Amintiri prăfuite

[Teh]

[edit Aly]Tip Critica Permisa: Stil / Limbaj / Idei / Gramatica.

Bună tuturor. Eu şi cu Denny vă salutăm din nou şi am venit cu o nouă creaţie ! Este altceva faţă de ceea ce am scris înainte. Ok, am trecut de la Iluzii sez. I , la Iluzii sez. II. De la Iluzii la Click şi Boom iar acum la Amintiri prăfuite. Nu vreau să vă dau detalii acum despre ce o să fie vb. în poveste, aş prefera să descoperiţi voi care sunt personajele şi povestea în sine. Altfel aş descoperi lucrurile şi nu vreau. Dap, nu vreau.
Oare v-aţi săturat de noi? Eu sper că nu şi sper să vă placă această poveste. Cât şi să ne împărtăşiţi opiniile voastre asupra creaţiei. Este diferit, o să vedeţi despre ce vorbesc...
Ca de obicei, vor exista şi vulgarităţi şi scene mai puţin decente. Acte de violenţă fizică şi verbală, mai ales când vine vb. de capitolele mele. Mulţi îmi cunoaşteţi stilul mai vulgar...
Dacă ar fi o avertizare atunci ar fi probabil de +16.

Sperăm să vă placă. Lectură plăcută!

Amintiri prăfuite

Prolog

- Nimeni nu te vrea. Nu eşti plăcută. Cu toţii te-ar prefera moartă decât vie!
Fetiţa privea cu ochii plini de lacrimi pe mama ei. Ce spunea? Ea era propriul ei copil..
- Încurci pe toată lumea! Aş vrea să dispari! Să mori! Să nu te mai văd....Mi-ai distrus viaţa! E doar vina ta...
Continuă pe tonul revoltător, atât de agresiv şi ce îi perturba liniştea fiinţei micuţe ce era poziţionată dinaintea femeii. Aceea începu să plângă, aruncând lucrurile din jurul ei şi ţipând. Ajunse aproape de creatura fragilă şi o trânti, lovind-o cu putere. Părul ei lung şi negru se avântă prin aer, ochii aceia albaştrii conturau ura. Era o atmosferă îngrozitoare. Două inimi băteau cu o repeziciune îngrozitoare. Una din cauza fricii, iar cealaltă precedată de ură.
- Dacă nu ai fi fost tu, aş fi putut fi fericită! Eşti un copil îngrozitor , te urăsc!
De ce a trebuit să te naşti?...
Se auziră acele vorbe atunci când şi palma aceea grea îşi găsi locul pe obrazul alb al fetei. Aceea tresări şi îşi înghiţi lacrimile. Fugi din cameră fără a privi înapoi, căci o dureau acele vorbe. De abia ajunsese să le înţeleagă, îi fuseră spuse de când se născuse. Nu mai plângea acum. Paşii o duseră până în parcul de lângă blocuri. Acolo stătea o blondină cu părul cârlionţat. Avea ochii tot albaştrii, ca şi mama celeilalte. Dar în ei, aceasta putea citi alte lucruri. Nu era durere şi ranchiună. Erau nişte pupile încadrate de lacrimi pure şi sincere.
- Tu de ce plângi?
O întrebă bruneta. Avea două codiţe neîngrijite, pe care şi le făcuse singură. În comparaţie cu cea dinaintea ei, ale cărei haine nu erau boţite şi erau impecabile. Părul îi mirosea atât de bine şi se vedea diferenţa de clasă socială, de părinţi.
Creaţa se ridică uşor şi arătă cu degetul o pasăre fragilă , căzută pe sol, fără pic de puteri. Nu mai avea viaţă.
- A murit!
Spuse aceasta trecându-şi mâinile micuţe peste faţă şi încercând să îşi oprească lacrimile.
Bruneta merse aproape de blondină şi o luă de mână.
- Dar, vezi? E fericită aşa...
Rareori spunea cuvinte dulci şi bune pentru ceilalţi, nu era obişnuită. Însă, văzând sensibilitatea noii sale cunoştinţe, nu putu să tacă sau să atace cu răutate. Creaţa continuă să plângă după micuţa pasăre, în timp ce cealaltă fată a consolat-o pentru un gest atât de mărunt...
- Cum te numeÅŸti?
După ce îşi şterse ochii roşii, îşi făcu şi curaj să i se adreseze străinei.
- Ginger. Dar tu?
Se încumetă şi cealaltă.
- Maddy.
Răspunse aceea zâmbind. Mâinile lor s-au legat într-o strânsoare.

Capitolul unu

- Eşti o curvă! Asta eşti! Vi la ora patru dimineaţa acasă, şi ai tupeul să îmi zici că eşti obosită? Am avut grijă de tine şi tu astfel mă răsplăteşti? Copil prost!
Erau vorbe obişnuite. Le auzeam în fiecare zi. Normal că ajungeam târziu în această casă, nu era un cămin. Nu ştiam ce înseamnă asta. Deşi, mă încumetam să numesc acest loc „ acasă” , căci aceea era replica obişnuită pe care o dădeam când veneam aici. Nu aparţineam nimănui, poate doar nimicului... Şi asta nu sună atât de convenabil.
Şaptisprezece ani irosiţi, aruncaţi pe apa sâmbetii şi fără nicio valoare. Nu am făcut nimic cu ei. Apropo, „mamă”, azi e ziua mea... Nu îmi zici „ la mulţi ani” ? Cred că ai uitat.... Dar, ai ştiut vreodată?
M-am ridicat din pat indiferentă şi am igorat-o, trecând pe lângă ea.
- Să nu te aştepţi să îţi pregătesc micul dejun!
A strigat ea nervoasă ieşind din camera mea înainte să o pot depăşi. Tonul ei mă irita, faţa ei mă deranja. Existenţa ei nu era importantă pentru mine. Aşa o făcuse să fie. Poate că o uram. Sau, chiar era posibiltatea să nu am sentimente faţă de ea. Şi mai clar, nu aveam pentru nimeni. Părul meu lung mi se părea stresant azi. Am făcut un duş rapid şi apoi am decis să mă îmbrac. Casa era tăcută, semn că ceilalţi nu se treziseră încă. În cinci minute Louis va trebui să îşi mişte fundul la şcoală, iar John la serviciu. Doar atât mai aveam până ce nebunia ar fi început. Hainele le-am ales la întâmplare, datorită trupului arătam bine cu orice. Mi-am lăsat părul desprins şi m-am mai verificat odată. Blugi negri, tricoul asemenea şi tot felul de lanţuri agăţate de haine. Mi-am pus cercelul în sprânceană şi nas şi am decis că arătam bine. Părul brunet nu îndrăznisem să îl vopsesc, îmi plăcea întunecimea lui. Iar ochii mei asemenea mi se păreau la fel.
Mi-am luat ghiozdanul şi am fugit repede din apartament, înainte ca adevăratul balamuc să înceapă. Ţipetele fratelui meu şi ordinele tatălui meu vitreg, nu mulţumesc. Avusesem destul pe ziua aceasta.
Drumul până la liceu mi s-a părut mai lung decât de obicei, muzica mea mă acompaniase ca şi până acum, ca în fiecare dimineaţă.
Am prieteni. Sau ceea ce se numeşte pe acum „ prieteni” însă, nu îmi plăcea să stau mereu cu ei. Era ciudat cum o persoană ca mine ( având în vedere „cum” mă îmbrăcam ) putea fi vicepreşedinta consiliului de elevi. Însă, atunci când te pricepi, nimeni nu îţi scoate ochii pentru lucruri din acestea. Şi eu eram de temut. Mă ocupam cu ordinea, ca să fie mai clar.
Am stins muzica şi , aruncându-mi căştile în ghiozdan, am intrat în incinta liceului. Privirile mă urmăreau curioase şi cu toţii mă salutau. Eu îi scrutam din ochi, pentru a-i face să înţeleagă că azi eram prost dispusă. Era martie, mai clar ziua de treisprezece.
Viaţa mea era plictisitoare şi monotonă. Am crezut că după câteva droguri o să mă simt mai bine, sau o să prind dependenţă şi nu o să mai trebuiască să trăiesc. A fost în zadar, mă făceau să mă simt atât de rău că am renunţat la ele. Nici să beau nu îmi plăcea.
Singura alinare adevărată erau ţigările.
Şi împotriva oricărui regulament.
Asta mă atrăgea cel mai tare...
Am intrat în clădire şi am simţit iar alţi ochi curioşi urmându-mă. Un băiat din primul an m-a salutat şi eu am dat din cap. Nu aveam chef de asta. Era enervant să fi chiar atât de populară. În alte circumstanţe nici nu mi-aş fi dorit, însă aşa s-a cerut situaţia. Ea era. Trebuia să fiu şi eu.
Am auzit nişte paşi în spatele meu. După modul în care se mişca, am realizat şi cine era.
M-a bătut pe umăr iar eu m-am întors. Eram impasibilă, expresia mea obişnuită. Rece, indiferentă. Sincer, nu îmi păsa. Asta până mă enervam. Atunci era grav.
- Contez ÅŸi azi pe tine.
Mi-a zis pe tonul cald şi dulce pe care îl folosea cu toată lumea. Tom Hexter. Preşedintele consiliului elevilor, cel mai respectat student. Deştept şi frumos, plus plin de bani. Uşor de descris, înalt , blond cu ochii verzi . Seducător, un gentleman care nu vorbeşte urât , care are un fan club şi după care toate fetele sunt înnebunite. Ceea ce nu se ştie în afară este faptul că poate fi un nesimţit. Ca atunci când m-a întrebat dacă vreau să mă culc cu el şi am refuzat. Mi-a spus că mă iubeşte, sau aşa ceva. Mai clar, era un afemeiat. Şi totuşi, nu o arată. De asta nimeni nu îi ştia faţa. Ca să fiu şi mai explicită, eu eram cea mai bună amică a lui. Sau singura care era sinceră.
- Ca întotdeauna.
Am zis scurt şi am dat să plec.
- Auzi.. la mulţi ani.
A adăugat făcând pe eroul. De parcă ghicise că nu îmi zisese nimeni. Am dat din umeri.
- De ce nu se poate spune „ la puţini ani” ?
Am întrebat mai mult pentru mine. Nu înţlesese ce am zis, căci fusese mai mult un murmur. Am refuzat să repet şi acesta m-a îndemnat să ne îndreptăm spre clasă. Da, eu eram anul 3, clasa C. El anul 3, clasa A. La fel ca o altă persoană pe care o ştiam şi după care i se încinseseră de mult călcâile.
- Ce frumoasă e azi.
A spus repede când a zărit-o. Greu de negat, deşi voiam să o fac. O majoretă tocmai se pregătea să intre în sală. Avea părul foarte lung şi creţ, blond şi strălucitor . Ochii ei albaştrii scânteiau până la noi. Era îmbrăcată în uniforma de majorete, avea repetiţii, probabil. Tom fugi repede de lângă mine şi se află într-o secundă lângă ea.
- Neaţa, Maddy.
Îi zise el curtenitor şi o ajută cu lucrurile. Aceasta îi zâmbi jucăuş şi, foarte copilăroasă cum era de fel, intră fără a se uita înapoi. Eu am oftat şi am decis să îmi iau tălpăşiţa. Era pentru prima dată când nu întârziam la prima oră.

[center]*[/center]

A fost întotdeauna mai greu pentru mine să mă „ integrez”. Am fost mereu mai înaltă decât ceilalţi, mai ciudată, foarte rece şi niciodată primită cu căldură în grupuri. Am considerat o vreme că nu era ceva normal, odată ce gustasem din adevărata prietenie, aşa cum credeam atunci... Am zis că am şi eu un rol bine definit în societate. Că nu trebuie să regret că m-am născut.
Nu regret.
Şi nu ştiu câţi mă iubesc . Însă , nu mai pot simţi ceea ce odată a fost. Acum e diferit , eu sunt astfel. Nu mai vreau dragoste şi oameni în jurul meu. Mi-e greaţă de tot şi de toate. Îmi par cu toţii nişte ipocriţi, superficiali şi fără inimă. Eu nu am un suflet curat şi blând. Poate că sună prea egoist, dar aşa ceva caut. Cineva să mă înţeleagă.
Mi-aş găsi locul printre toţi deprimaţii de prin colţurile liceului? Gata să mă tai şi eu cu lama aşa cum mulţi o fac? Nu.
Apelasem la ţinuta închisă la culoare pentru că îmi plăcea, şi încă eram în doliu. De un an de zile, şi aveam de gând să mai continui o perioadă. Piercingurile mereu m-au interesat. Cât despre tatuajul de la încheietura mâinii drepte... Era prea simbolic pentru a-l îndepărta.
Mama mea mă ura pentru că aveam un tată „ groaznic” cum îl numea aceasta. De specificat că nu era vina mea că se culcase cu el. Eu eram rodul unei noapte de amor făcută la beţie. Tipul era însurat. Nu m-a recunoscut niciodată. Şi totuşi, ţineam doliu după el. Mă vizita la două săptămâni şi îmi dădea tot ce aveam nevoie; deşi nu am luat nici măcar un ban de la el, vreodată. Îmi zicea că vrea să stea cu mine şi o zi la două săptămâni mi-o dedica. A însemnat mult pentru mine. Chiar dacă acum nu îi duc flori la mormânt. Florile nu sunt pentru bărbaţi.
Tatăl meu vitreg este un mitocan oribil. Nu am povestit niciodată nimănui asta, şi nu mai contează pentru mine. Căci de mult am înţeles că viaţa este crudă, de rahat şi că nu merită să îmi fac atâtea griji. Nenorociriile au fost inventate pentru mine. Când am fost violată, maltratată şi batjocorită de noul meu tată, a fost îngrozitor. Nu mai aveam pe nimeni alături atunci. Cred că acela a fost momentul când m-am închis într-atât în mine. Am realizat că nu era doar povestea mea şi am acceptat totul. Cu speranţa că nu o voi mai păţi. Şi se terminase, căci John îşi găsise deja alte amante şi se săturase de trupul meu.
Tom era tot fratele meu vitreg. Un răsfăţat iubit de toată lumea. Din motive necunoscute mie, şi el mă urăşte.
Per total, de abia aşteptam să ajung în locul numit „ acasă” . Ei nu erau singura mea familie. Mai aveam un văr pe care nu îl mai văzusem de zece ani, Michael. Nici nu mai simţeam că ne vom întâlni vreodată. Ciudat, nu aveam chef de a trăi.
Şi totuşi, eram conştientă de faptul că viaţa e un har şi că mulţi ar da o grămadă pentru a putea-o trăi. De aceea nici nu am încercat să mă sinucid vreodată. Nu sunt chiar atât de slabă...

M-am trezit din visare atunci când a sunat clopoţelul ce anunţa pauza mare. M-am ridicat şi am realizat că ţineam în mână o lucrare de nota 10 la chimie. Am zâmbit, pentru prima dată în ultimele trei zile şi am aruncat-o la coş. Era normală şi situaţia aceasta .
- Broke, am auzit că e o încăierare la etaju’ trei la boboci.
Tonul ridicat şi amuzat al lui Gregor se auzi. M-am ridicat de pe scaunul incomod şi mi-am scos geaca. Şi uitasem că o aveam pe mine. Am rămas în tricou şi mânuşile erau nelipsite. Erau din piele, dar fără degete. Erau „ înalte” , trecând peste încheietura mâinii. Aşa îmi ascundeau tatuajul.
Mi-am prins părul într-o coadă strânsă şi mi-am promis pentru a mia oară că voi merge să îl tund, apoi am coborât rapid la etajul trei. Eu stăteam la patru.
Era uşor de dedus din ce clasă venea zgomotul. Cu paşii mei mari, am ajuns acolo într-o clipită. Trântind uşa la perete, i-am lăsat pe toţi să înghită în sec la vederea mea.
- Ce dracu e aici?
Am strigat . Ceilalţi au amuţit. Doi băieţi proşti se băteau, dar la auzul vocii mele s-au oprit. Eu nu am putut să nu chicotesc. Trosnindu-mi degetele, am început să merg spre ei. Erau mai mici de înălţime decât mine şi destul de slabi. M-aş fi putut bate şi cu unul de doi metri, totuşi. I-am apucat de gulere şi i-am dat cap în cap.
Ceilalţi au râs; dar, văzându-mi expresia, au început să spargă grupurile şi să plece din clasă. Probabil că le tremurau şi inimile de spaimă.
- Cine a început asta?
Am adăugat eu plictisită.
- El!
S-a auzit în cor iar eu i-am mai dat cap în cap odată. Aruncându-i la podea, le-am făcut semn cu mâna stângă să mă urmeze. Nu a trebuit să mă întorc pentru a fi sigură că asta făceau. I-am dus în cabinetul vice-directorului care le-a dat o avertizare de referat. Aşa mergea la cei din primul an . Plus o pedeapsă de două săptămâni să facă nu ştiu ce. Eu, în tot acest timp, m-am plictisit de moarte.
Am putut răsufla uşurată doar în clipa în care s-au sfârşit orele pe bune şi am putut pleca acasă. Am mers la vestiar pentru a lăsa câteva lucruri. Holul era gol, ceilalţi se pare că deja plecaseră. Mereu trebuia să mai dau o raită prin tot liceul înainte să plec; aşa se întâmpla să rămân ultima. Mirosul de vopsea era persistent, văzusem azi oamenii de serviciu cum vopsiseră câteva lucruri. Nu îmi plăcuse niciodată „aroma ” asta. Pereţii albi, podeaua lucioasă... Erau atât de familiare. La fel ca şi vestiarul.
Mai puţin foiţa lipită de acesta. Am deschis mai întâi uşiţa pentru a-mi pune lucrurile acolo şi apoi am despachetat foaia.

[center] La mulţi ani![/center]

Inima mi-a tresălătat şi corpul meu a reacţionat straniu. Aveam nevoie să mă calmez.
Am închis ochii şi am lovit undeva cu pumnul, lăsându-mă pe vine. Mi-am înghiţit lacrimile , m-am ridicat şi am plecat de acolo. Eram şi eu slabă uneori...
Ştiam cine îmi lăsase acel bilet...