mă aşez indiferentă în banca mea, lângă Ga Eul, micuţa mea colegă. Nu ţin minte să îi fi acordat vreo privire când m-am aşezat, dar puteam simţi cum ea mă studiază foarte atent, observând fiecare detaliu. Nu mă deranjau privirile, m-am obişnuit cu ele de foarte mult timp, însă ale ei aveau ceva special, ceva ce mă făcea să tremur. Ceva ce nu mi s-a mai întâmplat până acum. Profesorul iese din clasă, după ce ne dă o temă imensă pe care evident că nu aveam să o fac, lăsând în urma lui nişte elevi nervoşi, înarmaţi cu replici dure.

- Ia uite ce avem noi aici!, spune unul dintre ei, strânind un râs isteric şi forţat printre colegii lui.
- Cele două ciudate, răspunde un altul.
Eu şi Ga Eul nu ripostăm, nu avem nicio reacţie, nu ne mişcăm niciun muşchi al feţei...
- Şi stai că îmi aduc aminte de ceva..., sugerează unul dintre ei făcându-i un semn sugestiv prietenului de lângă el.
- Adevărat. Ne aducem aminte de o fată care are tupeu să se cotrazică cu noi. Nu-i aşa?
- Şi parcă pe aceea fată o cheamă Alina?, completează râzând o fată din cele zece prezente!
- Şi ce facem noi cu cele care au un astfel de tupeu?, întreabă un altul.
- Le facem să regrete!

Şi fără să aştepte un răspuns din partea mea, mă prind şi de mâini şi de picioare, şi mă duc în latura nordică a liceului, latură ce a fost închisă după Revoluţie. Am încercat eu să scap, dar inutil. Eram prea bine prinsă , iar băieţii care mă transportau erau foarte bine lucraţi. Nu avem vreo şansă de a scăpa. Şi credeam că nu poate fi mai rău...
Mă trântesc jos, pe cimentul rece, toată clasa adunându-se în jurul meu, aşteptând probabil să îmi primesc pedeaspa pentru că am îndrăznit să îi sfidez pe ei, cei mai iubiţi copii din liceu, dar şi cei mai influenţi.

- Probabil ţi-ai dat şi tu seama că nu mai glumim cu tine, nu-i aşa jegoaso?, mă întreabă şefa clasei în timp ce mă trage de păr.
- Probabil e invers, spun eu rânjind la ei, nerenunţând nici în ultima clipa la atitudinea ce mi-a adus problema asta pe cap.
- Târâtură!, îmi spune o altă fată din mulţime în timp ce îmi dă un pumn în burtă.
- Târâtură se numeşte cel ce dă, nu cel ce primeşte, o corectez eu zâmbind.
- Matt, Josh, Liviu, spune încă cineva din mulţime, ţineţi-o puţin!
- Vă este şi frică să vă bateţi cu mine?, întreb eu râzând. Îi puneţi pe băieţi să mă ţină?
- Tu...îmi spune o altă colegă înfuriată pâna la extrem, în timp ce îmi administrează nişte pumni în faţă!
- Acum înţeleg! Vreţi să mă bateţi pentru că aţi înţeles că sunt mai frumoasă decât voi! Vreţi doar o şansă, le contra-atac eu cu ceea ce mi-a mai rămas, cuvântul!
Şi aşa stomacul meu înfometat a ajuns sacul de box al colegilor mei impulsivi şi stupizi. Şi, sincer, nu s-au oprit prea curând. Eu încasam şi tăceam, iar ei nu înţelegeau de ce nu imploram mila lor, de ce nu mă târam de durere pe jos.
- Mai bine ştiu că mor acum decât să primesc mila unora ca voi! A unor oameni fără sentimente! Fără compasiune pentru semeni, ţip eu în timp ce începe să îmi curgă un lichid roşiatic din nas, în urma lovirii capului meu cu o bâtă.

Atunci au renunţaţ la bătaie înţelegând că nu asta e soluţia, în favoarea umilinţei, ştiind că aceasta era cel mai greu lucru de suportat pentru mine. Au adus ouă, făină şi nişte alimente stricate. Apoi au început să arunce cu toate acele lucruri în mine, fără vreo reţinere, fără vreun regret, fără să îşi pună întrebarea: „Oare e corect ceea ce facem?”
Am suportat şi asta, cu toate că tot corpul mă durea, iar faţa mi se umflase. Nu conta pentru mine tratamentul inuman la care sunt supusă. Oricum nu mai aveam pentru ce să mai lupt.
- Imposibil! Tot nu te-ai săturat de bătaie?, mă întreabă Matt în timp ce îşi stinge ţigarea aprinsă de gâtul meu, zgâriat de unghiile false ale agresoarelor mele.
- Orfana dr**u! Pe cât de săracă, pa atât de proastă!
- În loc să ne pupi picioarele că ai dreptul de a fi lângă unii ca noi, nişte aristrocaţi ce plătesc taxele la stat, ca tu să te lafăi în orfelinate!
- Din bani noştri, din mila noastră trăieşti tu astăzi!
- Cine ştie ce curvă o fi fost măta!
- Aia o să ajungi şi tu...termină şefa clasei scuipându-mi trupul prăbuşit într-o baltă de sânge!

Spectacolul se terminase, iar ei se întorc la clase mai fericiţi şi mai muţumiţi ca niciodată. Un singur lucru am mai putut vedea înainte ca ghearele disperării şi ale durerii să mă prindă în fantesmele lor nedesluşite: chipul blând al prietenei mele, Ga Eul. Apoi totul se întunecă în jur, iar pleoapele îmi cad grele. O să supravieţuiesc...moartea pentru mine nu poate fi aşa de frumoasă!

Diferenţe vor exista întotdeauna...
Cu advărat fericit va fi cel ce va putea să vadă dincolo de ele

_________________________________________________________________
Sper ca acest capitol să fie mai bun din punct de vedere gramatical faţă de predecesorul său. Aştept părerile voastre! Mulţumesc pentru critică Lain, chiar am nevoie de mult ajutor. Până acum nu mi-am dat seama ce greşeli stupide pot să fac.

Cu placere! ^^

Îmi târ trupul greoi până la baie
Imi tarasc.

dar deja mi-am creeat un reflex
Mi-am creat. Cum sa-ti dai seama usor cati "e" iti trebuie: verbul "a crea" are un "e" in plus fata de "a lucra" conjugat la aceeasi persoana, acelasi numar, mod si timp. Se-ntampla asta pentru ca "a crea" si "a lucra" se conjuga amandoua folosind aceleasi terminatii, "a lucra" de la radicalul lucr-, iar "a crea" de la radicalul cre-, carevasazica "a crea" are un e in plus din radical. De exemplu: tu lucrezi (un e) - tu creezi (doi e), eu am lucrat (niciun e) - eu am creat (un e), ei sa lucreze (doi e) - ei sa creeze (trei e), ea lucrase (un e) - ea crease (doi e).

una din acele privirii tăioase
Priviri. E doar plural, n-ai de ce sa-l articulezi.

”Dispari odată şi nu ne mai fă şi nouă viaţa grea!”
Nu ne mai face. Imperativul negativ se formeaza la singular cu "nu" si infinitivul verbului, probabil scrii: nu desena! (nu: nu desenezi!), nu alege! (nu: nu alegi!), nu urca! (nu: nu urci!), deci ar trebui sa scrii si "nu face!".

Şi parcă pe aceea fată o cheamă Alina?
Pe acea fata. Pe acel baiat. In schimb, pe fata aceea, pe baiatul acela. Acea/acel se foloseste inaintea substantivului, iar aceea/acela dupa.

Orfana dr**u!
Dracu' (cu apostrof). Desi majoritatea zic asa (si-i in regula s-o faca si tipul, da' s-o faca cu tot cu apostrof), ar trebui sa fie "orfana dracului" (forma de genitiv a substantivului "drac", mai precis), ca doar zicem "caietul elevului", nu "caietul elev(ul)".

Din bani noştri, din mila noastră trăieşti tu astăzi!
Din banii (articulat) nostri.

Cine ştie ce curvă o fi fost măta!
Mă-ta. "Mă" vine de la mamă/maică, iar "ta" e adjectiv posesiv, sunt chestii diferite. Se leaga prin cratima pentru ca mamă/maică nu e articulat (spre deosebire de "mama ta", "maica ta" - articulate, deci fara cratima). Din aceeasi categorie: soră-sa, frate-său, maică-mea, soră-mea, frate-meu.


Întunericul nu va dispărea, însă aşa de uşor
Mnh, e vina mea. Aici "insa" nu arata o opozitie directa fata de ceva mentionat anterior (cum ar fi facut-o dac-ai fi scris: sperând că va putea să alunge întunericul dimprejur, însă acesta nu va disparea blabla, restul). Cand e in interiorul unei propozitii conjunctia "insa" (conjunctia "deci" si adverbul "totusi") nu se separa prin virgule de restul propozitiei. Adica scriem de exemplu: nu va disparea insa asa de usor; nu este insa ceea ce credeai; nu am uitat totusi ce-ai facut; nu este totusi corect fata de ei; fara deci sa aminteasca. De asemenea, in vorbire nu faci nicio pauza, deci virgula nu-i justificata nici macar asa. Oricum, banuiesc c-ai prins ideea.

Însă, nu am această putere şi nu o voi avea niciodată,
Cand citesti particica asta cu voce tare, faci vreo pauza intre "insa" si "nu am"? Daca nu, n-ai ce face cu virgula aia acolo.

mă prind şi de mâini, (virgula) şi de picioare, (virgula pusa aiurea) şi mă duc în latura nordică a liceului
Cand ai doua conjunctii repetate (de obicei, si, ori, sau, ba, nici) se separa perechile, adica: si una, si alta; ori una, ori alta; nici una, nici alta, si tot asa. + Se pune virgula inaintea lui "si" (special pentru el) atunci cand are sens adversativ, adica poate fi inlocuit cu o conjunctie adversativa/arata o opozitie fata de ceva de dinainte si nu se modifica sensul frazei, de exemplu: pana la urma i-am luat lacramioare, si (= iar) nu ghiocei.

cineva a avut grijă să îmi înnoade aţele cu care îmi conduc existenţa, asemenea unei marionete
In comparatii, nu se separa "ca" / "asemenea" / "decat" de termenul comparat. Aici, daca pui virgula acolo, "asemenea unei marionete" n-are treaba cu "existenta" (cum probabil voiai), ci cu "cineva", "a avut grija" sau "sa innoade".

Ce patetică sunt...
Um, sigur voiai patetic? E posibil sa da, intreb doar.

Incepusei bine cu semnele de punctuatie de dupa vorbirea directa, da' te-ai oprit repede.


Cuvinte scrise gresit:

ceva sau cineva a avut grijă să îmi înoade aţele - innoade (in + nod)
le contra-atac eu cu ceea ce mi-a mai rămas - contraatac
nişte aristrocaţi ce plătesc taxele la stat - aristocrati


Spor la scris!

Chapter VII


Simt cum capul îmi plesneşte de durere, iar un miros dulceag şi călduţ îmi inundă nările. Îmi deschid timid ochii, lăsându-i să fie orbiţi de un roz destul de strident. Încerc să îmi ridic una din mâini pentru a-mi feri instinctiv privirea amăgită de acel decor înceţoşat, dar o durere îngrozitoare mă face să mă manifest printr-un ţipăt destul de jalnic. Firea mea umană nu a dispărut, iar asta mă face să tresar. Nu cred că am murit şi puţin probabil să visez. În general visele sunt doar amăgirile imaginaţiei noastre şi reflexia dorinţelor subconştientului nostru. De aceea probabil, în general, eu nu visez, sau rar când o fac acele vise nu sunt tocmai plăcute.

- Te-ai trezit? aud o voce binevoitoare că îmi şopteşte la ureche în timp ce o mână rece îmi atinge fruntea. Nu te forţa prea mult...!
- Unde naiba sunt? Cine dracu' eşti? întreb eu printre dinţi, fără pic de putere, încercând să mă ridic din respectivul loc în care mă aflam. Dar cum trupul meu era foarte slăbit, am rămas acolo jos, aşteptând un răspuns.
- Sunt Ga Eul, Alina. Stai liniştită! Aici nimeni nu îţi vrea răul, spune aceaşi voce atigându-mi faţa cu mâna, în semn de încredere şi prietenie.
- Ga Eul, repet eu mecanic? Şi pe ea au prins-o? întreb eu dezorientată, neînţelegând situaţia şi prezenţa prietenei mele în camera în care mă aflam.
- Nu m-a prins nimeni. Doar tu, sărăcuţa mea prietenă, ai avut de încasat lovituri grele din cauza mea. Eu sunt bine datorită ţie, îmi spune vocea tremurând de emoţie.
- E bine? Trebuie să o văd, trebuie să îi explic! Nu am minţit-o...
- Ştiu. Ştiu! Nu te mai îngrijora pentru asmenea fleacuri! Încearcă să dormi şi să nu te mai gândeşti la lucruri triste. O să vină şi medicul în curând. O să te faci bine, şi acoperindu-mi trupul inert cu o pătrură, vocea care se părea că aparţinea singurei persoane pe care o iubeam, dispăru, lăsând în urmă doar amintirea vagă a prezenţei ei trecătoare.

Timpul a trecut, iar secundele, minutele, orele în succesiunea lor monotonă şi grăbită m-au făcut să pierd rândul zilelor. Pleoapele îmi cădeau grele, iar dureri îngrozitoare mă făceau să regret scurtul timp în care puteam privi tapetul roz al camerei în care îmi duceam existenţa. Erau momente în care vorbeam singură, iar altele în care nu puteam vorbi deloc. Era aşa de linişte încât deseori îmi făceam griji că există posibilitatea de a mă afla într-un mormânt. Închipuirile minţii mele bolnave. Ga Eul venea destul de des pe la mine cu un personaj necunoscut mie, îmbrăcat în alb, ce probabil era doctorul de care îmi vorbise anterior. Era totul aşa de sumbru încât nici chipul prietenei mele nu mai putea alunga norii cenuşii ce mi-au întunecat cerul vieţii.

Însă cu timpul am început să mă simt mai bine. Ceaţa din priviri a dispărut odată cu secundele, lăsându-mă să mă bucur cel puţin de claritatea obiectelor ce mă înconjurau şi care probabil îmi împărtăşeau suferinţa. Dar cel mai important, acum o puteam vedea pe Ga Eul, şi să mă conving că este teafără şi nu a păţit nimic. Şi doctorul părea încântat de progrese şi de aceea am început să îl văd din ce în ce mai rar, pănă într-o zi când nu a mai apărut deloc la vizita obişnuită.

Prietena mea îşi luase rolul de infirmieră şi făcea din suferinţa mea o plăcere. În momentele în care aveam crize de anxietate, ea era cea care mă calma cu vocea ei calmă şi duioasă. Tot ea era cea care mă hrănea cu cele mai gustoase lucruri pe care le-am mâncat vreodată, şi de asemenea îmi citea în fiecare seară câte o poveste din cărţile ei preferate, până în momentul în care somniferele îşi făceau efectul. Zâmbetul ei îmi dădea putere să lupt cu boala, iar prietenia ei nemăsurată pentru o persoană pe care abia a cunoscut-o mă făcea uneori să plâng. Fata asta era cu adevărat este specială!

Am putut apoi să îmi mişc mâinile, care până în momentul acela, erau o cauză pierdută. Chiar şi doctorul le dădea puţin şanse de a se recupera. Fusesem atât de rău bătută, încât starea mea destul de precară de sănătate m-a adus în doar câteva momente la marginea prăpastiei dintre viaţa şi moarte. Ga Eul mi-a spus că am suferit nişte operaţii destul de complicate, iar posibilitatea de a mai fi ca înainte de incident, era destul de redusă. Ea însă nu renunţase la speranţă şi mă sfătuia mereu să îi urmez sfatul, neavând încotro. Alte săptămâni dureroase, alt timp pierdut printre pastile şi şedinţe de recuperare. Nu ştiam cât de mult contează să ai grijă de sănătatea ta. În câte rânduri munceam fără să îmi pese de durere sau oboseală, peste câte mese săream numai ca să am bani să mă întreţin. Câte sacrificii nu am fost nevoită să fac pentru a nu fi judecată pentru nivelul meu redus de trai? Sacrificii inutile în ziua de astăzi. Dacă nu ai o maşină şi un portofel plin de bani, nu te bagă nimeni în seamă. Practic nici nu exişti, ca şi în cazul meu. Prietenia şi caracterul unei persoane nu se măsoară în numărul de cai ai maşinii deţinute sau al bacnotelor din buzunar. Nu există aşa ceva, cel puţin teoretic. În realitate mă suprinde exitenţa unor astfel de persoane.

A mai trecut ceva timp şi am putut să mă ridic din patul ce mă ţinuse captivă în decursul acestei perioade monotone şi plictisitoare. Era un sentiment aşa de plăcut...să îmi simt picioarele, să pot să mă plimb prin casă, să mă duc singură la baie! Era aşa de minunat! De multe ori se spune că nu înţelegem valoarea lucrurilor pe care le avem până în momentul când le pierdem şi pe acestea, ca şi cazul meu. Acest timp în care eu nu am putut să fac nimic, m-am gândit la foarte multe lucruri şi situaţii, însă tot nu am putut găsi soluţia problemei mele. Într-o zi, ne mai putând suporta presiunea emoţiilor ce mă frământau zi de zi, m-am destăinuit prietenei mele:
-Ga Eul, de ce faci asta?
- Ce fac? mă întreabă ea surpinsă de incertitudinea cu care mă adresasem. Nu este bună mâncarea?
- Nu asta, îi răspund eu abătută, simţind un gol imens în stomac. De ce ai grijă de mine? De o „cerşetoare” ca mine?
- Să nu te mai aud că mai spui cuvâtul ăla, îmi reproşează ea cu asprime. Cerşetoare? Tu? Ai cerut tu ceva? Ai furat tu ceva? Ai implorat tu ceva? Eşti cea mai corectă şi onestă persoană pe care am cunoscut-o. Cum poţi să ai o astfel de părere despre propria ta persoană?
- Dar...
- Niciun dar, mă întrerupe ea! Alina, priveşte-mă în ochi! Tu chiar crezi că am o astfel de părere despre tine?
- Da... Pentru că asta sunt, suspin eu în timp ce ochii îmi înotau în lacrimi.
- Alina, tu eşti prietena mea cea mai bună. Eşti surioara mea mai mare! Cum poţi gândi asta? Consideri că fac toate aceste lucruri din obligaţie? Nu te mai gândi la prostii. Le fac din plăcere. Le fac pentru că te iubesc şi vreau să am grijă de tine. De când am venit în ţara asta, tu ai fost singura cu care am putut vorbi, care m-a înţeles, care m-a tratat ca pe un om. Mai presus de toate, ai fi fost în stare să te sacrifici pentru mine în ziua aia. Întotdeauna când ai avut ceva de spus nu te-ai abţinut să o faci şi cu toate că ne cunoaştem de doar o zi, simt că ne cunoaştem de o viaţă. Cum crezi că aş fi putut să te las acolo? Dacă nu m-ar fi ţinut captivă în clasă cât timp te-au bătut, crede-mă nu s-ar fi ajuns unde s-a ajuns. Îmi pare foarte rău că nu am putut să scap mai repede...
- Acum iei vina asupra ta? o întreb eu zâmbind şi încercând să îi ating faţa cu mâna mea tremurândă.
- Da. Din cauza mea s-au întâmplat toate astea, îmi răspunde ea lăsând privirea în jos, obosită de povara vinei ce credea că o poartă...
- Eşti o prostuţă! încerc eu să spun, dar o criză de tuse mă face să îmi opresc propoziţia.
- Alina, nu te forţa prea mult. Oricum nu o să mai stăm prea mult timp aici...
- Poftim? o întreb eu speriată, în timp ce beam un pahar de apă cu zahăr.
- Sper că vei fi de acord cu mine, îmi spune micuţa mea prietenă zâmbind şi prinzându-mi mâna în ale ei! Am vorbit cu părinţii mei săptămâniile astea. Le-am povestit despre tine, despre cum te-ai purtat cu mine în acest timp şi...ei ar vrea să mă întorc înapoi în Coreea.
- Pleci? întreb eu surpinsă în timp ce lacrimi mari mi se prelingeau pe obrazul alb ca varul.
- Da, spune ea oftând. Dar...
- Dacă ştiai că o să pleci, de ce m-ai mai salvat? De ce nu m-ai lăsat să mor? De ce...bolborosesc eu printre suspine, lacrimi şi sughiţuri?
- Alina, nu plânge! Te rog...
- Cum să nu plâng dacă nu mai pentru ce să trăiesc? Acum că pleci...
- Alina...părinţii mei vor să vi cu mine în Coreea! Nu te las singură! Naivo, îmi spune ea râzând şi îmbrăţisându-mă pentru a opri potopul de lacrmi pe care l-am declanşat.
- Eu? Acolo? Nu pot să vin, ofetz eu respingând îmbtăţişarea prietenei mele.
- De ce nu?
- Nu aş putea. Nu m-aş integra. Mi-ar fi prea frică de...
- De? întreabă curioasă Ga Eul văzând că m-am orpit.
- De tot...
- De mine ţi-e frică? mă întreabă ea după o pauză.
- Nu, îi răspund eu sec.
- Atunci vei veni, nu?
- Eşti sigură că asta vrei? Să mă ai acolo? Ca pe o povară?
- Tu povară? Muşcă-ţi limba! O să te distrezi şi o să vezi cât de frumos este tot! Iar fratele meu abia aşteaptă să te întâlnească!
- Ai un frate, o întreb eu ridicând din sprâncene?
- Da! Unul foarte frumos, spune ea chicotind sugestiv! Acum nu te mai gândi la prostii! Dormi ca să te însănătoşeşti repede, ca apoi să putem pleca! Bine?

Dau afirmativ din cap şi îmi îmbrăţisez prietena. Se pare că viaţa mea va lua o nouă direcţie cât de curând posibil. Mi-e însă teama că această nouă direcţie nu va fi potrivită pentru mine, iar consecinţele ei mă vor transforma într-un monstru. Iar acel montru nu va mai putea avea sentimente. Oare e bine ceea ce va urma? Oare Coreea este locul meu? Oare Ga Eul va reuşi să facă din mine o nouă persoană?

Uşor lacrimile mi s-au oprit iar somnul m-a trimis în cele mai întunecate colţuri ale minţii mele. Iar unde este întuneric, lumina spreranţei nu pătrunde niciodată...

"Te voi trimite spre un vis frumos la noapte..."

_________________________________________________________
Ca răspuns la întrebarea ta, da, doream să zic "patetică". Este vreo problemă cu asta? O_O Anyway, sper ca acest capitol să fie mai bun decât precedentul!

Ca răspuns la întrebarea ta, da, doream să zic "patetică". Este vreo problemă cu asta? O_O

Nu. Presupun ca ai citit definitia pentru "patetic" si "patos", iar tipa voia sa spuna ce-a spus, ceea ce-i in regula. ^^

spune aceaşi voce atigându-mi faţa cu mâna
Vocea spune atingandu-i fata cu mana. Mana vocii, desigur.

vocea care se părea că aparţinea singurei persoane pe care o iubeam, dispăru
Virgula intre subiect si predicat. Izoleaza-ti atributiva bine, mai ai nevoie de o virgula dupa "vocea". + Intre subiect si predicat nu se pune niciodata un numar impar de virgule.

Tot ea era cea care mă hrănea cu cele mai gustoase lucruri pe care le-am mâncat vreodată, (fara virgula) şi, (virgula) de asemenea, (virgula) îmi citea în fiecare seară câte o poveste din cărţile ei preferate
De obiciei, "de asemenea" se izoleaza. Virgula dinaintea lui "si" e in plus - nici nu-i "si" adversativ, nici nu izolezi ceva inainte.

Am putut apoi să îmi mişc mâinile, care, (virgula) până în momentul acela, erau o cauză pierdută.
"Pana in momentul acela" e complement circumstantial de timp antepus, deci se izoleaza, da' izoleaza-l pana la capat.

iar posibilitatea de a mai fi ca înainte de incident, era destul de redusă
Virgula intre o propozitie subiectiva si predicat (Cine era destul de redusa? Posibilitatea de a mai fi ca inainte de incident.). N-are ce cauta acolo.

părinţii mei vor să vi cu mine în Coreea
Sa vii. Tu sa vii. Tu vii.

Tu povară?
Tu, povara? Virgula aia arata ca lipseste predicatul.

al bacnotelor din buzunar - bancnotelor

Ai grija cu greselile de tastare/mancatul cuvintelor/pusul prea multor cuvinte (Fata asta era cu adevărat este specială!) si semnele alea de punctuatie.

Spor la scris!

Chapter VIII

Timpul. Ce este defapt timpul? O infinită succesiune de secunde preţioase pe care foarte puţin le înţeleg cu adevărat? Distruge oameni, aduce suferinţă şi durere, dar cu toate astea, niciodată nu se opreşte. Are capabilitatea de a schimba cele mai frumoase sentimente în indiferenţă şi nepăsare. Cruzimea lui nu are limite, iar ireversibilitatea lui face din noi, simpli spectatori ai spectacolului pe care el, ca un regizor meticulos şi distins, îl regizează de o eternitate.
Îl regizează atât de bine, încât niciodată nu s-a întâmplat să existe greşeli în scenariu...

Perioada asta atât de frumoasă de timp din viaţa mea mă face să visez cu ochii deschişi, gândind la lucruri imposibile. Îmi trăiesc propriile fantezii zâmbind cu tot sufletul prietenei mele! Este pentru prima data în viaţa mea când iubesc cu adevărat, când simt acea strângere de inimă, când las gândirea realistă detaşându-mă de griji şi probleme cotidiene! Mă simţeam liberă!
Nu a trecut prea mult timp de la discuţia mea cu Ga Eul, că draga mea prietenă, mulţumită de răspunsul meu pozitiv, a început să facă bagajele pentru apropiata noastră plecare. Meticuloasă şi perfecţionistă ca de obicei, m-a scutit de orice fel de grijă, ocupându-se de tot, până în cel mai mic detaliu. Sincer, eu încă nu mă obişnuisem cu ideea plecării încă, dar speram ca totul să fie bine, iar diferenţele dintre ţări să nu constituie o barieră prea mare pentru mine. Eram emoţionată de fiecare dată când mă gândeam la Coreea. Numai simplul gând mă făcea să tremur. Eram neliniştită şi agitată. Simţeam presiunea timpului ce parcă nu se mai scurgea odată! Chiar îmi doream să plec, cu toate că însemna să o iau de la zero, într-o nouă viaţă, cu totul diferită de cea pe care am trăit-o până astăzi.

- Alina, te simţi bine, mă întreabă Ga Eul într-o zi?
- Da, îi răspund eu zâmbind sugestiv! Mă simt foarte bine, datorită ţie!
- Atunci, am să îţi dau o veste care sper să te bucure la fel de mult cum m-a bucurat şi pe mine!
- Ce s-a întâmplat?, o întreb eu curioasă, adoptând expresia mea inocentă.
- În seara asta vom pleca!, îmi spune micuţa mea prietenă zâmbindu-mi în cel mai frumos mod posibil.
Acele cuvinte mi s-au întipărit foarte bine în minte, iar ecoul lor îmi răsuna violent în urechi! Se pare că se aproprie sfârşitul...
- Ce s-a întâmplat?, mă întreabă Ga Eul nesatisfăcută de reaţia mea.
- Nimic, doar că am emoţii...îi răspund eu nehotărâtă de sentimente mele!
- Nu-ţi fă griji! îmi spune ea prinzându-mi faţa în palmele ei calde şi moi. Eu îţi voi fi mereu alături! Nu te voi părăsi niciodată, iar atâta timp cât vom fi împreună, totul va fi bine!
Poate că de asta îmi era cel mai frică. Teama de a nu o dezamăgi pe cea care însemna totul pentru mine. Teama de a nu o pierde. Teama de a o face să plece de lângă mine.
- Apropo, legat de plecarea noastră, continuă Ga Eul după un moment de linişte, trebuie să mergem la orfelinatul unde ai locuit tu anterior, pentru a-ţi lua bagajul.
- Aproape că uitasem de asta!, spun eu zâmbind.
- Şi mai trebuie să trecem pe la fosta noastră şcoală pentru a-ţi goli dulapul. Nu mi-am permis să umblu prin lucrurile tale şi de aceea am preferat să las asta în seama ta, cu toate că voi veni cu tine.
- Bine, o să mergem, îi răspund eu puţin cam absentă şi indiferentă la aceste mici detalii necesare.

Şi chiar asta am şi făcut, cu toate că o parte din durerea trecutului era încă vie în sufletul meu. Orfelinatul şi şcoala erau locurile pe care le uram cel mai mult din toată România. Dar neavând încotro, nu am fugit de trecut şi l-am înfruntat cu demnitate, fără să îmi pese că această ultimă zi în ţara mea natală va fi la fel de sumbră şi tristă ca şi celelalte, fără nimic special, fără regretul că o părăsesc.
Orfelinatul, acea clădire masivă şi rudimentară, a rămas neschimbată în decursul lungii mele absente. Nici nu părea că mi-a dus prea mult lipsa, la fel ca şi în cazul meu. Am intrat înăuntru cu un oarecare gol în stomac, datorită prezentei lui Ga Eul, care acum putea să vadă ce fel de viaţa duceam înainte să mă întâlnesc cu ea. Murmurul voios de voci s-a stins odată cu intrarea noastră, iar nişte priviri reci şi pătrunzătoare ne studiau îndelung. Anticipând ceea ce se petrecea cu mine, Ga Eul, m-a prins de mână pentru a-mi da curaj să înfrunt această ultima bătălie. Avea dreptate. Eu sunt Alina, cea care nu se teme de nimic şi nimeni, cea care niciodată nu poate să accepte incultura, răutatea, violenţa şi rasismul. Ce însemna atitudinea mea? Că mi-e frică de ei? Că odată cu întâlnirea mea cu Ga Eul trebuie să mă ascund la infinit sub protecţia ei? Raţionament greşit!
Fără să schiţez vreun gest care să trădeze cele gândite de mine până acum, încep să urc scările pâna la ultimul etaj unde locuiam şi unde speram să o găsesc pe Doamna Maria. În caz contrar, aveam să plec fără să îmi iau rămas bun de la ea, ceea ce nu era o pierdere prea mare, având în vedere că ea m-a considerat întotdeauna o povară pentru orfelinat. Nici nu mai conta. Cu toate că abia mă ţineam pe picioare, am reuşit, ajutată de prietena mea, să ajung până la camera mea. Am bătut la uşă, iar o fată pe care am recunoscut-o ca fiind Mădălina, mi-a ieşit în întâmpinare.
- Te-ai întors stupido?, mă întreaba ea cu accente de superioritate în glas.
- De data asta sper că ai descoperit ce înseamnă cuvântul „stupid”, nu?
- Nu crezi că te consideri prea inteligentă pentru că sti şi tu ce înseamnă un cuvânt?, mă întreabă ea ieşind din cameră şi închizând uşa în urma ei.
- Nu m-am considerat niciodată superioară vouă, restul copiilor din orfelinat. Nu înţeleg de unde percepţiile tale greşite. Dacă voi m-aţi atacat cu apelative şi cuvinte jignitoare, eu am ripostat. Ţi se pare ceva greşit în asta?
- Şi acum te consideri deşteaptă, nu? Nu eşti decât o paraşută, mă atacă din nou Mădălina. Ai plecat după mai ştiu eu ce bărbat şi acum te-ai întors cu coada între picioare! La cât de urâtă eşti, nimeni nu s-ar uita la tine...
Însă nu a terminat să îşi rostească toate injuriile şi cuvintele obsecene ce credea ea ca reflectă realitatea în care trăiesc, că este întreruptă de Ga Eul, care o plesneşte, în timp ce ochii albaştri înotau în lacrimi:
- Cum poţi să spui aşa ceva despre ea?, urlă ea privind faţa fetei pe care stăteau întipărite urmele unor degete roşii şi probabil dureroase. Cum poţi să fi aşa de falsă şi meschină? Cum poţi să pronunţi acel cuvânt cu atâta uşurinţă? Înainte să faci acuzaţii, documentează-te! Tu şti prin câte a trecut Alina? Şti tu unde a fost în tot timpul acesta? Nu şti nimic, de aceea te rog să taci şi să îţi ţi părererile total greşite pentru tine! Mi-ai dovedit astăzi cât de nesimţite pot fi unele persoane. Mi-ai demonstrat că ţara asta nu este deloc cum mă aşteptam!
- Uite cine vorbeşte!, exclamă Mădălina prinzând din nou curaj. Ochii mici.
- Ai grijă ce vorbeşti şi pe cine mai jigneşti, Mădălina. Despre mine poţi spune ce doreşti, dar nu o implica pe Ga Eul. Şi acum, hai să nu mai lungim momentul acesta mai mult decât este nevoie. Unde sunt lucrurile mele? Promit că dacă îmi spui, o să plec şi nu o să mă mai întorc niciodată...
- Le-am dat foc, încă din prima seara în care nu ai mai apărut în orfelinat! Erau mult prea drăguţe pentru una ca tine. Ce nu a putut arde, am aruncat la gunoi. Mulţumită de răspuns?
- Foarte. Mult succes Mădălina. Sper să îţi găseşti o familie...
- Nu am nevoie de încurajările unei...dar se opreşte la timp văzând privirea însoţitoarei mele.
- Dacă o vezi pe Doamna Marina, transmite-i că am plecat şi nu o să mă mai întorc vreodată. Ca să nu îşi mai facă griji, îi spun eu sprijinindu-mă de perete, în încercarea de a pleca din faţa uşii.
- Nici nu şi-ar fi făcut vreodată, îmi răspunde ea intrând în camera ce odată a fost a mea, închizând uşa în urma ei cu multă putere, pentru a accentua indispoziţia pe care i-o cauzasem.
Am coborât schiopătând scările etajului la care se aflase camera mea, printre privirile curioase şi batjocoritoare ale copiilor străzii, cu care odată împărţeam aceaşi pâine. Nu las în urmă decât durere şi suferinţă, ani în care nu am amintiri plăcute, ani pierduţi în negura timpului. Ani irosiţi!
- Cum ai putut să locuieşti aici? Aşa s-au purtat mereu cu tine?, mă întreabă Ga Eul în timp ce aruncam o ultima privire clădirii ce mi-a distrus copilăria.
- Vreau să uit totul, Ga Eul! Vreau să nu mă mai întorc niciodată aici!

La liceu, lucrurile nu au stat mai bine, ci din contră. Colegii mei, uimiţi de apariţia mea spontană, au crezut că am venit să mă răzbun pentru ceea ce mi-au făcut în aceea zi blestemată. În loc de un „bună” călduros, am avut parte de ameninţări înspăimântătoare:
- Iar ai venit aici? Tu chiar nu ai înţeles nimic?, mă întreabă şefa clasei râzând.
- Dacă ai venit să depui reclamaţie directoratului împotriva noastră, crede-mă o să te omor şi pe tine şi pe gălbejita cealaltă, mă informează serios Joshua.
- Nu vezi că fomista a venit să ne ceară bani?
- Se victimizează, de parcă s-ar fi întămlpat cine ştie ce tragedie cu ea.
- Putem înceta? Vă rog! Nu am venit decât să îmi iau lucrurile din dulap. Atât. O să vă îndeplinesc dorinţa. O să dispar.
- În sfârşit a renunţat la mândrie curva şi recunoaşte ceea ce este cu adevărat!
- Nu recunosc nimic. Vreau doar să plec cât mai repede de aici şi să nu mă mai confrunt cu unii ca voi niciodată! Sunteţi atât de intriganţi, încât nu pot să înţeleg cum de v-am suportat atâta timp. M-aţi făcut în toate felurile posibile, m-aţi omorât în bătaie, m-aţi făcut să cred că sunt ultimul om de pe pământ. Dar pentru ce? V-a ajutat cu ceva asta? Nu..
- Aşa te minte progenitura din dreapta ta, întreabă şefa clasei râzând? Cine se aseamănă se adună!
- Probabil aşa e. Dacă ea este o progenitură, atunci nici nu vreau să îmi închipui ce sunteţi voi, având în vedere că sunteţi inferiori ei din toate punctele de vedere!
- Taci până nu ne enervezi din nou! Ia-ţi lucrurile şi pleacă cât mai poţi, mă încurajează unul dintre foştii mei colegi.
Asta am şi făcut. Nişte caiete, un trening roz şi un breloc. Asta este tot ce aveam. Tot ce puteam lua cu mine în Coreea. Puţinătatea lor mă înspăimânta, iar goliciunea sufletului meu îmi demonstra că viaţa trăită în România nu a fost decât o povară pentru mine. Am ieşit din clasă, ţinând-o pe Ga Eul de mână. Am scăpat şi de iadul ăsta! La primul tomberon ce mi-a ieşit în cale, am aruncat şi acele lucruri pe care le mai aveam.
- De ce faci asta, mă întreabă micuţa mea prietenă puţin nedumerită?
- Pentru că vreau să nu îmi mai amintesc trecutul. Nu vreau să iau nimic cu mine. Vreau să uit totul şi să încep o viaţa nouă alături de tine. M-am hotărât şi nu o să mai dau înapoi, voi veni cu tine fără să regret absolut nimic! Vreau să plecăm în Coreea!

Ga Eul atâta mai aştapta! M-a strâns în braţe, iar apoi a pornit o fugă nebună până la aeroport, unde zborul nostru spre libertate, spre speranţă, spre o lume mai bună ne aştepta. Nu am lăsat nimic în urmă, decât amintirea celei ce s-a numit odată Alina...

_______________________________________________________________________________________
Well, m-am întors cu next-ul! Astept părerile şi sfaturile voastre! Merci din nou Lain... te mai aştept cu eventualele greşeli ale acestui capitol!

Cu placere! ^^

Nu crezi că te consideri prea inteligentă pentru că sti şi tu ce înseamnă un cuvânt? + Tu şti prin câte a trecut Alina? Şti tu unde a fost în tot timpul acesta? Nu şti nimic, de aceea te rog să taci şi să îţi ţi părererile total greşite pentru tine!
1. Stii. Nu stii. Tu (nu) stii. Tu sa (nu) stii.
2. Sa (iti) tii. Tu (nu) tii. Tu sa (nu) tii.

Cum poţi să fi aşa de falsă şi meschină?
Sa fii. Se scrie cu doi i la conjunctiv prezent persoana a II-a (tu sa fii), la imperativ afirmativ (fii!) si la viitorul format de la conjunctivul prezent persoana a II-a (tu o sa fii).

Nu-ţi fă griji!
Nu-ti face griji! Imperativul negativ se formeaza la singular cu "nu" si infinitivul verbului.

Ce este defapt timpul?
De fapt.


Mult succes, (virgula) Mădălina. + Te-ai întors, (virgula) stupido?
"Madalina" si "stupido" sunt vocative, se izoleaza prin virgula de restul propozitiei.

ireversibilitatea lui face din noi, (virgula pusa aiurea) simpli spectatori ai spectacolului pe care el
Ce face din noi ireversibilitatea lui? Simpli spectatori ai spectacolului (apropo de asta, spectatori ai spectacolului?). Deci "simpli spectatori ai spectacolului" e completiva directa, iar propozitiile completive directe nu se izoleaza atunci cand sunt dupa regenta. Altfel: atunci cand spui ce-i scris acolo (probabil ca) nu faci nicio pauza intre "noi" si "simpli", deci n-ai ce face cu virgula.

Anticipând ceea ce se petrecea cu mine, Ga Eul, (virgula pusa aiurea) m-a prins de mână pentru a-mi da curaj să înfrunt această ultima bătălie.
Cine m-a prins de mana? Ga Eul. Carevasazica, ai pus virgula intre subiect si predicat.

Am bătut la uşă, iar o fată pe care am recunoscut-o ca fiind Mădălina, (virgula pusa aiurea) mi-a ieşit în întâmpinare.
Cine mi-a iesit in intampinare? O fata. La fel ca inainte, virgula intre subiect si predicat. Izoleaza-ti atributiva (pe care am recunoscut-o ca fiind Madalina) bine.

crede-mă, (virgula) o să te omor şi pe tine şi pe gălbejita cealaltă
"Crede-ma" si "o sa te omor si (...)" sunt (ar trebui sa fie, ca fara virgula aia nu-s) propozitii coordonate prin juxtapunere. Altfel: spune cu voce tare ce l-ai pus pe tip sa zica si observa cum intonezi.

Spor la scris!

Chapter IX

Încerc să uit durerea trecutului încă proaspăt pentru a putea să mă bucur de noul drum ce s-a ivit înaintea mea. Soarta mi-a adus-o pe Ga Eul şi tot ea a făcut din noi două surori ce parcă s-ar cunoaşte de o viaţă. Iar acum nu mai putem să ne despărţim datorită sentimentelor puternice ce ne leagă. Mă îndrept alături de cea pe care o iubesc cel mai mult pe lume spre o nouă viaţă, ce promite să-mi aducă ceea ce nu am avut niciodată, o familie. Nu ştiu cum ar trebui să mă comport sau ce ar trebui să zic. Totul va fi nou pentru mine, iar necunoscutul sperie şi inimile cele mai neînfricate!

Decolasem de ceva timp, iar melodia ce răsuna în compartimentul unde mă aflam eu şi prietena mea îmi inducea o vagă senzaţie de linişte şi calm. Dar în interiorul meu se ducea o luptă crâncenă între raţiunea ce îmi spunea că am făcut o greşeală urmându-mi prietena şi inima ce îmi amintea permanent legătura dintre noi. Iar când acestea două sunt în contradictoriu posibilitatea gândirii optimiste este destul de redusă. Îmi arunc privirea obosită asupra prietenei mele ce adormise în timp ce citea una din cărţile ei preferate. Am zâmbit, profund impresionată de inocenţa ei. Am luat una din păturile ce se aflau lângă mine şi am acoperit-o, amintindu-mi toate momentele petrecute împreună: prima ei zi de şcoală, cafeneaua, vizita la ea acasă şi lunga perioadă în care am locuit împreună. În tot acest timp ea a avut grijă de mine şi a încercat să îmi arate că nu trebuie să înfrunt totul de una singură. A îndurat alături de mine injuriile provocările, fără să ceară nimic în schimb. Nu m-a criticat niciodată şi m-a acceptat alături de ea pentru ceea ce sunt eu cu adevărat. Mi-a dat puterea necesară să o iau de la început când totul se prăbuşea în jurul meu.
Inconştient, i-am şoptit la ureche în timp ce o lacrimă mi se prelingea pe obrazul palid:
- Mulţumesc că ai văzut dincolo de aparenţe şi m-ai acceptat lângă tine! Nu o să uit asta niciodată...
Printre mii şi mii de gânduri rătăcite şi incoerente, pleoapele au început să-mi cadă grele în urma oboselii acelei zile mohorâte de mai, iar fără să îmi dau seama mrejele unui somn adânc m-au cuprins. Nu-mi pot da seama încă ce, dar ceva se schimbase la mine. Ceva lipsea...

- Alina, trezeşte-te! Am ajuns, aud eu o voce timidă că îmi şopteşte în timp ce o mână caldă îmi mângâie faţa.
- Deja? întreb eu încă sub efectul visului ce îl avusem.
- Zburăm de aproape cincisprezece ore şi tu îmi spui că am ajuns prea devreme? Încă cinci minute în plus şi săream din avion! îmi spune ea zâmbind în timp ce eu deschideam ochii.
- Aşa de mult a trecut? întreb eu crispată şi derutată.
- Da, dar dacă tu ai dormit tot timpul, nici nu mă miră că nici nu şti pe ce lume ne aflăm! spune Ga Eul râzând zgomotos.
- I-auzi cine vorbea! Cea care a adormit încă din primul minut în care am decolat, remarc eu scoţând limba la ea!
- Dar cel puţin eu nu sforăi! mă informează ea clipind sugestiv. Eşti un urs..Alina Bear!
- Nu-i adevărat! Eu nu sforăi, protestez eu vehement!
- De unde şti? Dar mai bine încheiem discuţia asta prostească! Am ajuns în ţara mea şi asta e acum important! Haide, ridică-te! Să mergem să ne ridicăm bagajele!
Iar în entuziasmul ei a uitat de problemele mele de sănătate. Dar în mod subit eu nu mă mai simţeam aşa de rău comparativ cu starea în care părăsisem România! Ga Eul fugind înaintea mea, ţinându-mă de o mână, asigurându-se că nu mă pierde pe drum, iar eu o micuţă Alina, zburâdând ca un mieluşel după stăpâna lui! Acesta era spectacolul pe care îl acordam personalului aeroportului şi restului de pasageri. Priviri curioase şi amuzate, zâmbete blânde şi admirative şi cuvinte indescifrabile pentru mine. Astea au fost lucrurile pe care le-am remarcat în primele mele clipe de contact cu civilizaţia coreană.
Bagajele noastre au fost duse la un taxi, iar noi sau cel puţin Ga Eul ca o adevărată maestră, plănuia întoarcerea ei la casa părintească într-un mod inedit. Faptul că nu anunţase pe nimeni momentul reîntoarcerii constituia un atu foarte important în îndeplinirea planului ei excentric pe care îl plănuia de ceva vreme. Vroia să apară din senin, în faţa lor cu mine de mână, astfel totul să fie şi mai suprinzător şi dramatic. Oricum prevedea ea că părinţii ei se vor bucura nespus de mult când o vor vedea din nou, iar surpriza tuturor voi fi eu, cu toate că apariţia noastră spontană le-ar putea produce iniţial un şoc. Părea ciudat şi nesatisfăcător, dar pe ea o amuza teribil ceea ce urma să facă: să ne strecurăm în casă, să urcăm la etaj fără să fim descoperite, iar în momentul servirii cinei de seară să ne facem apariţia, în mod normal şi firesc, de parcă am fi fost acolo dintotdeuana. Deja îşi imagina reacţiile lor.
Zâmbind, îi indică şoferului locul unde trebuia să ne ducă...

Ga Eul, cunoscătoare a tabieturilor familiei sale, şi-a ales momentul cel mai prielnic în care puteam să intrăm în casă, momentul în care toată lumea era plecată...tatăl la compania familiei împreună cu fiul, iar mama la cumpărături. Părea aşa de ideală această organizare a familiei. Dacă Ga Eul ar fi fost acasă, în mod firesc ar fi însoţit-o pe mama ei la cumpărături, sau s-ar ocupa de ceva mai practic. Dar stau să mă întreb, eu oare ca o să fac? Ga Eul susţine că voi face parte din familia ei, dar oare ei vor fi de acord cu mine? Hotărârea de a mă include în familia lor i-a aparţinut în totalitate ei, iar părinţii i-au împlinit dorinţa fără să ia în calcul felul meu de a fi. Dacă nu mă vor plăcea? Exista o mare şansă ca raţiunea să fi avut dreptate, dar nu totală...
Încântată de sincronizarea perfectă, prietena mea deschide portiera taxiului şi mă pofteşte în mod solemn şi curtenitor să ies din monstrul de metal:
- Alina, îţi fac cunoştinţă cu casa mea dar numai dacă pofteşti să te dai jos din maşină...
- Este absolut necesar să fac asta? întreb eu indecisă şi totodată inconştientă de aberaţia întrebării mele.
- Eu cred că da... Nu cred că pot să intru maşina în casă doar de dragul tău, spune ea râzând, înţelegând absenţa mea.
Oarecum trezită din meditaţia în care mă adânceam din ce în ce mai mult, mă dau jos din maşină, şi intru împreună cu Ga Eul pe poarta casei, urmate evident de şoferul ce ne căra bagajele. Ar fi de prisos să descriu luxul în care se prezenta locuinţa prietenei mele. Repetiţiile unor cuvinte şi superlativele m-ar face să par ridicolă. Pot spune doar că în comparaţie cu micuţa şi sărăcăcioasa camera mea de orfelinat, casa se arăta ca un palat despris dintr-una din cărţile cu prinţese şi prinţi fermecători.
Ga Eul observând uimirea şi admiraţia mea pentru tot ceea ce mă înconjura, îmi spune puţin emoţionată:
- Sper că nu consideri că fac toate astea doar ca să mă dau mare. Sper că îţi va plăcea aici şi că vei considera că tot ce este al meu este şi al tău în egală măsură.
- Ga...însă nu apuc să spun nimic că vocea unui al treilea personaj ne întrerupe conversaţia.
- Tânără stăpână! exclamă o femeie trecută de treizeci de ani scăpând o farfurie din mână.
- În carne, oase şi pălărie, spune ea zâmbind fluturând articolul vestimentar prin aer în semn de salut faţa de doamna respectivă, ce se afla în faţa noastră.
- Chiar tu eşti? întreabă ea apropiinduse de noi.
- Ai vreo îndoială în ceea ce mă priveşte? continuă Ga Eul conversaţia ce evident că se desfăşura în limba coreană.
- Nicidecum, spune ea cuprinzând-o în braţe.
- Park Ha, spune zâmbind Ga Eul, după ce rupe îmbrăţişarea de bun venit, vreau să ţi-o prezint pe Alina.
- Alina, silabiseşte femeia pentru a se putea obişnui cu pronunţia. Annyeong!
- Annyeong, pronunţ şi eu salutul, repetând în tocmai gesturile lui Park Ha.
- Acum că aţi făcut cunoştinţă, ne vei ajuta şi pe noi? Nu-i aşa? întreabă zâmbind sugestiv micuţa fată.
- Am de ales? înţelege foarte repede ideea femeia ce se pare că era una din angajatele casei.
Bagajele au fost preluate de Park Ha, iar noi am intrat în casă unde ochii mei erau distraşi din toate părţile. Oriunde găseam câte ceva interesant de studiat, iar casa era un gigant! Mi-ar fi trebuit o viaţa să o străbat pe toată! Însă aveam o curiozitate ce nu mi-o puteam stăpâni şi de aceea am întrebat-o pe Ga Eul:
- Dar de ce ai plecat de aici tocmai în România?
După o pauză apăsătoare în care doar respiraţia prietenei mele se auzea, vocea ei subţire a încercat să îmi dea un răspuns în maniera ei obişnuită...zâmbind.
- Pentru că îmi doream să văd cum este viaţa şi în alte locuri, iar curiozitatea m-a împins până în România.
Satisfăcută de răspunsul primit am urcat la etaj, unde se aflau probabil camerele noastre, aşteptând emoţionate momentul întâlnirii dintre mine şi familia lui Ga Eul. Emoţiile îmi creşteau din ce în ce mai mult odată cu trecerea timpului. Iar emoţiile sufocă gândirea, ce percepe greşit mediul în care se află. Iar dacă mediul este perceput greşit, erori mari se pot produce...