14-05-2011, 01:26 PM
Merci >:D<
Am mai scris ceva *been a while* şi nu ştiu de ce, dar îmi place. Hope you like it too ^^titlul e mai mult random, ofc.
Te iubesc, te iubesc, te iubesc…
Te rog, dă-mi atenţie, întoarce-te spre mine! Sunt aici, aici… nu pot trăi fără tine. Eşti totul pentru mine. Eşti mai mult decât o rază de soare după un sezon ploios şi rece, înfrigurat… aşa cum este şi sufletul meu; tremurând. Da, tremură din pricina răcelii cu care îl tratezi. De ce nu te întorci spre mine? De ce nu mă cunoşti? De ce nu îmi zâmbeşti şi nu vrei să fii cu mine?
Eu… eu te iubesc! Te iubesc atât de tare încât aş fi capabil să fac orice pentru tine.
Mă auzi?Orice!
Tu de ce nu mă iubeşti?
O văd, trece pe stradă. Pe aceeaşi stradă ca întotdeauna. Merge spre casă acum. Ştiu unde locuieşte. Pe strada G., numărul 2, blocurile F 784, scara 5, apartament 8, etajul 3… O privesc cum intră în clădire şi îmi imaginez cum urcă scările, căci nu foloseşte niciodată liftul; îi place să urce şi să coboare scările, oricât de obosită ar fi… şi oricum, liftul nu merge de câteva zile, probabil va fi reparat de luni. Urcă, urcă… parcă îi aud picioarele încălţate în sandalele cu toc tropăind pe cimentul îngheţat. Stângul, dreptul… cu mersul ei atât de elegant şi de feminin. Probabil acum a ajuns deja în apartamentul ei cu două camere, frumos mobilat. Îşi lasă gentuţa pe o măsuţă de lângă uşă, exact la intrare. Îşi pune geaca de primăvară în cuier, îl are tot la intrare, pe holul strâmt. Acum se îndreaptă spre bucătărie, să verifice frigiderul. Va strâmba din nas, nu a mai făcut cumpărături de câteva zile. Şi se va îndrepta, uşor, cu paşi leneşi, obosiţi, cu picioarele goale şi reci, descălţate de sandalele negre de primăvară… Leneşă, va ajunge în dormitor unde va aprinde o lampă ce va lumina uşor camera.
Iar eu, stând pe stradă, o văd, căci de aici se vede perfect în dormitorul ei şi nu mă deranjează că stau printre tomberoane, mirosind gunoiul şi printre pisicile vagaboande. Atâta vreme cât o pot zări, pot sta şi în foc…
Se întinde cu braţele ei lungi şi albe şi îşi ridică pieptul în afară, privind pe fereastra imensă de la dormitorul ei. Îi place, noaptea, să stea să privească luminile oraşului; i se par fascinante, o citesc de atâtea ori în ochii ei, căci am un binoclu special de apropiere prin care îi pot vedea expresia feţei. Poartă o rochiţă albă, înflorată, ce se potrivea perfect cu sandalele negre pe care le purta şi cu gecuţa subţire pe care a abandonat-o în cuierul din lemn negru, simplu, elegant… la fel ca şi ea.
Ea! Da… cât de frumoasă apare în lumina pală din cameră. Este atât de albă şi are o expresie a feţei obosită, şi totuşi fascinantă! Cu părul blond, strălucitor, natural şi ochii aceia albaştrii sfredelitori ce par a scruta pe toată lumea, dar care, în adâncul lor, sunt plini de o blândeţe aparte, nemărginită, atât de fascinantă încât nu pot înţelege cum cineva nu poate fi nebun după ea…Atât de nebun încât să o urmărească tot timpul, să vadă ce face, să o privească, să ştie totul despre ea. Eu ştiu totul despre ea! Ştiu că o cheamă Maria Ann Bürges, mama ei era englezoaică şi toată lumea o numeşte Ann sau Domnişoara Bürges. Mie îmi place să o numesc Maria, Maria mea dulce, scumpă, blondă şi fascinantă, cu un zâmbet mai magnific decât al unei prinţese, fiind mai atrăgătoare decât orice mare madonă, având un stil special, fiind o femeie cum nu se mai poate întâlni… atât de unică încât mă sperie! Atât de frumoasă încât de abia mă pot abţine, pe stradă, să nu fug la ea şi să o ating… să îi mângâi părul frumos, lung, drept… să nu îi privesc mai de aproape ochii reci, albaştrii, la prima vedere, dar care debordează o asemenea căldură încât muşchii mei se încing, ochii mei strălucesc şi… şi inima mea zvâcneşte cu o asemenea putere animalică.
Mă tem de forţa pe care o are asupra mea, uneori, tocmai din pricina faptului că nu o să mă pot controla, nu întotdeauna… la cât de mult o iubesc!
Stă şi acum, această fiinţă minunată, despre care ştiu atâtea, o cunosc chiar mai bine decât pe mine însumi… stă şi se uită la luminile oraşului, căci este deja noapte, şi zâmbeşte trist, de parcă ceva dramatic s-ar afla în acele luminiţe… cât de frumoasă este! Maria a crescut într-un orăşel din Anglia, este o englezoaică pură, din pricina mamei ce a divorţat de tatăl ei; tatăl ei este rus. A trăit, aceasta, o parte din anii trecuţi, în Rusia. Are un frate, cu care nu ţine prea mult legătura şi toate rudele ei par că au uitat-o. Nu primeşte ajutor din partea nimănui, se descurcă singură. Lucrează la o agenţie de publicitate şi acum şase zile a fost promovată. Şeful ei este un bărbat grosolan, ce îi face, uneori, avansuri… Nenorocitul, blestematul, idiotul, îl boi înjunghia într-o zi, pe stradă, dacă îl voi zări! Căci nimeni nu are dreptul să tânjească la ea, la Maria mea…
Ea, care cu atât de multă sârguinţă, a învăţat tot timpul, la liceu, la facultate, şi-a luat masterul cu magna cum laude, ca peste tot, o fiinţă atât de inteligentă şi blândă, care se opreşte pe stradă, adesea, şi ajută câte o bătrânică să treacă strada şi dă, uneori, bani la cerşetori. Care tot ceea ce are a făcut cu mâinile sale, frumoase, albe, delicate şi fine. Care munceşte pentru ea şi e atât de singură şi ţine o ură adâncă în sufletul ei pentru toţi oamenii care au uitat-o; căci ea, frumoasa mea angelică, se simte singură şi probabil, probabil, îmi zic uneori, că nu poate ierta pe cei ce au lăsat-o baltă!...
Dar dacă ar ştii ea! Eu aş fi întotdeauna alături de dânsa şi nu aş părăsi-o niciodată. Ar sta în braţele mele şi aş mângâia-o, aş avea grijă de ea şi nu ar mai trebui să privească luminiţele acestea cu ochii aceştia trişti ce îmi rup sufletul în două…
Şi se îndepărtează, acum, de fereastră, merge către dulap… oh! Frumoasa mea… Maria! Îşi scoate o pijama uşoară, un prosop, lenjerie intimă şi se îndreaptă spre baie, dezbrăcându-se, lăsând lucrurile luate din dulap pe pat… Oh, îşi dă acea rochie jos, aruncând-o pe podea, întinzându-se, iar, leneşă… precum o pisică, graţioasă, fină şi mofturoasă… atât de rafinată! Elegantă, adorată… de parcă ar poza în faţa unei camere de fotografiat. Oh, cât de perfectă este! Ce trăsături, cât de feminine îi sunt gesturile, îi văd spatele, gol şi parcă întrezăresc şi umbra sânilor nu prea mari, dar plini, cu forme rotunde, frumoase, tari… oh, şi fesele sale frumoase, un fund mai graţios nici nu am văzut… nu mare, ci potrivit, cu picioare lungi şi glezne subţiri… iar pielea îi e atât de albă!
Oh, Maria… ce aş vrea să fiu lângă tine acum… şi intră în baie iar eu nu mă clintesc nici măcar o secundă din locul meu, nici măcar un centimetru. Nu îmi amintesc când am făcut ultima dată duş, sau când am mâncat ultima dată… nu îmi amintesc nimic decât ceea ce ţine de ea. Nu îmi este foame, nici sete şi nici somn şi nu am nevoie de igienă personală, atâta vreme cât o văd! Nu m-am mai bărbierit de multe zile şi parcă îmi simt barba mare şi părul prea lung şi uns. Dar nu mă interesează! Atâta vreme cât, cu ochii mei negri, mărunţi, acizi, pot urmări frumuseţea debordantă a Mariei şi delicateţea de care dă dovadă. Aşa că nu mă mişc, stau şi privesc spre fereastra dormitorului ei, aşteptând-o…
Apare, curând, înfăşurată într-un prosop, mai formidabilă ca niciodată, cu părul prins, căci făcuse, se pare, doar duş.. şi-şi lasă prosopul să cadă pe lângă trup… inima îmi zvâcneşte, toate sentimentele explodează în mine, îmi simt trupul greu, arde, gura mi se întredeschide, o vreau doar pentru mine… Oh! Maria… câtă frumuseţe! Ce trup frumos, alb şi ce sâni, exact cum mi-i aminteam… plini, doritori de atingere, de mângâiere… se îmbracă cu gesturi leneşe, uşoare iar eu o admir în toată goliciunea şi splendoarea ei…
Stinge lamba, se întinde, nu o mai văd, acum, decât foarte puţin, forme, umbre… nu trage niciodată draperia de la fereastra sa, îi place să doarmă aşa…cu luminile oraşului pătrunzându-i în cameră şi cu razele de soare de dimineaţă inundându-i camera, trezind-o… ah, de abia aştept să te văd şi mâine dimineaţă, draga mea… iubita mea! Dar până atunci, te las în aşternuturile tale, te las să dormi… şi să visezi, să visezi… căci eu te voi visa şi te voi revedea, negreşit, mâine dimineaţă.
Căci eu… eu nu te voi părăsi… nicicând!
[CENTER]
*[/CENTER]
Ce faci… ce faci Maria?
Oh… te văd! M-am speriat, pentru o secundă… am crezut că deja ai plecat. Dar nu, vorbeşti la telefon, te-ai îmbrăcat. Îmi pare rău că am pierdut trezirea ta de dimineaţă, când razele soarelui ţi-au căzut pe chip, pe trup, stând întinsă în patul tău mare, dezvelită de cearceafuri… căci aşa dormi tu, aruncându-ţi perna pe jos şi zvârcolindu-te ca o pisică mofturoasă… oh! Ce dor mi-a fost de tine, ştii? Ştii ce dor mi-a fost?
Căci am ajuns, negreşit, la mine acasă… dar mi se părea atât de gol apartamentul meu mic, mizerabil… şi totuşi, am curăţat totul rapid, cutiile de mâncare, conservele şi hainele nespălate, le-am spălat… e curat peste tot, acum. M-am bărbierit, am făcut o baie, am mâncat… îmi era într-adevăr foame. Trebuie să am grijă de mine, ca să pot avea grijă de tine… şi nu puteam lăsa acea mizerie în iatacul meu! Cum e posibil? Când miile de fotografii de pe pereţi, cu tine, mă urmăresc… îmi urmăresc mişcările, şi faptele. Ce bine mă simt, uneori, când ajung acasă şi văd pozele tale lipite pe pereţi. Fotografii pe care eu le-am făcut şi le fac încontinuu… în baie, pe hol, în bucătărie, în mica sufragerie şi în dormitorul meu! Da, peste tot, pe pereţi, sunt fotografii şi postere cu tine! Eu le-am făcut. Şi în calculatorul meu, tot tu trăieşti, într-una, peste tot şi numele tău îmi este scris peste tot, e parola de la calculator, de la telefon, parola de la viaţa mea… trăiesc doar pentru tine, frumoasa mea, Maria şi mă hrănesc cu expresiile feţei tale.
Oh! Cât de mult te iubesc.
Gata? Ai terminat convorbirea telefonică? Pleci? … te voi urma, nu ai nici o grijă! Cu mine alături, vei fi în siguranţă. Căci tu nu ştii de existenţa mea, dar nu contează… te voi urma şi într-o zi! Cândva, da… într-o zi… voi apărea în faţa ta. Dar nu aşa! nu, pentru că nu vreau să crezi că sunt un nebun şi nu vreau să ştii că te-am urmărit, nu vreau să te sperii. Am lucrat şi azi noapte la programul meu… în curând o să fie gata! Şi o să am destui bani cât să apar în faţa ta, demn de tine şi să te am în grijă! Ce frumos o să fie când voi apărea, cu un buchet imens de orhidee în faţa ta şi îţi voi spune că aş vrea, atât, să faci o plimbare cu mine… mi se pare incredibil! Dar o să se întâmple, ştiu… o simt! Trebuie să se întâmple şi o să îţi demonstrez cât de mult te iubesc, cât de mult te vreau… iar tu eşti nobilă şi ai nevoie de dragoste. Şi vei simţi! Oh, cât vei simţi că te iubesc şi vei vrea să mai ai alături, căci mă voi purta atât de frumos cu tine! Nu ai nici o teamă! Te voi răsfăţa, mă voi purta cu tine formidabil… căci eşti tot ceea ce contează pentru mine, Maria! Da… şi tu vei simţi asta şi mă vei vrea alături, nu? Ştiu că da, oh… dar cât ştiu! Trebuie să fie aşa… să ne iubim, să fim alături..
Şi până atunci, continui să fiu pe lângă tine, trebuie! Căci nu vreau să îţi pierd nici o mişcare. Nu vreau să întâlneşti pe nimeni… mai ştii bărbatul acela de îţi făcea curte? A trebuit să îl elimin! Nu ţinea la tine cu adevărat, nu îi puteam permite să fie în preajma ta… nu am ştiut să fie atât de uşor să cumperi un pistol! A apărut ca un accident normal… şi ce contează? Nu mă interesează! Acum nu mai prezintă nici un pericol. Nu e mort, dar nu contează, căci i-a pierit dorul de tine! Ah, cât de mult vreau să îţi fiu alături.
Acum, ea merge pe stradă iar eu sunt în urma ei. Îşi poartă, în servieta diplomat, proiectul pe care trebuie să îl prezinte astăzi. A lucrat atât de mult la el! oh! Nopţi îndelungi am privit-o, având ochii obosiţi şi necontenind să se oprească. Înseamnă atât de mult pentru ea, această muncă… şi eu o respect!
Oh, poartă tot o rochie azi, una parcă şi mai frumoasă, de un roz pal şi nişte sandale drăguţe, pe care nu le-am mai văzut, cu un toc ortopedic. E grăbită şi îngândurată, îngrijorată.
Oh, Maria… cât aş vrea să dispară cutele alea încruntate de pe chipul tău! Aş vrea să zâmbeşti tot timpul… parcă iar mă încing şi mi-e cald în pantalonii de in şi cămăşuţa din acelaşi material. M-am tuns, mă simt mai bine acum, ştiind că părul meu negru este curat, aranjat şi că dacă mă va vedea pe stradă nu se va speria de mine; chiar dacă port ochelari… am obosit, am nevoie de ei să văd, uneori…
S-a oprit la semafor şi mă opresc chiar lângă ea! Vremea e splendidă. Încă de dimineaţă a răsărit un soare arzător ce promite o zi foarte caldă. Maria îşi verifică geanta. E lângă mine… ahhh, face un pas mai spre mine, mă calcă. Mă simt atât de bine, cred că am roşit… şi ea a roşit, întorcându-se spre mine.
- Îmi cer scuze! şopteşte cu vervă, ruşinată, timidă, neluându-şi ochii de la ai mei… de ce eşti atât de frumoasă, Maria? De ce mă înnebuneşti? Îmi vine să îi iau mâna într-a mea şi să o sărut…
- Nu face nimic, domnişoară…
- Maria, se prezintă fără să îşi dea seama, lăsând faţa în jos, roşind, parcă nevrând să plece, deşi semaforul se făcuse verde. Eu nu o atenţionez cu privire la asta, îmi place prea mult să stau aici, aproape de ea, să îi aud glasul atât de suav…
Peste tot se prezintă Ann… sau cu numele de familie. Dar mie îmi zice că e Maria…
- Fritz, mă prezint şi eu cu un glas ciudat, temător, sperând că nu i se va părea straniu numele meu.
Ea zâmbeşte… iar! Atât de adorabilă îmi este. Oh, frumoasă Maria!
- Ce nume frumos, zice, fără a-şi ascunde admiraţia. S-a făcut deja verde! Ce neîndemânatică sunt… îmi pare rău, domnule Fritz, că v-am călcat! A fost nepoliticos, dar a fost şi doar un accident. Cred că mă veţi ierta, nu?
De ce îmi surâzi atât de energic? Ştii cât de mult înseamnă asta pentru mine?
Vrea să treacă, să meargă mai departe, dar am stat atât de mult, încât semaforul se face iar roşu. Când păşeşte, o maşină vine în viteză. Negândind, o prind de mână, o trag spre mine şi umărul său se loveşte de pieptul meu… tresare… un gest atât de fin, venind din partea ei. Parcă se lipeşte şi mai tare de mine, tremurând uşor.
- Vai, m-aţi salvat… îngână duios, iar eu îi zâmbesc.
- Se pare că îmi sunteţi de două ori datoare, domnişoară Maria.
Roşeşte adânc…
- Oh, chiar sunt, nu-i aşa? Spune-mi Maria. Îţi pot spune şi eu Fritz. Cred că sunt tare frustrantă pentru tine, nu-i aşa? într-o dimineaţă atât de frumosă…
- Dimpotrivă, mă trezesc vorbind, mi-aţi înseninat ziua… şi nu gândesc ce zic mai departe, cuvintele zboară de la sine – dar, ca să vă revanşaţi, va trebui să acceptaţi o invitaţie… la cină? Sau la prânz? Sau la micul dejun? Cine ştie, poate doar o plimbare prin parc?
Ce m-a apucat? Nu vreau… nu vreau să o sperii!
- Hmm… nu obişnuiesc să mă întâlnesc cu străini!
- Dar eu nu sunt străin. Ce? Nu ne cunoaştem. Eu sunt Fritz, iar tu eşti Maria, desigur… e greu să ne asemănăm, eu sunt hidos şi dumneata superbă. Te rog, acceptă o invitaţie umilă.
Râde, cât de duios…
- Hidos! Dumneata? Vorbeşti prostii… o să accept! – parcă nici ei nu îi vine să creadă – şi îmi spune adresa ei, de la agenţia la care lucrează. Îi promit să o iau diseară, la şapte. Are program toată ziua azi, îmi zice.
- Te pot conduce, oare, până acolo?
Şi nu ştiu de ce îmi spune „da†cu asemenea încântare…
Nu mă mai gândesc la nimic, e atât de aproape de mine… inima mea îmi sparge pieptul în mii de bucăţi, atât de tare bate. Aş vrea să pot să îi spun cât de mult o iubesc, dar pentru moment e de ajuns ca ea să fie lângă mine şi să o aud vorbind. E atât de voioasă şi energică în această dimineaţă şi parcă nu mai întrezăresc aceeaşi tristeţe a ei, ca altădată. Îi vorbesc şi eu cu vervă, cu încântare şi admiraţie şi o complimentez într-una, scuzându-mă pentru impertinenţă… ne înţelegem atât de bine! vorbim pentru prima dată, mă întreabă ce meserie am… Sunt sincer; programator de calculatoare… îmi spune că i se pare fascinant, că sunt inteligent. Îi zic că am fost şi profesor de matematică şi informatică şi aceasta se opreşte, roşeşte şi-mi zice că sunt mai deştept decât credea, că se simte prost, nu înţelege materiile fixe. Îi zic că ne completăm, nici eu nu pricep abstractul… deşi nu adaug că şi ceea ce am eu faţă de ea e abstract, nu fix, căci nu o dragoste de domeniul realului, e atât de profundă şi visătoare… dar nu îi zic asta, nu vreau să o zăpăcesc…
Prinşi în conversaţia noastră, nu am observat nimic în jurul nostru. Şi poate… poate trebuia să fiu mai atent, am gândit imediat în secunda în care un individ s-a apropiat de noi şi a început să tragă de servieta Mariei. Inima îmi bate din cauza nervilor, individul o smuceşte pe blondă, trântind-o pe sol iar eu turbez de nervi, mă iau după el, îl iau de gulerul cămăşii şi îi trag un pumn în faţă, lăsându-l lat, pe trotuar. Iau servieta şi nu mă uit la el, ajutând-o pe frumoasa mea să se ridice. S-a îmbujorat toată şi-mi mulţumeşte, având atâta beatitudine în gesturi încât uit de golan şi aş vrea să o îmbrăţişez… realizez că tremură, atunci când se ridică.
- M-am speriat tare rău… îmi mărturiseşte… iar eu nu mă pot abţine, o trag uşor de mână lângă mine şi o mângâi uşor pe păr, aceasta nu se împotriveşte, ci parcă e mulţumită, se linişteşte, inima revine la bătăile ei obişnuite…
Ea a realizat, oare, cât de tare îmi bate mie inima?
- Fritz… începe, dar nu poate termina, căci bărbatul ce voise să ia servieta nu era singur, încă doi indivizi s-au apropiat de noi, prin spatele Mariei… au cuţite în mâini şi atentatul acesta împotriva ei mă revoltă! Turbez de furie… am un temperament vulcanic. Uşor, las dulceaţa trupului Mariei… cu o greutate incredibilă! Dar o abandonez spre a o apăra. Iar ea trece, parcă cu voinţă, în spatele meu, speriindu-se de acei indivizi. Lumea ne vede pe stradă, dar nimeni nu sună la poliţie… oamenii nu se implică. Mă înfurii teribil… indivizii atacă, dar furios le arunc cuţitele din mâini şi îi lovesc cu picioarele, sălbatic… mă opresc, nu vreau să o sperii pe Maria. Aceasta surâde, când mă uit la ea, e încă speriată, vreau să ajung să o îmbrăţişez şi citesc expresiile de pe chipul ei. E speriată, dintr-odată face ochii mari, mari de tot şi deschide gura, ţipă… îi e frică de mine?
Nu… nu! vrea să şoptească ceva, dar nu reuşeşte. E prea târziu când o aud, cuţitul deja a intrat în spatele meu… o înjunghiere. Oare unde a intrat? Cuţitul intră iar, prin altă parte… pielea mea e fragilă. Doare, mă arunc la sol, cad în genunchi, sângele mi se prelinge pe trup.. îmi curge sânge şi din gură; iar eu nici nu realizez ce se întâmplă, parcă mi-a atacat creierul. Poliţia, sirene… se aud, dar ochii îmi sunt întredeschişi. Inima de abia pulsează. De ce nu bate tare? Căci alteori era de ajuns să o văd pe Maria şi înnebunea. Iar acum s-a aruncat şi ea jos, lângă mine, şi îmi ţine faţa în mâini… îmi vorbeşte într-una, dar nu prea ştiu ce zice. Mă uit la ea, îi zâmbesc. Inima de abia îmi mai bate şi conştientizez, acid, trist, dar resemnat… şi fericit că am putut, măcar, să vorbesc cu ea, da, astfel conştientizez că mor… mă sting, de aia nu îmi mai bate inima… prea multe cuţite mi-au fost înfipte în spate, în locuri ţintă…
- Te iubesc… mă aud şoptind, şi văd că înţelege, ştiu ochii ăştia, sunt plini de iubire şi teamă şi regret… şi, şi mai ce? ştiinţă? Se poate… îmi iese sânge pe gură şi din nas şi mă simt atât de dizgraţios, nu vreau să mă vadă aşa… dar nu mă pot controla. Inima de abia îmi mai bate şi nici nu îmi mai simt corpul din pricina durerii. Nici nu mă interesează, sunt în braţele Mariei şi nici nu îi pasă că se mânjeşte de sângele meu, mă trage şi mai aproape de ea, îmi mângâie părul, începe să plângă…
- Maria, nu te-am văzut niciodată plângând…mai zic, vocea de abia auzindu-se. Probabil crede ciudate aceste vorbe… dar lacrimile ei sunt atât de binefăcătoare, parcă îmi alină toată suferinţa, mă ajută să mă debarasez de trupul acesta, mă bucur că am putut-o apăra.
Dar ce va face de acum? Dacă eu nu sunt alături de ea?! Nu! nu trebuie să mor… regretul mă apasă, căci ştiu că nu mai am scăpare… îmi curge tot mai mult sânge din gură, e sărat, are un gust prost, dar lacrimile Mariei ce se revarsă pe faţa mea sunt atât de liniştitoare… ca şi braţele ce m-au înconjurat. E şi ea plină pe haine de sânge, de sângele meu.
Nu ştiu de ce mă simt atât de fericit… mor. Nu ar trebui să fiu trist? Dar nicicând nu m-am simţit atât de fericit şi de iubit şi împlinit. Nu vreau să plângi, Maria… vreau să îmi vorbeşti, dar parcă nu are cuvinte printre suspine, mă strânge mai aproape de ea.
- De ce mă părăseşti şi tu? De ce ţi-a luat atâta să-mi vorbeşti? Ce crezi, ce crezi! Că eu nu ştiu?
Atât îmi zice, reproşându-mi, strângându-mă lângă ea, plângând în hohote, plină de durere… iar eu mă întreb ce a vrut să spună prin aceste cuvinte, când inima mea mi se opreşte, nu mă mai doare nimic, nu mai am nici o zvârcolire în trup şi simt… simt cum ochii mi se închid pentru totdeauna şi imaginea Mariei dispare…
Am mai scris ceva *been a while* şi nu ştiu de ce, dar îmi place. Hope you like it too ^^titlul e mai mult random, ofc.
Amphétamine
Te iubesc, te iubesc, te iubesc…
Te rog, dă-mi atenţie, întoarce-te spre mine! Sunt aici, aici… nu pot trăi fără tine. Eşti totul pentru mine. Eşti mai mult decât o rază de soare după un sezon ploios şi rece, înfrigurat… aşa cum este şi sufletul meu; tremurând. Da, tremură din pricina răcelii cu care îl tratezi. De ce nu te întorci spre mine? De ce nu mă cunoşti? De ce nu îmi zâmbeşti şi nu vrei să fii cu mine?
Eu… eu te iubesc! Te iubesc atât de tare încât aş fi capabil să fac orice pentru tine.
Mă auzi?Orice!
Tu de ce nu mă iubeşti?
O văd, trece pe stradă. Pe aceeaşi stradă ca întotdeauna. Merge spre casă acum. Ştiu unde locuieşte. Pe strada G., numărul 2, blocurile F 784, scara 5, apartament 8, etajul 3… O privesc cum intră în clădire şi îmi imaginez cum urcă scările, căci nu foloseşte niciodată liftul; îi place să urce şi să coboare scările, oricât de obosită ar fi… şi oricum, liftul nu merge de câteva zile, probabil va fi reparat de luni. Urcă, urcă… parcă îi aud picioarele încălţate în sandalele cu toc tropăind pe cimentul îngheţat. Stângul, dreptul… cu mersul ei atât de elegant şi de feminin. Probabil acum a ajuns deja în apartamentul ei cu două camere, frumos mobilat. Îşi lasă gentuţa pe o măsuţă de lângă uşă, exact la intrare. Îşi pune geaca de primăvară în cuier, îl are tot la intrare, pe holul strâmt. Acum se îndreaptă spre bucătărie, să verifice frigiderul. Va strâmba din nas, nu a mai făcut cumpărături de câteva zile. Şi se va îndrepta, uşor, cu paşi leneşi, obosiţi, cu picioarele goale şi reci, descălţate de sandalele negre de primăvară… Leneşă, va ajunge în dormitor unde va aprinde o lampă ce va lumina uşor camera.
Iar eu, stând pe stradă, o văd, căci de aici se vede perfect în dormitorul ei şi nu mă deranjează că stau printre tomberoane, mirosind gunoiul şi printre pisicile vagaboande. Atâta vreme cât o pot zări, pot sta şi în foc…
Se întinde cu braţele ei lungi şi albe şi îşi ridică pieptul în afară, privind pe fereastra imensă de la dormitorul ei. Îi place, noaptea, să stea să privească luminile oraşului; i se par fascinante, o citesc de atâtea ori în ochii ei, căci am un binoclu special de apropiere prin care îi pot vedea expresia feţei. Poartă o rochiţă albă, înflorată, ce se potrivea perfect cu sandalele negre pe care le purta şi cu gecuţa subţire pe care a abandonat-o în cuierul din lemn negru, simplu, elegant… la fel ca şi ea.
Ea! Da… cât de frumoasă apare în lumina pală din cameră. Este atât de albă şi are o expresie a feţei obosită, şi totuşi fascinantă! Cu părul blond, strălucitor, natural şi ochii aceia albaştrii sfredelitori ce par a scruta pe toată lumea, dar care, în adâncul lor, sunt plini de o blândeţe aparte, nemărginită, atât de fascinantă încât nu pot înţelege cum cineva nu poate fi nebun după ea…Atât de nebun încât să o urmărească tot timpul, să vadă ce face, să o privească, să ştie totul despre ea. Eu ştiu totul despre ea! Ştiu că o cheamă Maria Ann Bürges, mama ei era englezoaică şi toată lumea o numeşte Ann sau Domnişoara Bürges. Mie îmi place să o numesc Maria, Maria mea dulce, scumpă, blondă şi fascinantă, cu un zâmbet mai magnific decât al unei prinţese, fiind mai atrăgătoare decât orice mare madonă, având un stil special, fiind o femeie cum nu se mai poate întâlni… atât de unică încât mă sperie! Atât de frumoasă încât de abia mă pot abţine, pe stradă, să nu fug la ea şi să o ating… să îi mângâi părul frumos, lung, drept… să nu îi privesc mai de aproape ochii reci, albaştrii, la prima vedere, dar care debordează o asemenea căldură încât muşchii mei se încing, ochii mei strălucesc şi… şi inima mea zvâcneşte cu o asemenea putere animalică.
Mă tem de forţa pe care o are asupra mea, uneori, tocmai din pricina faptului că nu o să mă pot controla, nu întotdeauna… la cât de mult o iubesc!
Stă şi acum, această fiinţă minunată, despre care ştiu atâtea, o cunosc chiar mai bine decât pe mine însumi… stă şi se uită la luminile oraşului, căci este deja noapte, şi zâmbeşte trist, de parcă ceva dramatic s-ar afla în acele luminiţe… cât de frumoasă este! Maria a crescut într-un orăşel din Anglia, este o englezoaică pură, din pricina mamei ce a divorţat de tatăl ei; tatăl ei este rus. A trăit, aceasta, o parte din anii trecuţi, în Rusia. Are un frate, cu care nu ţine prea mult legătura şi toate rudele ei par că au uitat-o. Nu primeşte ajutor din partea nimănui, se descurcă singură. Lucrează la o agenţie de publicitate şi acum şase zile a fost promovată. Şeful ei este un bărbat grosolan, ce îi face, uneori, avansuri… Nenorocitul, blestematul, idiotul, îl boi înjunghia într-o zi, pe stradă, dacă îl voi zări! Căci nimeni nu are dreptul să tânjească la ea, la Maria mea…
Ea, care cu atât de multă sârguinţă, a învăţat tot timpul, la liceu, la facultate, şi-a luat masterul cu magna cum laude, ca peste tot, o fiinţă atât de inteligentă şi blândă, care se opreşte pe stradă, adesea, şi ajută câte o bătrânică să treacă strada şi dă, uneori, bani la cerşetori. Care tot ceea ce are a făcut cu mâinile sale, frumoase, albe, delicate şi fine. Care munceşte pentru ea şi e atât de singură şi ţine o ură adâncă în sufletul ei pentru toţi oamenii care au uitat-o; căci ea, frumoasa mea angelică, se simte singură şi probabil, probabil, îmi zic uneori, că nu poate ierta pe cei ce au lăsat-o baltă!...
Dar dacă ar ştii ea! Eu aş fi întotdeauna alături de dânsa şi nu aş părăsi-o niciodată. Ar sta în braţele mele şi aş mângâia-o, aş avea grijă de ea şi nu ar mai trebui să privească luminiţele acestea cu ochii aceştia trişti ce îmi rup sufletul în două…
Şi se îndepărtează, acum, de fereastră, merge către dulap… oh! Frumoasa mea… Maria! Îşi scoate o pijama uşoară, un prosop, lenjerie intimă şi se îndreaptă spre baie, dezbrăcându-se, lăsând lucrurile luate din dulap pe pat… Oh, îşi dă acea rochie jos, aruncând-o pe podea, întinzându-se, iar, leneşă… precum o pisică, graţioasă, fină şi mofturoasă… atât de rafinată! Elegantă, adorată… de parcă ar poza în faţa unei camere de fotografiat. Oh, cât de perfectă este! Ce trăsături, cât de feminine îi sunt gesturile, îi văd spatele, gol şi parcă întrezăresc şi umbra sânilor nu prea mari, dar plini, cu forme rotunde, frumoase, tari… oh, şi fesele sale frumoase, un fund mai graţios nici nu am văzut… nu mare, ci potrivit, cu picioare lungi şi glezne subţiri… iar pielea îi e atât de albă!
Oh, Maria… ce aş vrea să fiu lângă tine acum… şi intră în baie iar eu nu mă clintesc nici măcar o secundă din locul meu, nici măcar un centimetru. Nu îmi amintesc când am făcut ultima dată duş, sau când am mâncat ultima dată… nu îmi amintesc nimic decât ceea ce ţine de ea. Nu îmi este foame, nici sete şi nici somn şi nu am nevoie de igienă personală, atâta vreme cât o văd! Nu m-am mai bărbierit de multe zile şi parcă îmi simt barba mare şi părul prea lung şi uns. Dar nu mă interesează! Atâta vreme cât, cu ochii mei negri, mărunţi, acizi, pot urmări frumuseţea debordantă a Mariei şi delicateţea de care dă dovadă. Aşa că nu mă mişc, stau şi privesc spre fereastra dormitorului ei, aşteptând-o…
Apare, curând, înfăşurată într-un prosop, mai formidabilă ca niciodată, cu părul prins, căci făcuse, se pare, doar duş.. şi-şi lasă prosopul să cadă pe lângă trup… inima îmi zvâcneşte, toate sentimentele explodează în mine, îmi simt trupul greu, arde, gura mi se întredeschide, o vreau doar pentru mine… Oh! Maria… câtă frumuseţe! Ce trup frumos, alb şi ce sâni, exact cum mi-i aminteam… plini, doritori de atingere, de mângâiere… se îmbracă cu gesturi leneşe, uşoare iar eu o admir în toată goliciunea şi splendoarea ei…
Stinge lamba, se întinde, nu o mai văd, acum, decât foarte puţin, forme, umbre… nu trage niciodată draperia de la fereastra sa, îi place să doarmă aşa…cu luminile oraşului pătrunzându-i în cameră şi cu razele de soare de dimineaţă inundându-i camera, trezind-o… ah, de abia aştept să te văd şi mâine dimineaţă, draga mea… iubita mea! Dar până atunci, te las în aşternuturile tale, te las să dormi… şi să visezi, să visezi… căci eu te voi visa şi te voi revedea, negreşit, mâine dimineaţă.
Căci eu… eu nu te voi părăsi… nicicând!
[CENTER]
*[/CENTER]
Ce faci… ce faci Maria?
Oh… te văd! M-am speriat, pentru o secundă… am crezut că deja ai plecat. Dar nu, vorbeşti la telefon, te-ai îmbrăcat. Îmi pare rău că am pierdut trezirea ta de dimineaţă, când razele soarelui ţi-au căzut pe chip, pe trup, stând întinsă în patul tău mare, dezvelită de cearceafuri… căci aşa dormi tu, aruncându-ţi perna pe jos şi zvârcolindu-te ca o pisică mofturoasă… oh! Ce dor mi-a fost de tine, ştii? Ştii ce dor mi-a fost?
Căci am ajuns, negreşit, la mine acasă… dar mi se părea atât de gol apartamentul meu mic, mizerabil… şi totuşi, am curăţat totul rapid, cutiile de mâncare, conservele şi hainele nespălate, le-am spălat… e curat peste tot, acum. M-am bărbierit, am făcut o baie, am mâncat… îmi era într-adevăr foame. Trebuie să am grijă de mine, ca să pot avea grijă de tine… şi nu puteam lăsa acea mizerie în iatacul meu! Cum e posibil? Când miile de fotografii de pe pereţi, cu tine, mă urmăresc… îmi urmăresc mişcările, şi faptele. Ce bine mă simt, uneori, când ajung acasă şi văd pozele tale lipite pe pereţi. Fotografii pe care eu le-am făcut şi le fac încontinuu… în baie, pe hol, în bucătărie, în mica sufragerie şi în dormitorul meu! Da, peste tot, pe pereţi, sunt fotografii şi postere cu tine! Eu le-am făcut. Şi în calculatorul meu, tot tu trăieşti, într-una, peste tot şi numele tău îmi este scris peste tot, e parola de la calculator, de la telefon, parola de la viaţa mea… trăiesc doar pentru tine, frumoasa mea, Maria şi mă hrănesc cu expresiile feţei tale.
Oh! Cât de mult te iubesc.
Gata? Ai terminat convorbirea telefonică? Pleci? … te voi urma, nu ai nici o grijă! Cu mine alături, vei fi în siguranţă. Căci tu nu ştii de existenţa mea, dar nu contează… te voi urma şi într-o zi! Cândva, da… într-o zi… voi apărea în faţa ta. Dar nu aşa! nu, pentru că nu vreau să crezi că sunt un nebun şi nu vreau să ştii că te-am urmărit, nu vreau să te sperii. Am lucrat şi azi noapte la programul meu… în curând o să fie gata! Şi o să am destui bani cât să apar în faţa ta, demn de tine şi să te am în grijă! Ce frumos o să fie când voi apărea, cu un buchet imens de orhidee în faţa ta şi îţi voi spune că aş vrea, atât, să faci o plimbare cu mine… mi se pare incredibil! Dar o să se întâmple, ştiu… o simt! Trebuie să se întâmple şi o să îţi demonstrez cât de mult te iubesc, cât de mult te vreau… iar tu eşti nobilă şi ai nevoie de dragoste. Şi vei simţi! Oh, cât vei simţi că te iubesc şi vei vrea să mai ai alături, căci mă voi purta atât de frumos cu tine! Nu ai nici o teamă! Te voi răsfăţa, mă voi purta cu tine formidabil… căci eşti tot ceea ce contează pentru mine, Maria! Da… şi tu vei simţi asta şi mă vei vrea alături, nu? Ştiu că da, oh… dar cât ştiu! Trebuie să fie aşa… să ne iubim, să fim alături..
Şi până atunci, continui să fiu pe lângă tine, trebuie! Căci nu vreau să îţi pierd nici o mişcare. Nu vreau să întâlneşti pe nimeni… mai ştii bărbatul acela de îţi făcea curte? A trebuit să îl elimin! Nu ţinea la tine cu adevărat, nu îi puteam permite să fie în preajma ta… nu am ştiut să fie atât de uşor să cumperi un pistol! A apărut ca un accident normal… şi ce contează? Nu mă interesează! Acum nu mai prezintă nici un pericol. Nu e mort, dar nu contează, căci i-a pierit dorul de tine! Ah, cât de mult vreau să îţi fiu alături.
Acum, ea merge pe stradă iar eu sunt în urma ei. Îşi poartă, în servieta diplomat, proiectul pe care trebuie să îl prezinte astăzi. A lucrat atât de mult la el! oh! Nopţi îndelungi am privit-o, având ochii obosiţi şi necontenind să se oprească. Înseamnă atât de mult pentru ea, această muncă… şi eu o respect!
Oh, poartă tot o rochie azi, una parcă şi mai frumoasă, de un roz pal şi nişte sandale drăguţe, pe care nu le-am mai văzut, cu un toc ortopedic. E grăbită şi îngândurată, îngrijorată.
Oh, Maria… cât aş vrea să dispară cutele alea încruntate de pe chipul tău! Aş vrea să zâmbeşti tot timpul… parcă iar mă încing şi mi-e cald în pantalonii de in şi cămăşuţa din acelaşi material. M-am tuns, mă simt mai bine acum, ştiind că părul meu negru este curat, aranjat şi că dacă mă va vedea pe stradă nu se va speria de mine; chiar dacă port ochelari… am obosit, am nevoie de ei să văd, uneori…
S-a oprit la semafor şi mă opresc chiar lângă ea! Vremea e splendidă. Încă de dimineaţă a răsărit un soare arzător ce promite o zi foarte caldă. Maria îşi verifică geanta. E lângă mine… ahhh, face un pas mai spre mine, mă calcă. Mă simt atât de bine, cred că am roşit… şi ea a roşit, întorcându-se spre mine.
- Îmi cer scuze! şopteşte cu vervă, ruşinată, timidă, neluându-şi ochii de la ai mei… de ce eşti atât de frumoasă, Maria? De ce mă înnebuneşti? Îmi vine să îi iau mâna într-a mea şi să o sărut…
- Nu face nimic, domnişoară…
- Maria, se prezintă fără să îşi dea seama, lăsând faţa în jos, roşind, parcă nevrând să plece, deşi semaforul se făcuse verde. Eu nu o atenţionez cu privire la asta, îmi place prea mult să stau aici, aproape de ea, să îi aud glasul atât de suav…
Peste tot se prezintă Ann… sau cu numele de familie. Dar mie îmi zice că e Maria…
- Fritz, mă prezint şi eu cu un glas ciudat, temător, sperând că nu i se va părea straniu numele meu.
Ea zâmbeşte… iar! Atât de adorabilă îmi este. Oh, frumoasă Maria!
- Ce nume frumos, zice, fără a-şi ascunde admiraţia. S-a făcut deja verde! Ce neîndemânatică sunt… îmi pare rău, domnule Fritz, că v-am călcat! A fost nepoliticos, dar a fost şi doar un accident. Cred că mă veţi ierta, nu?
De ce îmi surâzi atât de energic? Ştii cât de mult înseamnă asta pentru mine?
Vrea să treacă, să meargă mai departe, dar am stat atât de mult, încât semaforul se face iar roşu. Când păşeşte, o maşină vine în viteză. Negândind, o prind de mână, o trag spre mine şi umărul său se loveşte de pieptul meu… tresare… un gest atât de fin, venind din partea ei. Parcă se lipeşte şi mai tare de mine, tremurând uşor.
- Vai, m-aţi salvat… îngână duios, iar eu îi zâmbesc.
- Se pare că îmi sunteţi de două ori datoare, domnişoară Maria.
Roşeşte adânc…
- Oh, chiar sunt, nu-i aşa? Spune-mi Maria. Îţi pot spune şi eu Fritz. Cred că sunt tare frustrantă pentru tine, nu-i aşa? într-o dimineaţă atât de frumosă…
- Dimpotrivă, mă trezesc vorbind, mi-aţi înseninat ziua… şi nu gândesc ce zic mai departe, cuvintele zboară de la sine – dar, ca să vă revanşaţi, va trebui să acceptaţi o invitaţie… la cină? Sau la prânz? Sau la micul dejun? Cine ştie, poate doar o plimbare prin parc?
Ce m-a apucat? Nu vreau… nu vreau să o sperii!
- Hmm… nu obişnuiesc să mă întâlnesc cu străini!
- Dar eu nu sunt străin. Ce? Nu ne cunoaştem. Eu sunt Fritz, iar tu eşti Maria, desigur… e greu să ne asemănăm, eu sunt hidos şi dumneata superbă. Te rog, acceptă o invitaţie umilă.
Râde, cât de duios…
- Hidos! Dumneata? Vorbeşti prostii… o să accept! – parcă nici ei nu îi vine să creadă – şi îmi spune adresa ei, de la agenţia la care lucrează. Îi promit să o iau diseară, la şapte. Are program toată ziua azi, îmi zice.
- Te pot conduce, oare, până acolo?
Şi nu ştiu de ce îmi spune „da†cu asemenea încântare…
Nu mă mai gândesc la nimic, e atât de aproape de mine… inima mea îmi sparge pieptul în mii de bucăţi, atât de tare bate. Aş vrea să pot să îi spun cât de mult o iubesc, dar pentru moment e de ajuns ca ea să fie lângă mine şi să o aud vorbind. E atât de voioasă şi energică în această dimineaţă şi parcă nu mai întrezăresc aceeaşi tristeţe a ei, ca altădată. Îi vorbesc şi eu cu vervă, cu încântare şi admiraţie şi o complimentez într-una, scuzându-mă pentru impertinenţă… ne înţelegem atât de bine! vorbim pentru prima dată, mă întreabă ce meserie am… Sunt sincer; programator de calculatoare… îmi spune că i se pare fascinant, că sunt inteligent. Îi zic că am fost şi profesor de matematică şi informatică şi aceasta se opreşte, roşeşte şi-mi zice că sunt mai deştept decât credea, că se simte prost, nu înţelege materiile fixe. Îi zic că ne completăm, nici eu nu pricep abstractul… deşi nu adaug că şi ceea ce am eu faţă de ea e abstract, nu fix, căci nu o dragoste de domeniul realului, e atât de profundă şi visătoare… dar nu îi zic asta, nu vreau să o zăpăcesc…
Prinşi în conversaţia noastră, nu am observat nimic în jurul nostru. Şi poate… poate trebuia să fiu mai atent, am gândit imediat în secunda în care un individ s-a apropiat de noi şi a început să tragă de servieta Mariei. Inima îmi bate din cauza nervilor, individul o smuceşte pe blondă, trântind-o pe sol iar eu turbez de nervi, mă iau după el, îl iau de gulerul cămăşii şi îi trag un pumn în faţă, lăsându-l lat, pe trotuar. Iau servieta şi nu mă uit la el, ajutând-o pe frumoasa mea să se ridice. S-a îmbujorat toată şi-mi mulţumeşte, având atâta beatitudine în gesturi încât uit de golan şi aş vrea să o îmbrăţişez… realizez că tremură, atunci când se ridică.
- M-am speriat tare rău… îmi mărturiseşte… iar eu nu mă pot abţine, o trag uşor de mână lângă mine şi o mângâi uşor pe păr, aceasta nu se împotriveşte, ci parcă e mulţumită, se linişteşte, inima revine la bătăile ei obişnuite…
Ea a realizat, oare, cât de tare îmi bate mie inima?
- Fritz… începe, dar nu poate termina, căci bărbatul ce voise să ia servieta nu era singur, încă doi indivizi s-au apropiat de noi, prin spatele Mariei… au cuţite în mâini şi atentatul acesta împotriva ei mă revoltă! Turbez de furie… am un temperament vulcanic. Uşor, las dulceaţa trupului Mariei… cu o greutate incredibilă! Dar o abandonez spre a o apăra. Iar ea trece, parcă cu voinţă, în spatele meu, speriindu-se de acei indivizi. Lumea ne vede pe stradă, dar nimeni nu sună la poliţie… oamenii nu se implică. Mă înfurii teribil… indivizii atacă, dar furios le arunc cuţitele din mâini şi îi lovesc cu picioarele, sălbatic… mă opresc, nu vreau să o sperii pe Maria. Aceasta surâde, când mă uit la ea, e încă speriată, vreau să ajung să o îmbrăţişez şi citesc expresiile de pe chipul ei. E speriată, dintr-odată face ochii mari, mari de tot şi deschide gura, ţipă… îi e frică de mine?
Nu… nu! vrea să şoptească ceva, dar nu reuşeşte. E prea târziu când o aud, cuţitul deja a intrat în spatele meu… o înjunghiere. Oare unde a intrat? Cuţitul intră iar, prin altă parte… pielea mea e fragilă. Doare, mă arunc la sol, cad în genunchi, sângele mi se prelinge pe trup.. îmi curge sânge şi din gură; iar eu nici nu realizez ce se întâmplă, parcă mi-a atacat creierul. Poliţia, sirene… se aud, dar ochii îmi sunt întredeschişi. Inima de abia pulsează. De ce nu bate tare? Căci alteori era de ajuns să o văd pe Maria şi înnebunea. Iar acum s-a aruncat şi ea jos, lângă mine, şi îmi ţine faţa în mâini… îmi vorbeşte într-una, dar nu prea ştiu ce zice. Mă uit la ea, îi zâmbesc. Inima de abia îmi mai bate şi conştientizez, acid, trist, dar resemnat… şi fericit că am putut, măcar, să vorbesc cu ea, da, astfel conştientizez că mor… mă sting, de aia nu îmi mai bate inima… prea multe cuţite mi-au fost înfipte în spate, în locuri ţintă…
- Te iubesc… mă aud şoptind, şi văd că înţelege, ştiu ochii ăştia, sunt plini de iubire şi teamă şi regret… şi, şi mai ce? ştiinţă? Se poate… îmi iese sânge pe gură şi din nas şi mă simt atât de dizgraţios, nu vreau să mă vadă aşa… dar nu mă pot controla. Inima de abia îmi mai bate şi nici nu îmi mai simt corpul din pricina durerii. Nici nu mă interesează, sunt în braţele Mariei şi nici nu îi pasă că se mânjeşte de sângele meu, mă trage şi mai aproape de ea, îmi mângâie părul, începe să plângă…
- Maria, nu te-am văzut niciodată plângând…mai zic, vocea de abia auzindu-se. Probabil crede ciudate aceste vorbe… dar lacrimile ei sunt atât de binefăcătoare, parcă îmi alină toată suferinţa, mă ajută să mă debarasez de trupul acesta, mă bucur că am putut-o apăra.
Dar ce va face de acum? Dacă eu nu sunt alături de ea?! Nu! nu trebuie să mor… regretul mă apasă, căci ştiu că nu mai am scăpare… îmi curge tot mai mult sânge din gură, e sărat, are un gust prost, dar lacrimile Mariei ce se revarsă pe faţa mea sunt atât de liniştitoare… ca şi braţele ce m-au înconjurat. E şi ea plină pe haine de sânge, de sângele meu.
Nu ştiu de ce mă simt atât de fericit… mor. Nu ar trebui să fiu trist? Dar nicicând nu m-am simţit atât de fericit şi de iubit şi împlinit. Nu vreau să plângi, Maria… vreau să îmi vorbeşti, dar parcă nu are cuvinte printre suspine, mă strânge mai aproape de ea.
- De ce mă părăseşti şi tu? De ce ţi-a luat atâta să-mi vorbeşti? Ce crezi, ce crezi! Că eu nu ştiu?
Atât îmi zice, reproşându-mi, strângându-mă lângă ea, plângând în hohote, plină de durere… iar eu mă întreb ce a vrut să spună prin aceste cuvinte, când inima mea mi se opreşte, nu mă mai doare nimic, nu mai am nici o zvârcolire în trup şi simt… simt cum ochii mi se închid pentru totdeauna şi imaginea Mariei dispare…