Atentie la scari!

[MaDyY]

Pachirisu, ma bucur ca ai citit ficul, sper sa-ti place si capitolul doi, si promit ca voi fi mai atenta la greseli.
Now, chap 2

I am... Who I am?

Cand m-am trezit, camera era cufundata in intuneric. M-am ridicat in capul oaselor si am aruncat o privire in jurul meu. Aducandu-mi aminte ce se intamplase in ziua aceea, mi-am acoperit chipul cu palmele, incepand sa plang. O lumina palida se raspandi in camera. Putin mai departe de patul meu, asezat pe un scaun, Sergiu ma tintuia cu privirea. Era atat de patrunzatoare, incat parea ca-mi descatuseaza lacatele sufletului. Se ridica si se apropie cu pasi siguri de pat. Se aseaza pe margine si ma priveste. Avea aceeasi privire patrunzatoare, dar blanda. Lacrimile din ochi mi-au secat, dar simteam cum ma trec sudorile. Imi plimbam privirea pe cel din fata mea. Incercam sa mi-l amintesc pe vechiul Sergiu, cel pe care l-am cunoscut cu saisprezece ani in urma, dar tot ce mai ramasese din el erau cei doi ochi negri ca taciunele si o privire trecatoare, aceeasi pe care o vedeam cand fugeam speriata, de vreo furtuna, in camera lui. Nu mai era acelasi copil ce nu depasea un metru si ceva, acum avea pe putin 1,80, brate puternice si abdomen tare ca piatra. Nu se schimbase doar fizic. In ultimii ani tot ce faceam era sa ne certam din diferite motive, chiar stupide. Nu mai eram atat de apropiati ca atunci.
Brusc, bratele lui se incolacira in jurul meu. Ma starngea atat de tare incat abia puteam sa respir. Inima incepuse sa-mi bata pieptul cu putere, atat de tare incat simteam cum inimile noastre bat la unison. Nu imi mai puteam controla corpul. L-am imbratisat si eu si mi-am adancit chipul in camasa lui. Un iz de levantica si trandafir se simtea pe gatul lui, parfumul Danei.
Nu stiu de ce, dar am simtit o ura puternica pentru ea in momentul acela. Am inceput sa strang in maini materialul subtire ce-i acoperea bratele. Voiam sa urlu, sa fug, sa sparg tot ce intalnesc in cale, dar in acelasi timp vroiam sa stau langa el.
Atmosfera devenise un fel de preludiu, iar dupa filmul de aseara, in mintea mea incepusera sa se formeze ganduri nu tocmai crestine. Lucrul acesta a inceput sa devina ridicol. La urma urmei era fratele meu. Am coborat cu picioarele pe pamant si l-am indepartat de mine. Nu ma simteam tocmai in largul meu, iar el si-a dat seama de asta si a iesit din camera.
M-am lasat pe pat si, cu mana stanga pe frunte am privit ceasul de pe noptiera. Era trecut de zece. Am inchis ochii si am incercat sa adorm...

*

Dupa seara trecuta capul mi se invartea in toate coltisoarele camerei, recuperand fiecare amintire. Nu imi mai recunosteam fratele, nici macar pe mine insami. Imaginea din oglinda imi era total necunoscuta. Nu dormisem toata noaptea, gandindu-ma la acel sentiment ce-mi incoltise in suflet si care imi izbea fara mila acum mintea.
Telefonul ma rupse din acea visare, aducandu-ma fata in fata cu o problema noua.
Cristina, colega mea, mi-a dat vestea temei la engleza. Aceeasi tema pe care o faceam in fiecare an, din clasa a-III-a. Aceasta "tema" consta in vesnica compunere, un fel de CV, de doua pagini, in care trebuia sa ma descriu, din punctul meu de vedere, dar si din punctul de vedere al prietenilor. Mi se parea o prostie mai mare decat Marele Canion, dar, spun profesorii, ne vor folosi pe viitor.
Am oftat adanc si am iesit din baie asezandu-ma confortabil pe scaunul imbracat in plus, de la birou. Am scos un caiet, cel de engleza, si aruncand o privire peste notite am inceput tema.
Ca de obicei, inceputul se rezuma la numele meu, unul destul de ciudat. Cuprinsul este oglinda, in scris, a mea si a locului in care locuiesc, iar incheierea cuprindea lucrurile care-mi plac si cele pe care le detest, incepand cu lectiile inutile.
Am facut in minte planul pe care trebuia sa-l urmez si m-am apucat de treaba.

Inainte sa ma prezint vreau sa mentionez ca numele meu este mai neobisnuit prin partile noastre. Daca as locui la capatul Pamantului nu ar fi asa o problema, dar cum nu locuiesc, evit sa-mi spun intreg numele, dar in cazuri extreme fac o mica exceptie.
Ma numesc Alexandra Hamasaki. Nu am nici o legatura cu Japonia si sunt sigura ca nici unul dintre stramosii mei mai apropiati nu sunt japonezi. Nu prea stiu nici ce semnifica Hamasaki, dar nici nu sunt curioasa.

Locuiesc intr-o tara frumoasa, nici mare, dar nici mica. Situata in centrul Europei, Romania se bucura de un climat temperat continental. Poate din aceasta cauza iubesc primavara si toamna, cand nu este nici prea cald, nici prea frig, doar un soare zambitor si ploi ce spala covorul de frunze ce incepe sa se formeze toamna pe aleile parcurilor.
Oraselul meu, ma rog, al primarului, este calm, nu foarte poluat, iar oamenii care locuiesc in el sunt mereu zambitori.
Ce il face deosebit fata de celelalte orase, este parcul, care gazduieste operele lui Brancus. O infinitate ce pare ca mangaie norii, pazeste Poarta ce-i intemniteaza pe cavalerii tacuti ai Mesei..Toate aceste lucruri au avut si vor avea un rol important in viata mea

Deja ma saturasem de engleza, asa ca am lasat pixul jos si m-am dus in bucatarie. Casa parea parasita. Parintii plecasera la lucru, iar Rex se juca la picioarele canapelei din sufragerie, fara sa ma bage in seama. Ajunsa in bucatarie, constat ca ma inselaselasem mai devreme.
Cu o mana sprijinita pe blatul chiuvetei, iar cealalta sustinand cutia de lapte, care se oprea pe buzele lui; lichidul alb ii inunda gura, apoi urma traiectoria data de gat, ajungand in cele din urma in stomac. M-am uitat la ceasul de pe perete; prezenta lui Sergiu acasa, nu era normala. La 10:30 era ocupat cu buzele Danei, nu cu laptele.
Am trecut pe langa el fara sa-i spun ceva si am luat un pahar cu apa. Raceala apei adunata cu bataile inimii mele, este egal cu o balta pe podea si mii de ciobulete ce reflectau lumina soarelui intr-un mod mirific.
Rex, curios, a inceput sa adulmece motivul zgomotului produs de pahar cand a intalnit gresia cu modele maron.
Aveam mana dreapta in aceasi pozitie pe care a avut-o cand am scapat paharul, nu ma miscasem nici un milimetru. Am simtit respiratia cainelui pe picior, infiorandu-ma.

Nu l-am lasat pe Sergiu sa se apropie si am fugit direct in camera mea cand l-am vazut intorcand-se. Am inchis usa si m-am trantit pe pat, luandu-l pe Rila in brate, iepurele de plus primit cand aveam noua ani, si am inceput sa plang. De ce plangeam? Nici eu nu stiam, dar nu mai conta.
Batai in usa imi rasunau in cap, dar nu le-am dat atentie si am inchis ochii sperand ca ma voi trezi din acest cosmar... Am simtit greutatea genelor ce imi inchideau pleoapele... m-am lasat purtata de val pana in lumea viselor.

~*~