Teh`s oneshots

[Teh]

@ Berry - uh ! Merci de comentariu. Mă bucur că ţi-a plăcut. Scuze de greşeală ^^" . Ei bine mă bucur că titlul este potrivit, mi-a veit aşa într-o secundă să îl pun pe acela. . . E bine că a ieşit cu adevărat trist, căci ăsta a fost scopul meu. Să mai treci aici, rily mulţumesc <3.
@ Aliss_anime - uh! şi ţie mulţumesc că ai mai trecut pe aici şi de comentariu şi apreciere. Mă bucur că şi ţie ţi s-a părut trist şi ... ok =) . Nu am vrut să insist asupra a ceea ce a făcut ea în viaţă ci doar asupra suferinţei sale. Cât despre un one shot fericit. Promit să încerc, azi nu am putut scrie nimic fericit, îmi pare rău :]]. Dar voi încerca =).

So, acest oneshot este.. ceva mai altfel :]] cred. Mă întorc la '' Prietenele '' şi fac o altă poveste, din perspectiva celeilalte fete. Sper să vă placă, pentru că am vrut să detaliez foarte bine diferenţa dintre cele două şi cum a văzut ea trecutul . . În fine. Lectură plăcută <3.



[center]Ceea ce nu a fost. . . [/center]

Stau pe scaunul meu din spatele clasei privind, zâmbesc vesel pentru a nu-mi da de gol gândurile şi ascult la tot ce se vorbeşte. Răspund şi eu, căci altfel s-ar citi tristeţea. Şi nu vroiam să ştie nimeni, să nu ştie nimeni ce era în sufletul meu. Pentru că dacă ar fi ştiut... Cu toţii m-ar fi urât. Nu puteam suporta asta. Doream să fiu înconjurată de prieteni, chiar dacă erau persoane false, aşa nu rămâneam singură... Îmi era teamă de singurătate.
Glumele mele par prea exagerate şi şoptite cu prea multă tonalitate, şi iar sunt atenţionată să fac linişte. Aş fi vrut să ştiu răspunsul întrebării dar nu eram pasionată de literatură sau de orice cuprindea şcoala şi învăţatul. Cobor înapoi pe locul meu comod , fără a-mi cere scuze. Nesimţirea era un atuu de care nu mă puteam despărţi. Aud iar vocea profesoarei întrebând o altă colegă. Răspunsul ei este clar şi plin de ... Durere, poate. Agonie. Asta simţeam prin fiecare cuvânt, vroiam să o implor să tacă, pentru că nu mai suportam să văd acel chip rece. Mă distrugea. Era vina mea. Doar a mea.

- „ Iubire, prietenie şi trădare” de Moster Theides.

Am auzit-o rostind atât de profound dar pe tonul dezgustat necunoscut de mine. Am oftat întorcându-mă , pentru a nu-i vedea chipul. Ştiam totuşi că nu mă privea . Nu meritam .
- Cât de ipocrită e şi Jensin asta. Mă enervează. Cât mă bucur că s-a despărţit de Pierre, a fost cu adevărat o mişcare inteligentă din partea ta, Juli. Plus că ei nu se potrivesc chiar deloc. Voi sunteţi cuplul potrivit.
Am auzit-o şuşotind pe Dominique. Am zâmbit şi am aprobat din cap. Nu puteam să spun altceva, oricât de egoistă aş fi fost... Şi eu credeam asta în trecut. Şi poate chiar şi acum, asta pentru că îl iubesc prea mult pe Pierre. Preţul pe care îl plătisem.. Era unul scump, dar merita. Vroiam să mă conving pe mine însămi că merita, dar acum , văzând chipul singurei mele prietene adevărate, ştiam că nu merită. Regretam, dar nu mai puteam da înapoi. Să dau cu piciorul şi la dragoste şi la amiciţie, nu puteam. Poate eram egoistă, dar aceasta era viaţa mea. Avusesem întotdeauna totul, şi uram să pierd.
Când Monie a început să iasă cu Pierre eram îngrozitor de geloasă , căci eu îl adoram pe acesta de mai multă vreme. Niciodată nu o recunoscusem şi nu dădusem semne, ştiu că dacă era aşa ... Mi l-ar fi cedat. Căci ea nu era genul de persoană care să se certe din cauza unui asemenea lucru. . Şi totuşi, când îi vedeam împreună sângele meu fierbea, simţeam că inima îmi explodează şi eram tristă. El o privea doar pe ea, o mângâia, se atingeau. Sărutau... Făceau atât de multe lucruri încât curând nu am mai putut să îmi abţin pornirile.. Animalice. Da, pentru că un alt tip de sentiment crescuse în mine, dorinţă . Şi era atât de greu de abţinut.
Ea, cea care nu avusese pare de nimic, avea acum parte de ceea ce eu aveam cea mai mare nevoie. Credeam că ea este egoista, vreau să spun... Eram prietene, dacă îi lipsiseră atât de multe lucruri, ce conta încă unul pentru fericirea celei mai bune prietene? Cât de urât puteam gândi, sub chipul meu inocent şi zâmbetul blând. Nu eram o persoană bună, o ştiam. Dar nu vroiam să arăt asta nimănui, căci astfel îmi pierdeam masca de la balul meu mascat şi toţi mă recunoşteau, aşa nu mai puteam câştiga premiul pentru cel mai bun costum.
În cele din urmă nu mi-a păsat să îmi trădez cea mai bună prietenă, să îi fac avansuri iubitului ei care a căzut atât de uşor în braţe. . . Adevărul este că atunci când am aflat că au făcut cel mai important pas într-o relaţie nu m-am putut abţine să nu plâng. Nu de faţă cu ea , ci singură. Am decis că va trebui să iau ce este de drept al meu. Eram mai drăguţă şi mai frumoasă, mai blândă .. Mai ... Oricum, superioară ei întotdeauna. Trebuia să îmi fie recunoscătoare că umblam cu ea. Pierre îmi recunoscuse că îi plăcuse de Monie doar că i s-a părut uşuratică , culcându-se cu el atât de devreme. Şi că o plăcuse doar pentru că era populară – datorită mie. Acum.... Acum nu mai cred cu atât de multă tărie ceea ce credeam atunci. Şi mă doare, mă doare că am dat singurul lucru adevărat din viaţa mea pentru ceva fals. Şi mă gândesc, deşi mi-am cerut iertare superficial de atâtea ori, dacă aş mai face asta odată? Dar cu adevărat? Să integrez acea persoană în viaţa mea artificială, atunci ar fi altfel – pentru amândouă.

Înainte să realizez ora de clasă s-a terminat. M-am ridicat şi am văzut-o pe fosta mea prietenă ieşind din clasă. Am scos capul pe uşă şi am văzut-o mergând pe holul acela larg. Am văzut câţiva băieţi întorcându-şi privirea după ea, şi i-am auzit zicând ceva când au trecut mai aproape de mine.

- Asta e Mona, tipa care a fost cu Pierre. Sincer Pierre e chiar prost, fata asta e o bomboană.
- Da, ştiu. Actuala lui e prea.. Din vise. Mona asta e bună de tot şi are o privire. Aş ieşi cu ea.

Furie. Da. Asta am simţit. În ciuda tuturor eforturilor mele. Cum puteau gândi aşa ceva? Am fugit pe hol şi l-am văzut pe Pierre trecând pe lângă ea. Nu a privit-o, nu a salutat-o. Nimic. Am primit iar o porţie satisfăcătoare de victorie. Am fugit după ea, ştiam ce aveam de făcut. Pentru că da... Fuseserăm atât de apropiate dar din cauza ei sunt numită „ prea perfectă pentru a fi adevărată ”, nu sunt plăcută... Nu vreau aşa ceva.
Am văzut-o şi am strigat cât am putut de tare.
- Îmi pare rău.
Acum mai mult ca oricând nu le ziceam cu adevăr, aceste vorbe. Acea fată imperfectă, cu atât de multe defecte... De ce să fie preferată de celelalte persoane? Nu puteam suporta!
- Şi mie. Mi-a rostit prea rece ca să pot înţelege semnificaţia şi mi-a întors spatele.
Atunci am realizat... Atunci am realizat cu adevărat că o pierdusem. Şi era vina mea şi a egoismului meu. Am căzut în genunchi şi am început să plâng, dar lacrimile astea nu îmi ştergeau vina. Chiar şi în ultima clipă mă gândeam doar la binele meu. . .
Aş fi vrut să fim cu adevărat ceva atât de profund, atât de bune prietene ce ne dădeam. Ştiu că tu erai, dar eu nu fusesem.... Minţisem întotdeauna. Acum regretam faptul că o pierdusem, pe ea.... Şi şansa de a avea ceva ce merită în viaţă . . . .
Mă întrebam, oare când vom începe o altă viaţă, fără să ne-o amintim pe aceasta ce a fost. Fără să mai existe trădarea mea... Vom putea oare să fim sincere una cu cealaltă şi să ne iubim mai mult decât orice? Dacă asta o să se întâmple... Aş vrea să fiu cu tine pentru eternitate, Monie....